Aserțiunile eseistei apar într-un context
care nu are nici în clin nici în mânecă cu scrierile și persoana mea,
textul intitulându-se „Excluderea lui Noica și a poeților martiri din
cultura românească”. Citez pasajul în întregime:
„Indeletnicirea
cripto-comunistă de a găsi vinovați printre victime a ieșit la iveală și
din verdictul unui proces de calomnie (2003-2004) în care instanța
judecătorească i-a dat dreptate calomniatorului, un fost bursier Soros
(2) [trimitere în notă –
n. m., Mircea Stănescu], care ținuse
a-l face informator de Securitate pe fostul deținut politic Radu
Ciuceanu cu dovezi din 1949-1951 furnizate de dosarul re-educării
studenților în temnița de la Pitești (Nr. 26 979, vol. 1-24).”
(loc.
cit.)Ce legătură va fi fiind între procesul în care am
fost târât de către Radu Ciuceanu (împreună cu ziaristul Romulus
Georgescu), pe de o parte, și Noica și poeții martiri din închisori, pe
de altă parte, rămâne un mister insondabil asupra căruia nu mă voi
apleca. Mă voi apleca însă asupra celor emise de eseistă, care sunt nu
doar false, ci și denigratoare.
Fondul procesului l-a constituit
nu vreo acuză de colaborare cu Securitatea, ci o afirmație a mea care
reproducea propriile spuse ale lui Radu Ciuceanu în fața
investigatorilor CNSAS. Citez din studiul
Consiliul Național pentru Studierea
Arhivelor Securității și problema moștenirii comunismului
(publicat la vremea respectivă chiar în „Asymetria”): „Radu Ciuceanu,
astăzi senator al Partidului România Mare și, după spusele sale în fața
investigatorilor Consiliului, informator al Securității.” Faptul poate
fi verificat cu ușurință și din documentele procesului publicate pe
blogul meu:
Procesul Radu CIUCEANU c. Mircea
STĂNESCU și Romulus GEORGESCU (2003-2004).
La fel de
falsă este și afirmația autoarei că probatoriul depus de mine conținea
doar informații din dosarul penal nr. 26979 de la Securitate. Pe lângă
copia studiului mai sus citat, care este limpede că nu formulează o
acuză la adresa lui Radu Ciuceanu, și informațiile din dosarele
Securității, care îl indică pe reclamant drept posesor al unui
angajament de colaborare cu Securitatea semnat în închisoare, am mai
depus o copie de pe pagini din cartea lui Liviu Vălenaș, Soldat al
mareșalului Ion Antonescu, Convorbiri cu Ion Pantazi (Vremea, 2001),
care conține o aserțiune identică cu cea comunicată de mine și alte
înscrisuri.
întrucât eseistica (în speță cea autohtonă!) este un
tip de producție în care, de regulă, oamenii vorbesc ca să se afle în
treabă, D-na Vasiliu Scraba nu ne explică nici care ar fi legătura
dintre faptul că am fost bursier Soros și procesul despre care aduce
vorba.
Autoarea se pronunță apoi asupra competenței mele în
materie de studiere a istoriei reeducării. Citez conținutul notei
însoțitoare: „Mircea Stănescu (n.1968) a luat doctoratul în filozofie la
Facultatea de Filozofie din București cu o teză despre «experimentul
Nikolski». Desigur, el nu-l arată pe tartorul principal, ca să-și poată
desfășura originalitatea gîndirii prin următoarea triadă, pe cât de
stupidă, pe atât de falsă: reeducarea la sovietici ar fi fost «prin
muncă», la chinezi «prin reforma gândirii» și la români «prin demascare
și auto-analiză». Lucrarea i-a fost publicată în 2008, completând
imaginea manipulatoare oferită de volumul din 1995 de la Editura Vremea,
unde s-au publicat texte scrise de deținuți în timpul torturilor pentru
«reeducare». Cu informații din dosarul reeducării «tip Pitești» Mircea
Stănescu si-a probat acuzațiile, fără a mai aduce vreo altă dovadă.”
(loc.
cit.)
Am să trec peste tonul superior, de certitudine
absolută, inacceptabil nici măcar la cercetătorii avizați în studierea
subiectului, marcând doar că autoarea încurcă edițiile cărților mele, nu
le indică titlurile, le rezumă abuziv și evită clasicul procedeu al
citării pentru a-și proba spusele. Am să indic însă doar câteva persoane
care s-au pronunțat asupra valorii istorice a studiilor mele: Monica
Lovinescu și Virgil Ierunca (cel pe care autoarea îl citează în eseul
său!), Paul Goma, Dan C. Mihăilescu, Vladimir Tismăneanu sau Dan Culcer
(dovadă că un text al meu despre reeducare a fost păstrat de D-sa între
documentele pe care le-a încredințat spre păstrare Institutului pentru
Memoria Exilului Românesc – cf. inventarului accesibil pe Internet!).
în
fine, am să mă opresc asupra lucrurilor cu adevărat grave spuse de
eseistă în textul său, prea scurt în raport cu cantitatea de falsuri
conținute.
Prima este aceea că aș găsi vinovați printre victimele
comunismului, eludând adevăratul vinovat în cazul reeducării –
Alexandru Nicolschi. Afirmația este complet aiurea. în cartea mea
Procesele
reeducării (1952-1960), Fundația Culturală „Memoria” –
Filiala Argeș, 2008, în partea sa finală, sunt indicați adevărații
vinovați (între care și cel pomenit de eseistă). Ei încep cu
Gheorghiu-Dej, liderul Partidului, membrii Secretariatului și Biroului
Politic, și continuă cu conducerea Securității (Nicolschi era nr. 2, nr.
1 fiind Gheorghe Pintilie!), conducerea Securității închisorilor și
ofițerii din penitenciare. Și acolo mă opresc! Nu există nicio acuză la
adresa deținuților, chiar cei mai implicați în acțiune, opțiune
intepretativă pe care o explic și pe care cititorii interesați (dar
cititori veritabili!) o pot regăsi cu ușurință.
Pornind de la
cele spuse deja, îi invit însă pe cititori să mediteze asupra
specificului reeducării: cel în care fostele victime ale reeducării s-au
situat adesea, în timpul detenției dar și după, nu de partea foștilor
colegi de suferință, ci de partea agenților răului. Voi mai spune că Dl.
Radu Ciuceanu „victima” studiilor mele istorice, a intentat procese de
calomnie nu doar mie, ci și foștilor săi colegi de suferință –
Constantin Ticu Dumitrescu, Șerban Rădulescu-Zoner, Aristide Ionescu ori
editorului și publicistului Constantin Heneragiu, cu ultimii trei
motivul constituindu-l natura relațiilor D-sale cu Securitatea în timpul
și după detenție.
Autoarea sfârșește prin a numi demersul meu –
intelectual și istoric – „îndeletnicire cripto-comunistă” și rezultatul:
„imagine manipulatoare”. Afirmațiile ar avea darul de a-mi smulge un
zâmbet, dacă n-ar fi atât de grave. Pe lângă persoanele care s-au
pronunțat asupra caracterului studiilor mele, indicate mai sus, voi mai
spune că tocmai din pricina „criptocomunismului” meu Fundația Culturală
„Memoria” – Filiala Argeș, instituția care anual organizează Simpozionul
„Reeducarea prin tortură”, a fost cea care mi-a solicitat să scriu
cartea
Procesele reeducării (1952-1960). în
mod identic, tot pentru „criptocomunismul” meu, Constantin Ticu
Dumitrescu mi-a scris, în ultimele sale luni de viață, cuvântul înainte
la recenta carte
Reeducarea în România comunistă (1945-1952),
Polirom, 2010. Apoi, cât de „manipulatoare” îmi sunt cărțile și
studiile, poate fi probat prin cele cca. 100 de interviuri de profunzime
pe care le-am realizat cu subiecți ai reeducării și, mai ales, prin
cuvântul dat victimelor cu fiecare prilej.
în fine, pretinsa
avocată a victimelor reeducării atinge apogeul atunci când mă numește
„calomniator”. Cititorii vor înțelege singuri că a numi astfel pe
cineva, după ce două instanțe de judecată s-au pronunțat în speța în
cauză (în care Radu Ciuceanu îmi cerea, pentru repararea onoarei sale,
5000 de Euro!), este foarte riscant din punct de vedere juridic și
descalificant moral. Ei vor înțelege în același timp și că a vorbi fără
să cunoști subiectul aflat în discuție – care începe cu citirea și
citarea pure și simple! – nu onorează pe emițător și aduce deservicii
profunde memoriei victimelor și istoriei reeducării. Și aceasta prin
practicarea unui demers amatoristic în care acuzele aduse persoanei și
scrierilor mele nu sunt altceva decât reflexul în oglindă al
emițătorului.
Mircea Stanescu
20 februarie 2010