Who's Online
Exista in mod curent, 91 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
In epicentru: Magda URSACHE. Luminarea de la capatul tunelului
Scris la Tuesday, October 19 @ 20:36:48 CEST de catre asymetria |
Am
trecut de la
cititul ca protest, din „iepocă”, la cititul care irită. Magda Ursache
Magda URSACHE
Lumînarea de
la capătul tunelului
„România se
împușcă mereu în picior.”
Dennis Deletant
În acel
Decembrie, simultan, la București, la Iași, la Cluj, la Sibiu, la
Suceava, la Satu Mare, la Pitești, s-au scos din librării cărțile lui
Ceaușescu și volumele de omagii. Bun lucru! Numai că librăriile care le
găzduiseră au fost vizate, pesemne, drept comuniste, de vreme ce-au fost
închise, una cîte una. O distinsă librăreasă de la Junimea ieșeană mi
se plîngea, în ianuarie '90, că inși furibunzi au somat-o să lichideze
vitrina dedicată lui Eminescu. Chipurile, aniversarea poetului era
obicei comunist, practică propagandistică apusă. Eminescu ar fi
reprezentat o idealizare generalizată, o eroare generalizată, o obsesie
populară; ei se simțeau violentați de acest tabu național.
Nu demult, un
imens coș de gunoi a fost plantat de Reciclyng Ghost (grupul SA Ellite
de la Facultatea de Arte plastice, decorative și Design) în fața
aceleiași librării din Piața Unirii. Halal proiect! De ce nu în fața
tarabelor gemînd de tabloide; de ce nu în fața vreunei edituri pe
profit, gata să tipărească trash contra cost(uri),
fără vreo minimă selecție.
Cartea n-o duce bine în România, chiar
dacă, în notă etnografică, ne mai consolăm: criza trece,
cărțile rămîn. Și nu mă refer la maculatură, ea trăiește bine. Rebuturile
se află în topul vînzărilor, fără ca necesara reacție maioresciană, în lături!, dinspre
critica de întîmpinare, să fie destul de fermă. înregistrăm o foame și o
sete de tipar fără precedent, profesioniștii cuvîntului fiind înecați
de cărcălici grăbiți.
Aici trebuie să fac o precizare: eu
n-am intrat în baremul „ideolitic” al cenzorilor-activiști, ca să-i
regret cumva; dimpotrivă, am detestat și detest logica lor specială. Cu
toate astea, trebuie repetat că literatura subversivă, alegorică, scrisă
anume ca să-i ocolească/ amăgească, presupune un lector atent, avizat, complice cu autorul.
Or, cititorii avizați, pentru care recomandările „României literare”
vechi contau, s-au cam dus, ca și relația de complicitate cu autorul
preferat. Goniți din librării de prețurile exorbitante (Humanitas deține
recordul), de „marfa” îndoielnică, de „țepe”, cumpărătorii au cam
părăsit locul, comerțul de subțire (cu carte) fiind rău avariat.
Televiziunea
face totul ca să ne scoată cărțile din casă. „Cititul îngrașă”, ne-a
avertizat Andrei Gheorghe. „Dacă vrei să te plictisești, citește!”, am
mai putut auzi pe canalele TV. Eu aș spune că oamenii care n-au lume de
hîrtie sunt cei plictisiți. Și-mi aduc aminte de titlul unei emisiuni de
divertisment intitulată Pusei mîna pe o carte (cartea fiind
obiect de batjocură pentru teleaștii cu pricina), în care operatorul
muta obiectivul de pe un chip ridat pe buricul gol al unei fetițe, care
ar fi preferat să-și bage mîna în acvariul cu viermi decît între filele
unei cărți. Travelling „educativ” de pe mecla babei pe chipul frumușel
al tinerei: așa pățiți dacă citiți!
Am trecut de la
cititul ca protest, din „iepocă”, la cititul care irită. Și eu am
înghițit destule priviri reprobative în tren, de pildă, ținînd ochii în
carte. „Aici nu-i sală de lectură! E tren, nu bibliotecă. Liniște
păstrăm acolo, aici e tren”, mi-au aruncat niște jucători de cărți. „Tu
stai și citești în timp ce noi trudim cu cărți necîștigătoare. Tre’ să
scapi repede de cărțile astea ca să faci ceva. Dă-le naibii de cărți, cu
îi trebă ca și cărți?”
în era postGutenberg, plăcerea textului
e depășită, ca și lecturile pasionate, îndrăgostite. „îmi place să
trimit mesaje cînd fac treabă mare”, am citit pe burtiera unui post TV.
Cît despre „divanul” electronic, bine este să te ții departe de
comentatorii puși pe cele mai groase injurii. „Mediocrizare” sau
„mediocretinizare”, alegeți! Eu cred că amîndouă la un loc.
Judecînd după
cît de des apar în emisiuni, modelele impuse tinerei generații sunt
cuplurile Columbeanu și Lis, plus clanul Prigoană, ori madam’ Tatoiu,
care scapă prea des la microfon. Ființe cacofonice (rezistă la reguli
gramaticale ca la viruși periculoși) sînt invitate și aplaudate.
Personajul lui Camil Petrescu, Lumînăraru, cel care se prefăcea orb
pentru că nu știa să scrie, s-a clonat. Și-mi amintesc de o emisiune
culturală a lui Marius Chivu și de necitiții săi invitați. „Poate știți
cine a scris Iarna decanului”, s-a interesat amfitrionul. Că Mioara
Roman habar n-avea. Cît despre tînăra din showbiz sau din modelling, ea
o compara pe Zelda Fitzgerald (se făcea vorbire despre Alabama Song de Gilles
Leroy, Premiul Goncourt, 2007) cu... Vidra lui Hasdeu. Iar domnu’ Cocoș,
prezentat exemplar, era bărbatul însurat cu o femeie de succes social.
à propos de succes. A
fi scriitor în vîrstă e, la noi, defect social. în afară de „boierii
minții”, de „idolii forului” onorați cu asupra de măsură, conform
legilor strîmbe ale universului mediatic, literații, mai ales cei
bătrîni, n-ar face rating. Rating face „fata lu’ Bote”, cu sînii
augmentați. „Broaște... destule!”, cum ar zice I.L. Caragiale. Cît
despre poeți, ce mare lucru? Doar a scris și Băsescu o poezie. N-ar fi
fost exclus să intre și-n vreun manual alternativ de română, dacă nu
i-ar fi supărat pe neptuniștii-analiști T. Ungureanu/ C. Pârvulescu/ C.
Preda cu supraimpozitarea drepturilor de autor. Au mai fost cazuri, nouă
ne place să polimeritizăm!
Și uite-așa am ajuns de la Neculuță
(poetul cizmar, ridicat în slăvi și-n manuale de proletcultiști) la Guță
manelistul. Doar la OTV ne-a fost prezentat de Dan Diaconescu-Direct
„marele artist Flooorin Salam”. Vreți versuri de domnu’ Minune în loc de
Mihai Eminescu? Asta vreți, asta aveți. Și totuși: n-a făcut rating
Liviu Ciulei, la Profesioniștii Eugeniei Vodă, dacă emisiunea s-a
re-transmis? N-ar fi făcut rating Dan Grigorescu, despre moartea căruia
nu s-a spus nimic? Nici rafinatul poet Petre Stoica, trecut dincolo în
tăcere, la 78 de ani? Nici Iordan Chimet, care a încetat din viață la 81
de ani, moarte ignorată? Ce nu ignorăm e sinuciderea Mădălinei Manole
ori faptul neomis de ProTV, la știrile de ora 5, că pe-o plajă din
Franța, Carmen Tănase și-a pierdut dinții de aur (ai personajului gitan
Flăcărica) prin pietriș (23 august, 2010).
întrebat de ce
nu apar scriitori între cei 10 pentru România,
realizatorul, Mihai Tatulici, a susținut că publicul n-a votat la
secțiunea respectivă și basta. A preferat să opineze pentru secțiunile
actori/ analiști politici/ jurnaliști/ miniștri/ interpreți. Pentru
scriitori, nu, n-avem public. De ce oare? Și cine a pătat canapeaua? Nu
cumva flecărelile inoportune, vuvuzeala culturală continuă și-au făcut
efectul? Marile iubiri culturale nu se mai poartă. Se produc atacuri
imunde, dar bine concertate la personalități tutelare, la repere, ca
Blaga, Arghezi, Crainic... Ni se repetă că trebuie să terminăm odată cu fascinația
pentru Eliade, pentru Cioran, pentru... Călinescu: un clovn cu operă de trei
parale, periodic pus la stîlpul infamiei.
N-avem,
chipurile, poezie și, dacă există, trebuie agățată în cuiul latrinei de
la țară, ca să citez pe un dilemist, discipol al lui Brucan. E în modă
să-i disprețuiești pe maeștrii prozei, iar filosofi nici că am avea. Le
aduc aminte de-constructorilor că, la seminariile sale, atunci cînd
studenții erau în dificultate, Heidegger întreba: Ce zic
latinii? Și „latinii” (Alexandru Dragomir, Octavian Vuia, Constantin
Oprișan) opinau cu folos. Cînd filosoful a fost atacat de stînga
franceză, iar omagierea sa la Sorbona a fost interzisă, „latinii” l-au
apărat, organizînd memorabilul Colocviu din Cerisy la Salle. închid
paranteza.
Pe de altă parte, se supralicitează o anume
„castă intelectuală”. Dacă vrea Humanitas, public
intellectual te face: ca și-n socialism, performanța culturală aparține
numai unora, pe alese.
Și mai sunt, ca să sporească la maximum
confuzia, traducerile din scriitori mici cu funcții mari; peste
graniță, exportăm destui ipochimeni. Premiile USR consolează de multe
ori mediocrități, aflate pe valul revoluției sexuale.
Statul a
declarat divorț Cărții, gata, s-a prescris. Și de ce n-om fi avut
încredere într-o formă de organizare statală a publicării și difuzării?
Nu de cenzura ceaușistă e vorba aici, ci de o cenzurare a imposturii.
Cum? Prin organizarea selecției ofertei culturale pe comisii de
specialitate, cum s-a întîmplat în interbelic. Nu-i complicat pe cît
pare.
Singurul nostru privilegiu în socialism erau
cărțile ieftine de la Meridiane și de la Univers, minunatele Globus,
seria Romanul secolului XX etc. Trebuia musai privatizată editura
Minerva, specializată în ediții de autor, ca ideologia să se ducă pe apa
sîmbetei? După ce s-a plătit urît tribut politizării, să se plătească
iarăși? Am aruncat la coș interpretările inerțiale, cu tot cu autori
(clasici).
Aud că în Polonia, Ungaria, dar și în Rusia
(ca să rămînem în spațiul „est-etizat”), cartea se menține accesibilă,
librăriile nu dispar, bibliotecile nu se închid. Nici Cehia, nici
Polonia nu se tot plîng că au literaturi mici în limbi fără circulație.
Nici, mai încolo, Olanda și Suedia. Ce simplu ar fi fost dacă măcar
Minerva și Univers nu s-ar fi privatizat, dacă librăriile ar fi rămas
librării și bibliotecile – biblioteci.
Am ajuns, după spusa
fostului ministru al Culturii, Cultelor și Patrimoniului, Teodor
Paleologu) pe ultimul loc din Europa la vînzarea cărții. Iar cuvîntul
nu-i altul decît sabotaj, atentat la identitate culturală. Spus
limpede: miniștrii Culturii nu și-au sprijinit cum ar fi trebuit
obiectul muncii: Cultura. Leit-motivul? Nu sunt bani. Pentru monumente
deteriorate; pentru biblioteci (clădiri și fond de carte), pentru
salariile bibliotecarilor; pentru muzeele de artă; pentru clădirile de
patrimoniu; pentru casele memoriale în paragină. Institutul Cultural
Român, zice media, a respins acțiunea Nichita Stănescu, proiect de
15.000 de euro, dar cel mai tare artist e TARA, dacă a costat Institutul
cu mult mai mult. Un fal(u)s public egal 50.000 de euroi. Tipărirea a
12 reviste care apar sub egida USR (informație Liviu Ioan Stoiciu) ar
însuma 800.000 de euro, cît banii făcuți praf de Ridzi în cîteva luni,
ca ministresă. Cui ce-i pasă?
N. Manolescu vorbea, în presăptămîna
alegerilor, de „sarcinile mai mult sindicale” pe care
le-ar avea acum Uniunea; de „o apărare” a unora dintre
scriitori de „mizerie”. Mai voia „o deschidere, să fie un club care
să atragă oameni, să provoace discuții”. Păi n-avem Cazino? în 1993,
sub Mircea Dinescu, salariații USR au rămas fără salarii. S-a pronunțat
vorba spăimoasă faliment și, atunci, interimarul Laurențiu
Ulici a închiriat Casa Vernescu, cu destinația Cazino. Soluția ar fi
fost cu mult mai simplă dacă (de la Kogălniceanu citire) funcționarii
ăștia, ei înșiși scriitori, ar fi acceptat să facă treabă benevol,
„patriotic”, eventual prin rotație. (O notă bună pentru recuzarea de la
premii a membrilor Comitetului Director al USR.) Și poate că – mai știi?
– măreața uniune, (număra la 19 februarie '65, Conferința pe țară a US,
458 de membri; azi – scriitori mii), în loc să încerce să retragă
calitatea de redactor șef adjunct al VR lui Liviu Ioan Stoiciu, mai
bine i-ar elimina din rînduri pe plagiatorii dovediți. Dacă nu,
excluderea lui Eugen Barbu a fost doar o poliță. Dar de ce ar face-o?
Rîndurile din ce în ce mai dese ale USR cuprind tot soiul de pastiseuri. Calitățile
profesionale n-au avut importanță cînd filiala Iași era condusă de
Valeriu Stancu. Iar degradarea statutului de scriitor e greu de stopat.
Meritocrația e în minoritate față de nulocrația din USR.
Pe sigla USR
figurează Casa Monteoru, locație de 70 de ani, pierdută. Simbolic?
Așadar trebuie să găsim alt logo, vreo foaie veștedă,
fostă frunză verde. Poate face unul Sorin Tara. Sau graficianul Tudor
Banuș, fiul poetei, pentru albumul căruia Institutul Cultural Român ar
fi scos din buget o sumă uriașă, cum se comentează pe bloguri. Tot
simbolic mi se pare faptul, comentat de presă, că președintele
Institutului Cultural Român, H.-R. Patapievici, a desființat „Cultura”
cînd împlinise un an.
„Dacă un organism nu reacționează cînd
este atacat, atunci acest organism este fie pervertit, fie mort”,
notează tranșant N. Breban. Amendament: nici în dictatură n-au fost
solidari scriitorii, cu atît mai mult în libertate, cînd fiecare se vrea
„croitor de pîne”, vorba lui Creangă, pentru sine și atîta tot. Vocația
prieteniei e floare din ce în ce mai rară. Iar încrengătura GDS a cam
acaparat capitalul intello, cu atît mai mult cu cît de la inegalitatea
șanselor (de origine, de clasă) s-a trecut la inegalitatea șanselor
materiale. Exilul în rue Bisson sau rue Saint-Honoré, în
Lindenthalgürtel ori în Jackson Heights s-a completat cu exilul din
editurile importante, din revistele bine distribuite, din emisiunile
care contează... Un exemplu din alt spațiu cultural? Fără rubrica de la
Radio, Andrei Codrescu nu și-ar fi publicat poezia la edituri importante
în SUA. Iar la Letterman, la o oră de vîrf, nu l-au dus cărțile, ci
filmul Road Scholar. Și un exemplu din spațiul nostru: ar fi
fost considerată Ușa interioară carte de prim raft,
dacă autorul ei n-ar fi fost lider de opinie? Bine mediatizată, elita
devine supraelită. Altfel, rămîne tăcută (cuvîntul lui Adrian
Gavrilescu).
„Fiecare cititor se naște singur”, crede
Daniel Cristea Enache. S-o fi născînd el cititor talentat cu cartea-n
mînă, ca Minerva cu coiful, dar trebuie ajutat să crească, să aibă în
spate o bibliotecă (spus cu un cuvînt drag Aurei Christi) vie; să se
descurce în acest talcioc cultural unde Coelho
cu Vrăjitoarea
din Portobello, de pildă, deține primul loc la vînzări,
urmat de Mihaela Rădulescu, cu panseurile puerile din Despre
lucrurile simple. Critica de întîmpinare să spună răspicat: Ajunge,
răduleștilor!, înainte ca cititorul să iasă din puterea magică a cărților
bune. îndemnul sanscritologului Theofil Simenschy, adresat affetuoso studenților,
era: „Nu citiți cărți bune!” Și continua, după o mică pauză: „Citiți
doar cărți foarte bune, nu-i timp pentru cărți bune”. Numai că Simenschy
a fost un intelectual total, un erudit, un enciclopedist, specie
pe cale de dispariție. Personal, prefer o sută de cititori avizați decît
zece mii de fani Coelho. Iar popularitatea nu-i neapărat atribut al
valorii.
E Ion Barbu popular? O gogoriță mi se pare și
afirmația „dacă nu te cere piața liberă de carte, nu exiști”! N-o fi
existînd, oare, Lautréamont? Cititorul e dezorientat de reclama
nesăbuită, de supralicitarea unor false valori. Să le zic scriitori
postimportanți, ca Alexandru Mușina? Nu, pentru că nu sunt
așa ceva. „Miha”, Dan Chișu și alții, eiusdem farinae, sunt buni
PR-iști și atîta tot. Numai că dezorientarea cititorilor (și, ca efect
librăriile goale), duce, inevitabil, la demolarea statutului de
scriitor. Mă tem că Adrian Alui Gheorghe are dreptate spunînd că deșertificarea
României a început din bibliotecă. Cine certifică un scriitor de talent,
dacă nu cititorii de talent? Și cum să-l recunoască dacă e derutat de
critica mică, piaristică, de agenții de vînzări?
încerc din
greu să-mi reprim un sentiment al iremediabilului, mai ales că o
aberație larg susținută în momentul actual e că valoarea estetică ar fi o
himeră pentru literatura română. Nu spunea Baudelaire, cu amărăciune,
că națiunile fac tot ce pot ca să nu aibă oameni mari? Românii
„recenți”, cu siguranță.
*
îl citam, în
foiletonul precedent, pe Dennis Deletant, opinînd că „România se împușcă
mereu în picior”. Dacă schimbăm puțintel termenii, am putea spune:
Cultura noastră se împușcă mereu în picior. Scriitorul „recent” e pus pe
ajustarea capodoperelor, cîte sunt, pe desconsiderări, pe atacuri la
valorile definitorii, se arată gata să spulbere mitul Eminescu, mitul
Blaga, mitul Eliade... Mai ales „mitul interbelic” trebuie de-construit.
Eminescu
suportă adevărate rechizitorii. Tenorul Petrache Poenaru l-a lovit pe la
spate, cu cărămida; postum, s-au găsit alți poenari, dispunînd de
libertatea „creatoare” de a-l reexamina și de a-l lăsa repetent. Nu
cumva „zburînd prea sus” (apud G. Călinescu),
Eminescu e un reper imposibil de egalat? Or, distrugerea cu țel asumat a
reperelor e necesară prospăturilor, ca să ocupe locurile de prim-plan,
lăsate goale prin procesul revizuirilor și-al „moștenirii literare”, așa
cum s-a mai întîmplat în stalinism. Nihiliștii par a actualiza
Internaționala: „Luptați ca totul voi să fiți”. Și nu este
dogmatic-proletcultă afirmația că toți scriitorii trăitori în comunism
sunt epuizați, depășiți, înapoiați, retardați, că toate cărțile
șaizeciștilor și șaptezeciștilor nu mai pot fi citite, intrînd aici și
Preda, și Breban, și D.R.P., și Buzura? Iar postmoderniștii au fost cei
mai agresivi: tot ce nu era post, era ante: expirat. Răzvan Voncu
descoperă în critica postmodernă o variantă a criticii dogmatice din
anii cincizeci (v. Fragmente de noapte). Mai rău
este în critica postsocialistă, specializată în relativism. Criticii
„alternativi” s-au săturat de valori clare. Módele literare n-au nevoie
de modéle. Dezinhibații poeți și dezinhibatele prozatoare se vor primate
pe scena literaturii. Ce ignoranță vastă trebuie să ai ca să refuzi să
te compari cu predecesorii! Ce-i drept, această relativizare le este
extrem de favorabilă. Un exemplu de corectitudine politică în școala
americană? Iată-l: un prieten din New York îmi semnalează că profesorii
de literatură sunt sfătuiți să ocolească judecățile tranșante: lucrare bună/
lucrare proastă, în favoarea altui calificativ: formă diferită
de exprimare. De ce mă mai mir? La noi nu s-a debutat în manualul de
literatură, conform politicii drepturilor estetice egale, după Boris
Groys? în felul ăsta, drumul evaluărilor deformante e larg deschis: poți
slobozi elogii pentru cei din grupare, grup, grupuscul, trăgînd,
totodată, cu pușca-n cărți de excelență. Susții că Pizdeț a scos
literatura română din impas și că Bradea a scris romanul care ne trebuia
musai, dar că Drumul la zid, carte monumentală, e
de condamnat ca... realist-socialistă.
Declasații îi înjură
pe cei cu clasă (intelectuală), denigrarea fiind soră bună cu calomnia.
Pretexte de minimalizare se găsesc destule. Are oricine un accident/
rateu biobibliografic. Am citit nu demult că I.P. Culianu a fost membru
PCR, ca și cum asta ar fi contat. Și Andrei Pleșu a intrat în PCR la 19
ani, după propria-i mărturie. îmi amintesc de o emisiune Iosif Sava (din
primăvara lui '98), în care Mircea Mihăieș vorbea de efortul lui Noica
de a-l scăpa de navetă. „Aha, a concluzionat Sava, pe fond muzical,
Noica avea trecere la organele de partid”. De faptul că fratele
teleastului era medicul de familie al lui Ion Gh. Maurer nu s-a făcut
vorbire.
O tentativă de umor a unui ipochimen? Un
exilat ar fi dat bier german cu fugiții. Și de scăpat nu
scapă nimeni de contestare, nici măcar... Făt-Frumos, considerat
„departe de a întruni însușirile demne de un model sau ideal etic”. Cel
mult, ar putea fi alibi pentru „regățeanul indolent”, care își lasă
mîrțoaga să performeze pentru el, să-l facă erou de-a gata. Credeți că
astfel de inepții n-au fost publicate? Ba da. O revistă iașiotă a
susținut că poeții basarabeni (la hurtă) nu-s poeți, iar un critic de
talie mică face o statistică: 90% dintre literați sunt veleitari. Decis
și precis.
Negativitatea juvenilă a unui semnatar de
„supliment cultural” e uluitoare: audiția unui CD îi oferă prilejul să-l
radă (e verbul
favorit al celor marcați de handicap cultural) pe Arghezi, care
„pițigăia”, pe Călinescu, citind grandilocvent și isteric, pe Nichita
Stănescu, mereu „banal și bahic” Doar vocea lui Robert Șerban îl duce la
extaz, recitînd: „acasă/ la filme despre moarte/ despre viață/ eu plîng
și fut”.
„Cultura” contestației, ca să nu-i spun
cultul contestației, crește și dă roade de 20 de ani; tot de 20 de ani
ni se creează complexe culturale. Ce patrimoniu, dacă noi ne declarăm
scîrbiți de „civilizația lutului”, dacă afirmăm că literatura noastră e
puțină ori lipsește cu desăvîrșire, dacă tot repetăm că nimeni dintre
tineri (care și-au schimbat preferințele) nu mai citește Rebreanu ori
Sadoveanu? Nu mai punem surdină „disprețurilor”! Cum să mai dregem
busuiocul și să facem lobby internațional intensiv, cînd dezbinarea e la
noi acasă, cînd scriitorii s-au împărțit în echipe adverse de
profitori? Nu se practică și acum autismul etic mai ales în GDS? Ba bine
că nu.
Augustin Buzura a aflat din presă că Traian
Băsescu l-a demis și l-a înlocuit cu H.-R. Patapievici, în 2005. Așadar,
imixtiunea politicului într-o instituție culturală a fost admisă.
Fundația Culturală Română (înființată prin Hotărîre de Guvern în 2
aprilie '90, cu sprijinul lui Sergiu Celac) a devenit Institutul
Cultural Român. E-n stilul casei: să distrugi ce-a început altul, cel
dinaintea ta. Și-mi amintesc de hîtrul eseist DRP care deplîngea
soarta... vulturilor, condamnați să mănînce la infinit doar ficați
prometeici. Există o povară mai cumplită decît bolovanul sisific: să
citești cărți bune și să le tragi în deriziune, ca, în locul lor, să
recomanzi lecturi de plajă, de tren, de metrou. Mă întreb și vă întreb:
de ce-o fi considerat genial Poem scris pe zid, pe care-l
citez în întregime? „Cartea/ Fute/ Moartea”. Conform lozincii țineți
minte trei cuvinte? Ăsta o fi criteriul, că se țin minte cele trei
cuvinte? Cît despre vocalul Traian R. Ungureanu, el declară negru pe
alb: „literatura a dispărut. Cărtărescu e excepția”.
în acest punct
al discuției, se poate răspunde la întrebarea: De ce a ajuns revista
„Contemporanul. Ideea europeană” pe lista neagră? Simplu: pentru că s-a
opus constant confuziei valorilor, profanatorilor/ detractori,
minimalizărilor nedrepte, sabotajului (cuvîntul e
al Aurei Christi, sublinierea e a mea, Magda U.) cultural. Conte își ia
în serios rolul de barometru al valorilor dinăuntru și dinafară.
în Hexagon,
cultura e practică de stat, se știe. Franța vorbește fără păs despre
„excepția culturală” a Franței, la fel Anglia, , despre specificul
englez al literaturii engleze. în SUA și-n Japonia nu există Ministere
ale Culturii, dar nu cred să se uzeze de ghilimelele deriziunii cînd e
vorba de cultura națională. Vrem nu vrem, cultura de patrimoniu se
numește națională.
„Cultura recentă trebuie sprijinită
de... marea cultură”, a susținut Magda Cârneci cît i-a fost îngăduit să o
susțină. Noi lăsăm piața globală de carte să se descurce cum o ști, că
așa se cere în UE. Cum s-o descurca piața asta să descopere tot ce-i
valoare în editurile românești, dacă nici noi nu ne putem informa despre
tot ce apare? Și nu riști să exporți produse subculturale, dacă lași
totul pe seama ei, a pieței de carte?
Eu cred că duzina de
scriitori trimisă în Franța trebuia mai atent selectată, ca să nu
lipsească, de pildă, Ioan Groșan; că nu se cuvenea să exportăm cai pe
pereți (fără să se evite culoarea verde), în numele diversității. După
cum a cheltuit bani în acest caz, Institutul Cultural Român este
ineficient. Vizibilitate în SUA? Impact cu Sorin Tara? Mă îndoiesc. Mă
îndoiesc și că publicul italian, englez, francez ar fi „rezonat” la
băncurele contra Ceaușescu (și alea lansate de Secu) sau la pipăielile
prin chiloți a două amice din spațiul estnic (vezi programul Les Belles
Etrangères, din nov. 2005).
Ce-i drept, suntem foarte consecvenți
cînd o propagăm pe Nina Cassian. Turul prin Suedia a fost costisitor.
Dan Shafran, care conduce Institutul Cultural Român Stockholm, o fi
știind cît de răsplătită a fost în perioada cinzecistă? Cînd făcea
altfel de „școală de literatură”?
N-am resentimente
intelectuale, nu-s carieristă, nu-s ființă pragmatică, ba chiar sunt în
stare să refuz un Mécène, nu de mine-i vorba, deși nu-mi doresc să-mi
editez cărțile cu sprijin Kosarom ori Loterie, ci cu sprijin AFCN ori
Copyro. Dar ca „diversitate” promovăm cu Nina Cassian, mereu și mereu în
frunte și-n gînd, ca PCR-ul pe care l-a slujit amar de ani? Asta cînd
criza a redus, zice-se, bugetul Institutului Cultural Român.
Ni se spune că
ICR este o agenție literară, „antenă de PR”, că se ocupă cu
managementul cultural. Atractiv sau creativ, ce alege? Scriitori ca
Saviana Stănescu ori Marius Daniel Popescu s-au lansat singuri. Or fi
post-naționali? Simion Liftnicul de Petru
Cimpoeșu a luat premiul Magnesia Litera – Cartea Anului, la Praga, în
2007. Prin strategie individuală, sunt convinsă. Programul „20 de
autori” l-o fi cuprins? Că nu știu. Dar „Translation and Publication
Support Programme”, din 2006, dar „Publishing Romania”, din 2007?
Mai avem 38 de
săli de cinema în România, dar ni se spune că, din punct de vedere
cultural, ne exprimăm prin cinematografia de ultim val. Nu Brâncuși, ci Moartea
domnului Lăzărescu, nu Ștefan Lupașcu, nu Enescu, nu Pallady.
Devenim transnaționali cu filme despre avortul interzis, în UK și nu
numai. Cît despre trioul mereu repudiat Eliade-Cioran-Noica,
vicepreședintele Institutului Cultural Român, Mircea Mihăeș, ne-a spus-o
frust: „Intelectualii cu pricina, oricît ar fi ei de strălucitori, nu
pot, firește, constitui modele de onorabilitate ideologică” („România
literară”, nr. 518, 14 febr. 2006).
Iorga și Pârvan, care
au creat institute culturale românești la Veneția și respectiv la Roma,
sunt declarați vulcani care ar scuipa borș. Și cum am putea obține
traducători buni fără românistică? Pe cine trimitem la cursuri de limbă
și civilizație română? Lectori care n-au habar care e originea poporului
român? Ne apărăm limba în afară, cînd n-o facem nici înăuntru? Zice
Luigi Bambulea (în „Verso” din mai-iunie 2010) că Institutul Cultural
Român a depășit activismul cultural. Așa o fi?
Contextul e global, autohtonismul – concept retrograd. Nu cred că
Institutul Goethe s-ar debarasa de Goethe și British Council de
Shakespeare, cum o facem noi cu vîrfurile culturii române, dintr-o
neînțelegere a raportului local/ global. De teamă să n-o „distorsioneze”
(vocabula lui H.-R. Patapievici), Cultura s-a rupt de stat. Numai că
statele puternice investesc în cultură. Aud că Austria nu are Institut
Cultural. De asta se ocupă Ministerul de Externe, dar țara alocă pentru
Cultură fondurile cele mai mari. Austria se declară KulturStaat. Așadar
statul deține cheia. Nu mă mai tem de puterea statului asupra Culturii,
ca-n vremuri ceaușiste, dimpotrivă: vreau să se implice responsabil, să
stabilească strategii clare privind exportul Culturii și să le și
respecte.
Cum să mai închei, deși nu prea vreau să
închei? Cu temerea că luminița aceea din zarea tranziției e lumînare.
Deculturalizarea (în curs de) trebuie fără întîrziere stopată.
Magda
URSACHE
|
Associated Topics
|
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|