Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 91 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    In epicentru: Magda URSACHE. Luminarea de la capatul tunelului
    Scris la Tuesday, October 19 @ 20:36:48 CEST de catre asymetria
    Lecturi critice Am trecut de la cititul ca protest, din „iepocă”, la cititul care irită.
    Magda Ursache



    Magda URSACHE Lumînarea de la capătul tunelului

    „România se împușcă mereu în picior.” Dennis Deletant

    În acel Decembrie, simultan, la București, la Iași, la Cluj, la Sibiu, la Suceava, la Satu Mare, la Pitești, s-au scos din librării cărțile lui Ceaușescu și volumele de omagii. Bun lucru! Numai că librăriile care le găzduiseră au fost vizate, pesemne, drept comuniste, de vreme ce-au fost închise, una cîte una. O distinsă librăreasă de la Junimea ieșeană mi se plîngea, în ianuarie '90, că inși furibunzi au somat-o să lichideze vitrina dedicată lui Eminescu. Chipurile, aniversarea poetului era obicei comunist, practică propagandistică apusă. Eminescu ar fi reprezentat o idealizare generalizată, o eroare generalizată, o obsesie populară; ei se simțeau violentați de acest tabu național. Nu demult, un imens coș de gunoi a fost plantat de Reciclyng Ghost (grupul SA Ellite de la Facultatea de Arte plastice, decorative și Design) în fața aceleiași librării din Piața Unirii. Halal proiect! De ce nu în fața tarabelor gemînd de tabloide; de ce nu în fața vreunei edituri pe profit, gata să tipărească trash contra cost(uri), fără vreo minimă selecție.
    Cartea n-o duce bine în România, chiar dacă, în notă etnografică, ne mai consolăm: criza trece, cărțile rămîn. Și nu mă refer la maculatură, ea trăiește bine. Rebuturile se află în topul vînzărilor, fără ca necesara reacție maioresciană, în lături!, dinspre critica de întîmpinare, să fie destul de fermă. înregistrăm o foame și o sete de tipar fără precedent, profesioniștii cuvîntului fiind înecați de cărcălici grăbiți. Aici trebuie să fac o precizare: eu n-am intrat în baremul „ideolitic” al cenzorilor-activiști, ca să-i regret cumva; dimpotrivă, am detestat și detest logica lor specială. Cu toate astea, trebuie repetat că literatura subversivă, alegorică, scrisă anume ca să-i ocolească/ amăgească, presupune un lector atent, avizat, complice cu autorul. Or, cititorii avizați, pentru care recomandările „României literare” vechi contau, s-au cam dus, ca și relația de complicitate cu autorul preferat. Goniți din librării de prețurile exorbitante (Humanitas deține recordul), de „marfa” îndoielnică, de „țepe”, cumpărătorii au cam părăsit locul, comerțul de subțire (cu carte) fiind rău avariat. Televiziunea face totul ca să ne scoată cărțile din casă. „Cititul îngrașă”, ne-a avertizat Andrei Gheorghe. „Dacă vrei să te plictisești, citește!”, am mai putut auzi pe canalele TV. Eu aș spune că oamenii care n-au lume de hîrtie sunt cei plictisiți. Și-mi aduc aminte de titlul unei emisiuni de divertisment intitulată Pusei mîna pe o carte (cartea fiind obiect de batjocură pentru teleaștii cu pricina), în care operatorul muta obiectivul de pe un chip ridat pe buricul gol al unei fetițe, care ar fi preferat să-și bage mîna în acvariul cu viermi decît între filele unei cărți. Travelling „educativ” de pe mecla babei pe chipul frumușel al tinerei: așa pățiți dacă citiți! Am trecut de la cititul ca protest, din „iepocă”, la cititul care irită. Și eu am înghițit destule priviri reprobative în tren, de pildă, ținînd ochii în carte. „Aici nu-i sală de lectură! E tren, nu bibliotecă. Liniște păstrăm acolo, aici e tren”, mi-au aruncat niște jucători de cărți. „Tu stai și citești în timp ce noi trudim cu cărți necîștigătoare. Tre’ să scapi repede de cărțile astea ca să faci ceva. Dă-le naibii de cărți, cu îi trebă ca și cărți?” în era postGutenberg, plăcerea textului e depășită, ca și lecturile pasionate, îndrăgostite. „îmi place să trimit mesaje cînd fac treabă mare”, am citit pe burtiera unui post TV. Cît despre „divanul” electronic, bine este să te ții departe de comentatorii puși pe cele mai groase injurii. „Mediocrizare” sau „mediocretinizare”, alegeți! Eu cred că amîndouă la un loc. Judecînd după cît de des apar în emisiuni, modelele impuse tinerei generații sunt cuplurile Columbeanu și Lis, plus clanul Prigoană, ori madam’ Tatoiu, care scapă prea des la microfon. Ființe cacofonice (rezistă la reguli gramaticale ca la viruși periculoși) sînt invitate și aplaudate. Personajul lui Camil Petrescu, Lumînăraru, cel care se prefăcea orb pentru că nu știa să scrie, s-a clonat. Și-mi amintesc de o emisiune culturală a lui Marius Chivu și de necitiții săi invitați. „Poate știți cine a scris Iarna decanului”, s-a interesat amfitrionul. Că Mioara Roman habar n-avea. Cît despre tînăra din showbiz sau din modelling, ea o compara pe Zelda Fitzgerald (se făcea vorbire despre Alabama Song de Gilles Leroy, Premiul Goncourt, 2007) cu... Vidra lui Hasdeu. Iar domnu’ Cocoș, prezentat exemplar, era bărbatul însurat cu o femeie de succes social. à propos de succes. A fi scriitor în vîrstă e, la noi, defect social. în afară de „boierii minții”, de „idolii forului” onorați cu asupra de măsură, conform legilor strîmbe ale universului mediatic, literații, mai ales cei bătrîni, n-ar face rating. Rating face „fata lu’ Bote”, cu sînii augmentați. „Broaște... destule!”, cum ar zice I.L. Caragiale. Cît despre poeți, ce mare lucru? Doar a scris și Băsescu o poezie. N-ar fi fost exclus să intre și-n vreun manual alternativ de română, dacă nu i-ar fi supărat pe neptuniștii-analiști T. Ungureanu/ C. Pârvulescu/ C. Preda cu supraimpozitarea drepturilor de autor. Au mai fost cazuri, nouă ne place să polimeritizăm!
    Și uite-așa am ajuns de la Neculuță (poetul cizmar, ridicat în slăvi și-n manuale de proletcultiști) la Guță manelistul. Doar la OTV ne-a fost prezentat de Dan Diaconescu-Direct „marele artist Flooorin Salam”. Vreți versuri de domnu’ Minune în loc de Mihai Eminescu? Asta vreți, asta aveți. Și totuși: n-a făcut rating Liviu Ciulei, la Profesioniștii Eugeniei Vodă, dacă emisiunea s-a re-transmis? N-ar fi făcut rating Dan Grigorescu, despre moartea căruia nu s-a spus nimic? Nici rafinatul poet Petre Stoica, trecut dincolo în tăcere, la 78 de ani? Nici Iordan Chimet, care a încetat din viață la 81 de ani, moarte ignorată? Ce nu ignorăm e sinuciderea Mădălinei Manole ori faptul neomis de ProTV, la știrile de ora 5, că pe-o plajă din Franța, Carmen Tănase și-a pierdut dinții de aur (ai personajului gitan Flăcărica) prin pietriș (23 august, 2010). întrebat de ce nu apar scriitori între cei 10 pentru România, realizatorul, Mihai Tatulici, a susținut că publicul n-a votat la secțiunea respectivă și basta. A preferat să opineze pentru secțiunile actori/ analiști politici/ jurnaliști/ miniștri/ interpreți. Pentru scriitori, nu, n-avem public. De ce oare? Și cine a pătat canapeaua? Nu cumva flecărelile inoportune, vuvuzeala culturală continuă și-au făcut efectul? Marile iubiri culturale nu se mai poartă. Se produc atacuri imunde, dar bine concertate la personalități tutelare, la repere, ca Blaga, Arghezi, Crainic... Ni se repetă că trebuie să terminăm odată cu fascinația pentru Eliade, pentru Cioran, pentru... Călinescu: un clovn cu operă de trei parale, periodic pus la stîlpul infamiei.
    N-avem, chipurile, poezie și, dacă există, trebuie agățată în cuiul latrinei de la țară, ca să citez pe un dilemist, discipol al lui Brucan. E în modă să-i disprețuiești pe maeștrii prozei, iar filosofi nici că am avea. Le aduc aminte de-constructorilor că, la seminariile sale, atunci cînd studenții erau în dificultate, Heidegger întreba: Ce zic latinii? Și „latinii” (Alexandru Dragomir, Octavian Vuia, Constantin Oprișan) opinau cu folos. Cînd filosoful a fost atacat de stînga franceză, iar omagierea sa la Sorbona a fost interzisă, „latinii” l-au apărat, organizînd memorabilul Colocviu din Cerisy la Salle. închid paranteza. Pe de altă parte, se supralicitează o anume „castă intelectuală”. Dacă vrea Humanitas, public intellectual te face: ca și-n socialism, performanța culturală aparține numai unora, pe alese.
    Și mai sunt, ca să sporească la maximum confuzia, traducerile din scriitori mici cu funcții mari; peste graniță, exportăm destui ipochimeni. Premiile USR consolează de multe ori mediocrități, aflate pe valul revoluției sexuale. Statul a declarat divorț Cărții, gata, s-a prescris. Și de ce n-om fi avut încredere într-o formă de organizare statală a publicării și difuzării? Nu de cenzura ceaușistă e vorba aici, ci de o cenzurare a imposturii. Cum? Prin organizarea selecției ofertei culturale pe comisii de specialitate, cum s-a întîmplat în interbelic. Nu-i complicat pe cît pare.
    Singurul nostru privilegiu în socialism erau cărțile ieftine de la Meridiane și de la Univers, minunatele Globus, seria Romanul secolului XX etc. Trebuia musai privatizată editura Minerva, specializată în ediții de autor, ca ideologia să se ducă pe apa sîmbetei? După ce s-a plătit urît tribut politizării, să se plătească iarăși? Am aruncat la coș interpretările inerțiale, cu tot cu autori (clasici). Aud că în Polonia, Ungaria, dar și în Rusia (ca să rămînem în spațiul „est-etizat”), cartea se menține accesibilă, librăriile nu dispar, bibliotecile nu se închid. Nici Cehia, nici Polonia nu se tot plîng că au literaturi mici în limbi fără circulație. Nici, mai încolo, Olanda și Suedia. Ce simplu ar fi fost dacă măcar Minerva și Univers nu s-ar fi privatizat, dacă librăriile ar fi rămas librării și bibliotecile – biblioteci.
    Am ajuns, după spusa fostului ministru al Culturii, Cultelor și Patrimoniului, Teodor Paleologu) pe ultimul loc din Europa la vînzarea cărții. Iar cuvîntul nu-i altul decît sabotaj, atentat la identitate culturală. Spus limpede: miniștrii Culturii nu și-au sprijinit cum ar fi trebuit obiectul muncii: Cultura. Leit-motivul? Nu sunt bani. Pentru monumente deteriorate; pentru biblioteci (clădiri și fond de carte), pentru salariile bibliotecarilor; pentru muzeele de artă; pentru clădirile de patrimoniu; pentru casele memoriale în paragină. Institutul Cultural Român, zice media, a respins acțiunea Nichita Stănescu, proiect de 15.000 de euro, dar cel mai tare artist e TARA, dacă a costat Institutul cu mult mai mult. Un fal(u)s public egal 50.000 de euroi. Tipărirea a 12 reviste care apar sub egida USR (informație Liviu Ioan Stoiciu) ar însuma 800.000 de euro, cît banii făcuți praf de Ridzi în cîteva luni, ca ministresă. Cui ce-i pasă? N. Manolescu vorbea, în presăptămîna alegerilor, de „sarcinile mai mult sindicale” pe care le-ar avea acum Uniunea; de „o apărare” a unora dintre scriitori de „mizerie”. Mai voia „o deschidere, să fie un club care să atragă oameni, să provoace discuții”. Păi n-avem Cazino? în 1993, sub Mircea Dinescu, salariații USR au rămas fără salarii. S-a pronunțat vorba spăimoasă faliment și, atunci, interimarul Laurențiu Ulici a închiriat Casa Vernescu, cu destinația Cazino. Soluția ar fi fost cu mult mai simplă dacă (de la Kogălniceanu citire) funcționarii ăștia, ei înșiși scriitori, ar fi acceptat să facă treabă benevol, „patriotic”, eventual prin rotație. (O notă bună pentru recuzarea de la premii a membrilor Comitetului Director al USR.) Și poate că – mai știi? – măreața uniune, (număra la 19 februarie '65, Conferința pe țară a US, 458 de membri; azi – scriitori mii), în loc să încerce să retragă calitatea de redactor șef adjunct al VR lui Liviu Ioan Stoiciu, mai bine i-ar elimina din rînduri pe plagiatorii dovediți. Dacă nu, excluderea lui Eugen Barbu a fost doar o poliță. Dar de ce ar face-o? Rîndurile din ce în ce mai dese ale USR cuprind tot soiul de pastiseuri. Calitățile profesionale n-au avut importanță cînd filiala Iași era condusă de Valeriu Stancu. Iar degradarea statutului de scriitor e greu de stopat. Meritocrația e în minoritate față de nulocrația din USR. Pe sigla USR figurează Casa Monteoru, locație de 70 de ani, pierdută. Simbolic? Așadar trebuie să găsim alt logo, vreo foaie veștedă, fostă frunză verde. Poate face unul Sorin Tara. Sau graficianul Tudor Banuș, fiul poetei, pentru albumul căruia Institutul Cultural Român ar fi scos din buget o sumă uriașă, cum se comentează pe bloguri. Tot simbolic mi se pare faptul, comentat de presă, că președintele Institutului Cultural Român, H.-R. Patapievici, a desființat „Cultura” cînd împlinise un an.
    „Dacă un organism nu reacționează cînd este atacat, atunci acest organism este fie pervertit, fie mort”, notează tranșant N. Breban. Amendament: nici în dictatură n-au fost solidari scriitorii, cu atît mai mult în libertate, cînd fiecare se vrea „croitor de pîne”, vorba lui Creangă, pentru sine și atîta tot. Vocația prieteniei e floare din ce în ce mai rară. Iar încrengătura GDS a cam acaparat capitalul intello, cu atît mai mult cu cît de la inegalitatea șanselor (de origine, de clasă) s-a trecut la inegalitatea șanselor materiale. Exilul în rue Bisson sau rue Saint-Honoré, în Lindenthalgürtel ori în Jackson Heights s-a completat cu exilul din editurile importante, din revistele bine distribuite, din emisiunile care contează... Un exemplu din alt spațiu cultural? Fără rubrica de la Radio, Andrei Codrescu nu și-ar fi publicat poezia la edituri importante în SUA. Iar la Letterman, la o oră de vîrf, nu l-au dus cărțile, ci filmul Road Scholar. Și un exemplu din spațiul nostru: ar fi fost considerată Ușa interioară carte de prim raft, dacă autorul ei n-ar fi fost lider de opinie? Bine mediatizată, elita devine supraelită. Altfel, rămîne tăcută (cuvîntul lui Adrian Gavrilescu).
    „Fiecare cititor se naște singur”, crede Daniel Cristea Enache. S-o fi născînd el cititor talentat cu cartea-n mînă, ca Minerva cu coiful, dar trebuie ajutat să crească, să aibă în spate o bibliotecă (spus cu un cuvînt drag Aurei Christi) vie; să se descurce în acest talcioc cultural unde Coelho cu Vrăjitoarea din Portobello, de pildă, deține primul loc la vînzări, urmat de Mihaela Rădulescu, cu panseurile puerile din Despre lucrurile simple. Critica de întîmpinare să spună răspicat: Ajunge, răduleștilor!, înainte ca cititorul să iasă din puterea magică a cărților bune. îndemnul sanscritologului Theofil Simenschy, adresat affetuoso studenților, era: „Nu citiți cărți bune!” Și continua, după o mică pauză: „Citiți doar cărți foarte bune, nu-i timp pentru cărți bune”. Numai că Simenschy a fost un intelectual total, un erudit, un enciclopedist, specie pe cale de dispariție. Personal, prefer o sută de cititori avizați decît zece mii de fani Coelho. Iar popularitatea nu-i neapărat atribut al valorii.
    E Ion Barbu popular? O gogoriță mi se pare și afirmația „dacă nu te cere piața liberă de carte, nu exiști”! N-o fi existînd, oare, Lautréamont? Cititorul e dezorientat de reclama nesăbuită, de supralicitarea unor false valori. Să le zic scriitori postimportanți, ca Alexandru Mușina? Nu, pentru că nu sunt așa ceva. „Miha”, Dan Chișu și alții, eiusdem farinae, sunt buni PR-iști și atîta tot. Numai că dezorientarea cititorilor (și, ca efect librăriile goale), duce, inevitabil, la demolarea statutului de scriitor. Mă tem că Adrian Alui Gheorghe are dreptate spunînd că deșertificarea României a început din bibliotecă. Cine certifică un scriitor de talent, dacă nu cititorii de talent? Și cum să-l recunoască dacă e derutat de critica mică, piaristică, de agenții de vînzări? încerc din greu să-mi reprim un sentiment al iremediabilului, mai ales că o aberație larg susținută în momentul actual e că valoarea estetică ar fi o himeră pentru literatura română. Nu spunea Baudelaire, cu amărăciune, că națiunile fac tot ce pot ca să nu aibă oameni mari? Românii „recenți”, cu siguranță.

    *

    îl citam, în foiletonul precedent, pe Dennis Deletant, opinînd că „România se împușcă mereu în picior”. Dacă schimbăm puțintel termenii, am putea spune: Cultura noastră se împușcă mereu în picior. Scriitorul „recent” e pus pe ajustarea capodoperelor, cîte sunt, pe desconsiderări, pe atacuri la valorile definitorii, se arată gata să spulbere mitul Eminescu, mitul Blaga, mitul Eliade... Mai ales „mitul interbelic” trebuie de-construit. Eminescu suportă adevărate rechizitorii. Tenorul Petrache Poenaru l-a lovit pe la spate, cu cărămida; postum, s-au găsit alți poenari, dispunînd de libertatea „creatoare” de a-l reexamina și de a-l lăsa repetent. Nu cumva „zburînd prea sus” (apud G. Călinescu), Eminescu e un reper imposibil de egalat? Or, distrugerea cu țel asumat a reperelor e necesară prospăturilor, ca să ocupe locurile de prim-plan, lăsate goale prin procesul revizuirilor și-al „moștenirii literare”, așa cum s-a mai întîmplat în stalinism. Nihiliștii par a actualiza Internaționala: „Luptați ca totul voi să fiți”. Și nu este dogmatic-proletcultă afirmația că toți scriitorii trăitori în comunism sunt epuizați, depășiți, înapoiați, retardați, că toate cărțile șaizeciștilor și șaptezeciștilor nu mai pot fi citite, intrînd aici și Preda, și Breban, și D.R.P., și Buzura? Iar postmoderniștii au fost cei mai agresivi: tot ce nu era post, era ante: expirat. Răzvan Voncu descoperă în critica postmodernă o variantă a criticii dogmatice din anii cincizeci (v. Fragmente de noapte). Mai rău este în critica postsocialistă, specializată în relativism. Criticii „alternativi” s-au săturat de valori clare. Módele literare n-au nevoie de modéle. Dezinhibații poeți și dezinhibatele prozatoare se vor primate pe scena literaturii. Ce ignoranță vastă trebuie să ai ca să refuzi să te compari cu predecesorii! Ce-i drept, această relativizare le este extrem de favorabilă. Un exemplu de corectitudine politică în școala americană? Iată-l: un prieten din New York îmi semnalează că profesorii de literatură sunt sfătuiți să ocolească judecățile tranșante: lucrare bună/ lucrare proastă, în favoarea altui calificativ: formă diferită de exprimare. De ce mă mai mir? La noi nu s-a debutat în manualul de literatură, conform politicii drepturilor estetice egale, după Boris Groys? în felul ăsta, drumul evaluărilor deformante e larg deschis: poți slobozi elogii pentru cei din grupare, grup, grupuscul, trăgînd, totodată, cu pușca-n cărți de excelență. Susții că Pizdeț a scos literatura română din impas și că Bradea a scris romanul care ne trebuia musai, dar că Drumul la zid, carte monumentală, e de condamnat ca... realist-socialistă.
    Declasații îi înjură pe cei cu clasă (intelectuală), denigrarea fiind soră bună cu calomnia. Pretexte de minimalizare se găsesc destule. Are oricine un accident/ rateu biobibliografic. Am citit nu demult că I.P. Culianu a fost membru PCR, ca și cum asta ar fi contat. Și Andrei Pleșu a intrat în PCR la 19 ani, după propria-i mărturie. îmi amintesc de o emisiune Iosif Sava (din primăvara lui '98), în care Mircea Mihăieș vorbea de efortul lui Noica de a-l scăpa de navetă. „Aha, a concluzionat Sava, pe fond muzical, Noica avea trecere la organele de partid”. De faptul că fratele teleastului era medicul de familie al lui Ion Gh. Maurer nu s-a făcut vorbire.
    O tentativă de umor a unui ipochimen? Un exilat ar fi dat bier german cu fugiții. Și de scăpat nu scapă nimeni de contestare, nici măcar... Făt-Frumos, considerat „departe de a întruni însușirile demne de un model sau ideal etic”. Cel mult, ar putea fi alibi pentru „regățeanul indolent”, care își lasă mîrțoaga să performeze pentru el, să-l facă erou de-a gata. Credeți că astfel de inepții n-au fost publicate? Ba da. O revistă iașiotă a susținut că poeții basarabeni (la hurtă) nu-s poeți, iar un critic de talie mică face o statistică: 90% dintre literați sunt veleitari. Decis și precis. Negativitatea juvenilă a unui semnatar de „supliment cultural” e uluitoare: audiția unui CD îi oferă prilejul să-l radă (e verbul favorit al celor marcați de handicap cultural) pe Arghezi, care „pițigăia”, pe Călinescu, citind grandilocvent și isteric, pe Nichita Stănescu, mereu „banal și bahic” Doar vocea lui Robert Șerban îl duce la extaz, recitînd: „acasă/ la filme despre moarte/ despre viață/ eu plîng și fut”.
    „Cultura” contestației, ca să nu-i spun cultul contestației, crește și dă roade de 20 de ani; tot de 20 de ani ni se creează complexe culturale. Ce patrimoniu, dacă noi ne declarăm scîrbiți de „civilizația lutului”, dacă afirmăm că literatura noastră e puțină ori lipsește cu desăvîrșire, dacă tot repetăm că nimeni dintre tineri (care și-au schimbat preferințele) nu mai citește Rebreanu ori Sadoveanu? Nu mai punem surdină „disprețurilor”! Cum să mai dregem busuiocul și să facem lobby internațional intensiv, cînd dezbinarea e la noi acasă, cînd scriitorii s-au împărțit în echipe adverse de profitori? Nu se practică și acum autismul etic mai ales în GDS? Ba bine că nu. Augustin Buzura a aflat din presă că Traian Băsescu l-a demis și l-a înlocuit cu H.-R. Patapievici, în 2005. Așadar, imixtiunea politicului într-o instituție culturală a fost admisă. Fundația Culturală Română (înființată prin Hotărîre de Guvern în 2 aprilie '90, cu sprijinul lui Sergiu Celac) a devenit Institutul Cultural Român. E-n stilul casei: să distrugi ce-a început altul, cel dinaintea ta. Și-mi amintesc de hîtrul eseist DRP care deplîngea soarta... vulturilor, condamnați să mănînce la infinit doar ficați prometeici. Există o povară mai cumplită decît bolovanul sisific: să citești cărți bune și să le tragi în deriziune, ca, în locul lor, să recomanzi lecturi de plajă, de tren, de metrou. Mă întreb și vă întreb: de ce-o fi considerat genial Poem scris pe zid, pe care-l citez în întregime? „Cartea/ Fute/ Moartea”. Conform lozincii țineți minte trei cuvinte? Ăsta o fi criteriul, că se țin minte cele trei cuvinte? Cît despre vocalul Traian R. Ungureanu, el declară negru pe alb: „literatura a dispărut. Cărtărescu e excepția”. în acest punct al discuției, se poate răspunde la întrebarea: De ce a ajuns revista „Contemporanul. Ideea europeană” pe lista neagră? Simplu: pentru că s-a opus constant confuziei valorilor, profanatorilor/ detractori, minimalizărilor nedrepte, sabotajului (cuvîntul e al Aurei Christi, sublinierea e a mea, Magda U.) cultural. Conte își ia în serios rolul de barometru al valorilor dinăuntru și dinafară. în Hexagon, cultura e practică de stat, se știe. Franța vorbește fără păs despre „excepția culturală” a Franței, la fel Anglia, , despre specificul englez al literaturii engleze. în SUA și-n Japonia nu există Ministere ale Culturii, dar nu cred să se uzeze de ghilimelele deriziunii cînd e vorba de cultura națională. Vrem nu vrem, cultura de patrimoniu se numește națională.
    „Cultura recentă trebuie sprijinită de... marea cultură”, a susținut Magda Cârneci cît i-a fost îngăduit să o susțină. Noi lăsăm piața globală de carte să se descurce cum o ști, că așa se cere în UE. Cum s-o descurca piața asta să descopere tot ce-i valoare în editurile românești, dacă nici noi nu ne putem informa despre tot ce apare? Și nu riști să exporți produse subculturale, dacă lași totul pe seama ei, a pieței de carte?
    Eu cred că duzina de scriitori trimisă în Franța trebuia mai atent selectată, ca să nu lipsească, de pildă, Ioan Groșan; că nu se cuvenea să exportăm cai pe pereți (fără să se evite culoarea verde), în numele diversității. După cum a cheltuit bani în acest caz, Institutul Cultural Român este ineficient. Vizibilitate în SUA? Impact cu Sorin Tara? Mă îndoiesc. Mă îndoiesc și că publicul italian, englez, francez ar fi „rezonat” la băncurele contra Ceaușescu (și alea lansate de Secu) sau la pipăielile prin chiloți a două amice din spațiul estnic (vezi programul Les Belles Etrangères, din nov. 2005).
    Ce-i drept, suntem foarte consecvenți cînd o propagăm pe Nina Cassian. Turul prin Suedia a fost costisitor. Dan Shafran, care conduce Institutul Cultural Român Stockholm, o fi știind cît de răsplătită a fost în perioada cinzecistă? Cînd făcea altfel de „școală de literatură”? N-am resentimente intelectuale, nu-s carieristă, nu-s ființă pragmatică, ba chiar sunt în stare să refuz un Mécène, nu de mine-i vorba, deși nu-mi doresc să-mi editez cărțile cu sprijin Kosarom ori Loterie, ci cu sprijin AFCN ori Copyro. Dar ca „diversitate” promovăm cu Nina Cassian, mereu și mereu în frunte și-n gînd, ca PCR-ul pe care l-a slujit amar de ani? Asta cînd criza a redus, zice-se, bugetul Institutului Cultural Român. Ni se spune că ICR este o agenție literară, „antenă de PR”, că se ocupă cu managementul cultural. Atractiv sau creativ, ce alege? Scriitori ca Saviana Stănescu ori Marius Daniel Popescu s-au lansat singuri. Or fi post-naționali? Simion Liftnicul de Petru Cimpoeșu a luat premiul Magnesia Litera – Cartea Anului, la Praga, în 2007. Prin strategie individuală, sunt convinsă. Programul „20 de autori” l-o fi cuprins? Că nu știu. Dar „Translation and Publication Support Programme”, din 2006, dar „Publishing Romania”, din 2007? Mai avem 38 de săli de cinema în România, dar ni se spune că, din punct de vedere cultural, ne exprimăm prin cinematografia de ultim val. Nu Brâncuși, ci Moartea domnului Lăzărescu, nu Ștefan Lupașcu, nu Enescu, nu Pallady. Devenim transnaționali cu filme despre avortul interzis, în UK și nu numai. Cît despre trioul mereu repudiat Eliade-Cioran-Noica, vicepreședintele Institutului Cultural Român, Mircea Mihăeș, ne-a spus-o frust: „Intelectualii cu pricina, oricît ar fi ei de strălucitori, nu pot, firește, constitui modele de onorabilitate ideologică” („România literară”, nr. 518, 14 febr. 2006).
    Iorga și Pârvan, care au creat institute culturale românești la Veneția și respectiv la Roma, sunt declarați vulcani care ar scuipa borș. Și cum am putea obține traducători buni fără românistică? Pe cine trimitem la cursuri de limbă și civilizație română? Lectori care n-au habar care e originea poporului român? Ne apărăm limba în afară, cînd n-o facem nici înăuntru? Zice Luigi Bambulea (în „Verso” din mai-iunie 2010) că Institutul Cultural Român a depășit activismul cultural. Așa o fi? Contextul e global, autohtonismul – concept retrograd. Nu cred că Institutul Goethe s-ar debarasa de Goethe și British Council de Shakespeare, cum o facem noi cu vîrfurile culturii române, dintr-o neînțelegere a raportului local/ global. De teamă să n-o „distorsioneze” (vocabula lui H.-R. Patapievici), Cultura s-a rupt de stat. Numai că statele puternice investesc în cultură. Aud că Austria nu are Institut Cultural. De asta se ocupă Ministerul de Externe, dar țara alocă pentru Cultură fondurile cele mai mari. Austria se declară KulturStaat. Așadar statul deține cheia. Nu mă mai tem de puterea statului asupra Culturii, ca-n vremuri ceaușiste, dimpotrivă: vreau să se implice responsabil, să stabilească strategii clare privind exportul Culturii și să le și respecte. Cum să mai închei, deși nu prea vreau să închei? Cu temerea că luminița aceea din zarea tranziției e lumînare. Deculturalizarea (în curs de) trebuie fără întîrziere stopată.
    Magda URSACHE

    Associated Topics

    Memoria


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.51 Seconds