Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 57 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Dialoguri: Dialog Petru Ursache-Lucia Daramus
    Scris la Friday, March 05 @ 19:27:54 CET de catre asymetria
    Memoria Petru Ursache este etnolog, estetician și istoric literar ( n. 15 mai 1931, în comuna Popești, jud. Iași ). Doctor în Filologie ( 1971 ), conducător de doctorate, disciplina Etnologie. Bibliotecar la Biblioteca județeană „Gh. Asachi” ( 1956 – 1958 ), preparator – asistent ( 1958 – 1960 ), lector ( 1960 – 1977 ), conferențiar ( 1977 – 1992 ), profesor ( 1992 – 2001 ) la Catedra de Literatură română și la Catedra de Literatură comparată. Profesor Emeritus al Universității „Al. I. Cuza” ( 2001 ), Premiul de Excelență al Asociației Scriitorilor Iași ( 2001 ), Premiul opera omnia acordat de Revista „Convorbiri literare”, Premiul opera omnia acordat de Biblioteca „Vasile Voiculescu”, Buzău, 2001. Disponibilitatea de a sta de vorbă  despre cultura română, literatură și estetică l-a determinat să aleagă ca  împreună cu Magda Ursache (Bătrânul și Magda) și cu mine să mergem seara pe dealul Copoului și să dăm de mâncare la cățeluși.

    îmi re-asum răspunderea de dascăl și mărturisitor!
    Dialog Petre Ursache-Lucia Daramus
     
     
    L.D.: Aș începe rugându-vă să-mi vorbiți despre structura dumneavoastră de filolog. Cum ați îmbrățișat filologia? Cum arătau anii studenției dumneavoastră de filolog?
    P.U.: îmi este greu să surprind în propria-mi ființă ceea ce numiți, încă din prima frază a discuției noastre, structură de filolog. Asta trimite la vocație, la formație sistematică prin studiu de bibliotecă și de laborator, la cercetare aplicată și roditoare. Ca să vorbesc sincer și curat, nimic din toate astea nu mi se potrivește cum trebuie. Nu am hotare precise, dovadă cărțile care stau pe masă. Am scris despre creația orală și despre cea savantă, studii de estetică și de teologie; m-au atras scriitori clasici și moderni, români și străini, proza și poezia, m-am pronunțat în legătură cu moartea unor științe, ca și în privința transformării ori apariției altora. Așa că pot trece într- un curriculum vitae titluri ca: Prolegomene la o estetică a folclorului ( „Cartea Românească”, 1980, 341 p. ), T. Maiorescu. Esteticianul ( „Junimea”, 1987, 302 p. ), ErosPoesis sau Cezar Ivănescu ( „Timpul”, 2004, 250 p.), Sadovenizând, sadovenizând… „ ( Universitas XXI, 2005, 225 p.), Antropologia, o știință neocolonială („Timpul”, 2006, 340 p.), Camera Sambô. Introducere în opera lui Mircea Eliade ( „Eikon”, 2008, 302 p.), Mic tratat de estetică teologică ( „Eikon”, 2009, 310 p. ). Mai sunt și altele.
    De altfel, intenția mea era să mă pregătesc în domeniul istoriei și să devin cercetător științific, nu profesor. în această direcție mă sfătuiau să pornesc profesorii de liceu, căci am avut norocul să prind câțiva ani din „școala veche”, de tradiție interbelică, acea minunată instituție care era interesată și capabilă să pregătească temeinic tânăra generație pentru viața școlii și a cetății. Dar a venit „schimbarea” ( cuvânt tulburător și de pomină ) din 1948, adică „reforma” criminală a lui Iosif Chișinevschi, un individ adus de tancul sovietic și de tripleta Ana- Luca – Dej. De atunci nu mai putem vorbi de istorie și de adevăr, ci de o gaură neagră, mereu sângerândă.
    Este decisiv sfatul unei persoane competente într- un moment decisiv de carieră. Din păcate, după acel an 1948, istoria a căzut în politică, și-a pierdut statutul de știință umană și autonomă. Am suferit un șoc teribil la vestea că profesorii mei de istorie de la Liceul Național din Iași ( astăzi Colegiul „Mihail Sadoveanu” ), Papastopol și Diaconescu, autori de manuale, care mă povățuiau îndeaproape și cu folos, au fost duși în beciurile Securității și au suferit ani grei de detenție politică. Mulți alți dascăli au avut aceeași soartă la liceul nostru, în oraș ori în țară. Erau anii '46 - '48 ( între alegerile masiv fraudate de comuniști, până la „reforma” amintită ) și '48 - '50 ( de la acea reformă până la începutul instalării Cortinei de Fier ), când vârfurile intelectuale ale țării, savanți, scriitori, ofițeri superiori, preoți, profesori de toate categoriile, dar și zeci de mii de studenți și elevi ( firește, dintre cei mai valoroși ) au fost arestați din comandă bolșevică; închisorile împânziseră toată țara.
    în asemenea condiții dramatice, am vrut să mă înscriu la Filosofie. Dar, sub presiunea evenimentelor politico- culturale, nici această disciplină nu era privită cu îngăduință. Majoritatea profesorilor, îndeosebi absolvenți de Filosofie, nu îndrăgeau politicul, nici de stânga, nici de dreapta; iar unii dintre ei își desăvârșiseră studiile în „vestul burghez și capitalist”. Școala comunistă nu avea nevoie de dânșii, așa că îi destinase închisorilor și morții. în cele din urmă, am bătut la a treia ușă, Filologia. Nu închei fraza înainte de a aduce amănuntul că „ai mei”, din sat, doreau să mă fac popă. La seminarul din Iași mi- au fost duse prima dată actele de înscriere, de către învățătorul meu, mult stimat și îndrăgit de toată lumea, Mihai Simionescu. Bietul om! A făcut o mulțime de ani de Canal. Dar cu asta s-ar începe altă poveste.
    Cât despre studenția ca studenție, n-am ce zice, anii treceau „ca apa”, vorba poetului, dar cu vâlvorare și întunecime, fără orizont, fără reper posibil. Perioada liceului am străbătut-o sub tensiune și așteptare. Americanii nu mai veneau. Istoria ne-a montat, la Yalta, Teheran și Potsdam o farsă sinistră. în schimb, rușii erau singurii călare peste tot, în beție și în sălbatică dezlănțuire. Nu exista ideea de plimbare liberă pe străzi și prin parcuri. Totul era sub „control”. A ajunge la Liceu, la o librărie, la gară însemna o adevărată aventură. Purtătorii de seceră și de ciocan dar și ajutoarele lor civile care, mai adesea, nici nu vorbeau bine românește, stăteau la pândă și-ți apăreau în față oricând și de unde nici nu te așteptai. Rusificarea se desfășura în forță și în viteză, pentru a se atinge cifra de 90%, convenită diabolic, așa cum se știe, între Stalin și Churchill. Firmele magazinelor erau, în majoritate, scrise cu caractere slave ( astăzi sunt in english; nimic nou!); discursurile revoluționare din balcoanele clădirilor ori de pe diverse tribune improvizate la repezeală spărgeau urechile și te lăsau cu răsuflarea tăiată; cartea sovietică și steagurile roșii se arătau din toate părțile, amenințând și astupând orice zare.
    Dar mai ales Copoul, cea mai importantă arteră, era luat în deplină stăpânire. Pe atunci se numea Bd. Malinowski, ca în anii studenției mele să-și schimbe denumirea în Calea 23 August. Stăteam în gazdă pe Dealul Copoului, la capătul tramvaiului 1, aproape de marginea orașului. Dar preferam să străbat calea zilnică pe jos pentru a ajunge la școală, fără întârziere. Altfel, riscam să fiu blocat de coloane de tancuri care produceau permanent zarvă și panică, și asta în timp de „pace”, înainte de pomenita „reformă” catastrofică; sau trupe militare în agitație, grupuri de ostași „victorioși”, cu sticle de votcă în mână și cu automatele pregătite. Am fost martor, în drumul spre școală, la scene de stradă extrem de periculoase, între cetățeni ai orașului și forțe ale Puterii. Un punct sensibil se afla la intersecția Copoului cu Păcurari și cu Lăpușneanu. Acolo era amplasată statuia Reîntoarcerea din Basarabia, care reprezenta un ostaș îmbrățișându- și familia ( astăzi înlocuită cu statuia lui Mihai Eminescu, la rândul ei, mutată din alt loc). De o parte a străzii și a statuii se afla Căminul studențesc „Regina Maria” ( astăzi Palatul Copiilor), iar de cealaltă, o cantină a Facultății de Medicină ( lângă Biblioteca universitară „Mihai Eminescu; actualmente, sediul unei instituții a Ministerului Sănătății ). Am văzut cu ochii mei, coborând spre școală, câteva zeci de studenți ieșind dintr-o parte și din alta, făcând cerc în jurul statuii și cântând Hora Unirii. Mi s-au tăiat picioarele de spaimă și de bucurie. Dar, într-o clipă, a apărut o tanchetă rusească, dinspre Râpa Galbenă, urmată de câteva camioane de civili, cu târnăcoape și cu steaguri roșii. Și tot într- o clipă, întreaga suprafață a străzii s-a albit de cioburile farfuriilor aruncate de la cantină. N-am mai ajuns la Liceu în ziua aceea. însă m-am trezit, nu știu cum, în strada Sf. Atanasie nr. 8, unde am stat o scurtă bucată de vreme sub îngrijirea medicală a unor studenți de la Medicină. Era acolo o pensiune particulară bine cunoscută la vremea respectivă. Cam pe atunci s-a dezlănțuit valul de arestări printre studenți și profesori, care a căpătat un curs mai agitat după abdicarea lui Mihai I. Dar și asta este o poveste ceva mai complicată. De reținut, totuși, că documentele de arhivă scot la iveală activitatea unui grup de rezistență (de aproximativ 100 la număr, spun datele sigure ), în componența căruia se aflau profesori, preoți, militari, avocați, printre care: Petru Caraman, Ana Bogdan, Marcu Proca, Anton Iancu, Alexandru Țupa, Gheorghe Tudoran, Gheorghe Stoianovici, Mircea Scobai, Dumitru Popescu. Ei se ridicaseră, printre altele, împotriva politizării învățământului. O teză de doctorat condusă de mine, după 2000, a tratat parțial tocmai această problemă. Textul în cauză a văzut lumina tiparului.
    Anii de studenție s-au prelungit în același cadru de teroare și de atmosferă sufocantă, pe măsură ce comunismul prindea, de la an la an, puteri de dominare. Luaseră ființă așa – zisele comisii de epurare, la nivel universitar și liceal, având ca sarcină politică de a întocmi liste cu nume de cadre didactice destinate eliberării din funcție, pentru a fi puse la dispoziția Securității. în fruntea acelor comisii se aflau rectorii celor trei mari universități rămase după jaful teritorial, adică Simion Stoilov ( acela care s-a opus, din partea „statului” român acordării premiului Nobel lui Mircea Eliade ) pentru București, Alexandru Myller ( un azilant rus ) pentru Iași și Alexandru Borza pentru Cluj. Primele victime au fost: Lucian Blaga, Sextil Pușcariu, D. Caracostea, C. C. Giurescu, Th. Capidan, Traian Gheorghiu, Gheorghe I. Brătianu Mai apoi: Dragoș Protopopescu, Gr. T. Popa, Petru Caraman, Theofil Simenschi, Gheorghe Focșa, George Călinescu, Ovidiu Papadima, Ștefan Bârsănescu, Tache Papahagi, Mircea Florian. Mai toți reprezentau științe la cel mai înalt nivel la data respectivă. Unii au fost reintegrați, după ani de penitență și de „prelucrare” ( C. C. Giurescu ), sau au șomat sub control sever toată viața ( Petru Caraman ); alții au murit în închisoare, ca Gheorghe I. Brătianu.
    S-a recurs la „înlocuitori”. Asta s-a și dorit. O absurditate. Cine-l putea înlocui pe Lucian Blaga, pe Sextil Pușcariu, pe Gheorghe I. Brătianu, pe Petru Caraman, pe Theofil Simenschy? Unii dintre profesorii noi încercau să-i imite pe înaintași, adică să vorbească în stilul lor, să recomande lucrări fundamentale. în scurtă vreme, însă, de prin 1952, exact primul meu an de facultate, profesorilor li s-au impus programe unice, însoțite de bibliografie sever controlată, elaborate de slujbașii diabolici ai lui Iosif Chișinevschi. Materiile de bază pentru științele umaniste ( Litere, Istorie, Filozofie, Psihologie, Pedagogie) erau marxism- leninism - stalinismul, socialismul științific, istoria Partidului bolșevic al Uniunii Sovietice și limba rusă. Nu am reușit să le învăț niciodată.
    Nici în alegerea materiei universitare de o viață, pentru pâine și suflet, nu am fost mai norocos, mai descurcăreț, mai diplomat, după vremuri noi și oameni noi. Mi- am început specializarea ca tânăr universitar pentru perioada patruzecioptistă a literaturii române. Am dat concurs pe post, probe didactice, lucrări în domeniu, după statut. Dar când s-a ivit momentul promovării mi s-a impus să eliberez terenul în favoarea Antoanetei Macovei. A auzit cineva de ea? Ca urmare, am fost transferat în sectorul folcloristicii. Și iarăși concurs, probe didactice, lucrări. însă titularul cursului, un politruc notoriu, un politruc notoriu, m-a obligat la încă o schimbare. Și așa am ajuns la Estetică, după ce am dat, iarăși, probele de rigoare: concurs, lucrări etc.
    Am stăruit cam mult asupra acestor aspecte biografice, poate dintr- o oarecare subiectivitate, dar mai curând dintr-un interes mai general, acela de a li se spune lucrurilor pe nume, de a se cunoaște adevărul gol-goluț. Programul lui Iosif Chișinevschi, susținut, cu timpul, și de trădători din interior ( se găsesc oricând și pretutindeni, altfel nu s- ar susține criminalitatea la vârf și la dimensiunea istoriei ) a traumatizat profund și pe termen lung ființa românească și umană. Faptul trebuie recunoscut, spus și re-spus, ca să înțelegem cât de cât chipul moral al semenilor noștri, atât de debil și inform și, mai ales, să putem bănui, măcar, la ce ne putem aștepta „de azi pe mâine”.
     
    L.D.: în cartea Antropologia, o știință neocolonială vorbiți despre forța cuvântului, de calitatea estetică din scrierile lui Paul Goma. Criticul literar din acest moment, profesorul de filologie de astăzi își re – asumă scrisul lui Paul Goma, dacă ar fi să-l raportăm la evoluția esteticii actuale, la ceea ce se întâmplă în literatura română?
     
    P.U.: Da, îmi re- asum răspunderea! Din mai multe motive. în primul rând, pentru că Paul Goma a fost și a rămas unul dintre cei mai deciși și statornici adversari ai politicului ca politic în literatură și artă; din câți se cunosc în deceniile comuniste, ca și în acestea neo - comuniste. Nu vreau să mă credeți dogmatic, dar aici nu există împăcare ( iar practica artistică și istoria esteticii au dovedit-o deplin ), cum nu există împăcare între șarpe și vultur. Este ca și cum am pune lupul să păzească oile ori pe un prăpădit de cizmar în fruntea statului. Ne jucăm cu focul și nu e cazul. Așa cum programul școlar, lansat în forță revoluționară de echipa lui Iosif Chișinevschi, a provocat grave deviații morale și comportamentale la generațiile luate în stăpânire, la fel, ideologia literară promovată de celebra tripletă Răutu – Șelmaru – Vitner a viciat în mod regretabil și păgubos conștiința scriitoricească pe toate planurile, până la nimicire. Ca urmare, s- a ajuns până acolo că și astăzi, în opinia comună, inclusiv în școala cea de toate zilele, nu se mai știe ce înseamnă scriere frumoasă și la ce servește ea.
    În al doilea rând, se poate arăta cu cărțile pe masă că Paul Goma a exersat, încă din anii de la Școala de Literatură, forme literare ale esteticului. Există dovezi sigure în această privință: mărturii de epocă, însemnări de jurnal, propria creație. Se știe că Mihai Gafița îl ținea din scurt, îndemnându-l să scrie simplu și pe „înțelesul tuturor”, doar despre muncă și producție, spre îndobitocire generală, în conformitate cu metehnele realismului socialist. Și Leonte Răutu cerea aliniere și supunere dogmatică. în scris sau când îi chema pe tinerii condeieri la raport și „reeducare”, în apartamentul lui luxos și tihnit de la Sinaia. Ne-o spune cu năduh Marin Preda în Viața ca o pradă, ca unul dintre „beneficiari”.
    Dar dincolo de incidentele biografice mai mult sau mai puțin încordate, mărturia mărturiilor o constituie opera scrisă. Să nu se uite că același Mihai Gafița, un fel de Marius Chicoș (Rostogan ) la Școala de Literatură, i-a stopat cu venin tipărirea cărții de debut, Camera de alături, fără măcar s-o citească. De ce oare? în fapt, problema Goma este mult prea complicată ca să fie redusă la câteva propoziții. Pe scurt, în anii '70, încă se aplica strategia ideologică a etichetării cu „mânie proletară”, împotriva acelor scriitori care refuzau alinierea după canon. Vinovatului i se atribuia fără drept de apel formula descalificantă până la incriminare, aceea de dușman, cu derivatele respective: trădător, fascist, vândut. Decideau în acest sens „tribunalul poporului” și tripleta amintită. Se cunosc multe, prea multe victime, de la Radu Gyr la I. D. Sârbu, de la V. Voiculescu și Vladimir Streinu la Teohar Mihadaș, Al. Paleologu, Marcel Petrișor. După două decenii de experimente dobândite, acuza de nealiniere a fost asimilată cu așa-zisa lipsa de talent. în concepția vremii, ca și astăzi, de altfel, talentul „se negociază”; ți se „dă” ori ți se „ia”. Răspunderea și-o asuma chiar Uniunea Scriitorilor, ca organizație de breaslă cu legitimitate formală, dar aparținând și funcționând ca o interfață a partidului comunist și fiind subordonată direct conducerii superioare.
    Ca lumea să piardă firele și să aibă impresia că trăiește în libertate și într- o „eră nouă”, mecanismul era bine utilat: funcționa în cadrul Uniunii o comisie de supraveghere și control privind activitatea de creație a membrilor titulari. Ea se întrunea, de regulă, în celebra „sală a oglinzilor” de la centrul Unuinii, un fel de punct de „reeducare”, după indicații și necesități. Aria calomniei era maestru instrumentată acolo. Ulterior comisia și-a mutat șantierul, după caz, în fabrici, unde putea să monteze mai în voie spectacole de „înfierare”, în colaborare cu muncitorii; pregătiți, firește, și ei în acest sens. Și de data se cunosc victime. Octavian Paler reprezintă un caz bine cunoscut de punere la zid.
    Paul Goma a trecut și el prin „sala oglinzilor” și nu numai. Tocmai în acea vreme i s-a aplicat pe frunte, hotărât și cu patimă, formula incriminatorie în noua ei variantă, „scriitor fără talent”. Ea a fost preluată rapid de către colegii de breaslă, cu misie, făcută publică în presă sau răspândită pe șoptite la întâlniri „amicale”. Și astăzi mai este invocată din când în când, după gustul și interesele neocomuniștilor aflați la putere. Lor li se poate răspunde, cum am afirmat și cu alt prilej, invitându-i să citească scrierile în proză ale exilatului de la Paris, începând cu volumul de debut Camera de alături și continuând cu Ostinato, Arta refugii, Din calidor etc. Am în vedere, așadar, o anumită categorie a scrierilor, separată de aceea a jurnalelor ori de memorialistica de închisoare, ele aparținând unor sfere colaterale ca interes, dar de însemnătate documentaristică de prim rang pentru epoca respectivă. I-am consacrat autorului Patimilor după Pitești mai multe și ample studii în ultima vreme și am convingerea clară că Paul Goma este un autentic și rafinat artist al cuvântului, un jucăuș al verbului, cum puțini am avut în deceniile postbelice, un narator veritabil și un constructor curajos de ansambluri epice. îndepărtarea forțată nu este decât spre paguba noastră. O spun acum, nu ca să-mi mențin cuvântul de „ieri”, ca „re- asumare”, ci de dragul unui adevăr. în creația artistică valorile sunt de tip calitativ și atâta tot. Cât despre „evoluția esteticii actuale” la care, se pare, faceți referință, nu cred că putem găsi un obiect serios de discuție.
     
     
    L.D.: Prin Etnoestetica propuneți, din câte înțeleg eu, o nouă abordare a Etnologiei. între Etnoestetică și Folcloristică, pe unde s-ar situa filonul clasic al Esteticii?
     
    P.U.: Asta este o chestiune de situare a științelor în ordine sistemică: ierarhie, vecinătate, unele în raport cu altele. Statutul lor nu este niciodată fix: se cunosc mutații spectaculoase în timp și în funcție de cumularea cunoștințelor. Vecinătățile, centrele de atracție, accentele și ponderea nu rămân aceleași. Etnologia nu intrase în evidență pe vremea lui William Thomas. Se afla cuprinsă, nucleic, în domeniul întins și difuz al folclorului, cuvânt tehnic ce intra în circulație la mijlocul secolului al 19- lea, cu înțelesul de cultură populară; iar Antropologia își asuma zone cu mult mai restrânse în comparație cu starea ei de astăzi. Iată motive care obligă la prudență, când cineva încearcă, dacă poate, să aducă noutăți într- un anume spațiu al cercetării. Nu o dată s-a întâmplat ca o simplă schimbare de limbaj într- un domeniu, mai mult sau mai puțin individualizat, să provoace disponibilități neașteptate în altele învecinate. Structuralismul a pornit din sociologie și a penetrat în lingvistică, textologie literară, psihologie, ca să mă opresc doar aici.
    În ce mă privește, nu mi-am propus să reformulez etnologia, doar s-o îmbogățesc. Foarte simplu: punctul meu de plecare își găsește temeiul pe terenul a două discipline, mult distanțate între ele ca geneză, fond de idei, metodologie și criterii de valorizare. Una este Folcloristica. Dar ea a fost și a rămas o știință strict descriptivistă și operează cu criterii aparținând domeniului cantității. Cercetările sale se opresc la culegerea și tipologizarea materialelor de teren. Cealaltă, Estetica, dimpotrivă, se justifică prin valorizarea textelor artistice în baza criteriilor calitative din familia frumosului, sublimului, tragicului, comicului. în sistematica științelor, locul ei se află plasat în imediata vecinătate a Filosofiei dacă nu chiar sub aripa ei; întrucât nu se mărginește la simple constatări de suprafață, ci se străduiește să pătrundă în esența fenomenelor pentru a le cuprinde în judecăți de valoare, situându- le, după caz, în sfera aleasă a spiritului.
    în momentul în care am încercat imposibilul, adică să apropii cele două discipline, Folcloristica și Estetica, mi s-a ivit în față un teren nou: Etnoestetica. în fapt, forțând puțin datele problemei, am încercat să verific în ce măsură principiile esteticii savante găsesc teren de aplicație pe terenul literaturii populare. Am mai făcut acest exercițiu cu prilejul unor cărți anterioare: Poetică folclorică („Junimea”, Iași,1970) și Prolegomene la o estetică a folclorului ( „Cartea Românească”, București, 1980 ). Mă îndreptățeau două motive: ambele sunt creații, invenții ale spiritului, mai mult sau mai puțin cultivat- experimentat; ambele se revendică de la surse de aceeași natură, anume creatori și artiști înzestrați spiritual, personalități alese, recunoscute și apreciate în mediile lor de baștină. Și am reușit: în problema „judecății de gust” ( a frumosului ) după modelul Kant; a identificării comicului, în formele de gândire preconizate de H. Bergson; în aprecierea liricului, din poezia dorului, ca „intuiție pură”, urmând parcursul teoretic al lui Benedetto Croce. Nu am apelat aici la poeticile tradiționale, culte, ca să le aplic pe terenul oralității. Partea asta am pus- o pe seama poeticii folclorice.
    Exercițiul din Etnoestetica este de natură oarecum inedită. între Folcloristică și Estetica de tip clasic și savant a căpătat poziție prioritară aceasta din urmă, datorită forței ei teoretice de capacitare și de selectare riguroasă a valorilor. Folcloristica, mai precis, ramurile poetice ale culturii prealfabete ( poezia, basmul, legenda, paremiologia), îi oferă Etnoesteticii materie primă în scopul valorizării fenomenelor spirituale ale oralității, în vreme ce Estetica generală o salvează de tehnicismul, mărunt ajutând-o să se situeze într- un orizont mai generos și mai larg al cunoașterii. Dar Etnoestetica își păstrează nota caracteristică, dat fiind că nu pot fi neglijate semnele oralității; drept urmare, își asigură statutul de „disciplină de graniță”, învecinându- se pe de o parte cu Estetica generală, pe de alta cu Etnologia. La o adică, poate constitui un capitol, cu oarecare autonomie, al Esteticii sau, după caz, al Etnologiei.
     
    L.D.: Mircea Eliade, în Jurnalul portughez și alte scrieri, subliniază verva scrisului – „adevărul e că eu mă pot griza și cu un pahar de sifon. Verva și chiar beția mea n-au nimic a face cu alcoolul. Mi-e suficientă noaptea, luna, femeia sau altceva viu”. Scrierile lui pot fi interpretate în lumina acestei afirmații făcute de Eliade? Mă gândesc aici la nuvela La țigănci, unde avem o adevărată psihoză prin persoana lui Gavrilescu.
    
 
    P.U.: Să nu percepem literal și strict narativ experimentele în cauză, destinate să dezvăluie, direct și pe viu, puterea de rezistență a individului ca individ, forțarea capacităților de afirmare într-o direcție ori alta, sfidarea convenționalului. Se obișnuia în vreme. Romanul Huliganii poate fi o ilustrare privind teribilismele tinerei generații. V-ați referit la Jurnalul portughez, adică la o scriere de maturitate. Aici stările maladive, neurastenia, insomnia, „greața”, disperarea au cauze obiective, comune întregului mapamond. înainte de toate, afacerile politice păguboase ale apusenilor aliați cu Stalin, un inamic la fel de periculos ca și Hitler; destinul precar al României, indiferent de rezultatul războiului; posibila victorie a Kremlinului și bolșevizarea Europei. Din păcate, toate s-au și adeverit. Scria: „Simt până la desfigurare agonia celor de la Stalingrad, agonia Europei” ( Jurnalul portughez, 28 ianuarie, 1943) ; „Din nou criză cumplită. Dezastrul de pe frontul rusesc s-ar putea transforma într- o catastrofă” ( 3 februarie, 1943); „M-aș apuca de roman, dar mă deprimă mersul războiului” ( 12 iulie 1943 ); „încep din nou crizele mele de disperare. De data aceasta, fără motiv personal, ci provocate de primejdia care amenință neamul meu” ( 3 august, 1943). A se compara cu Jurnalul lui Mihail Sebastian unde se dă altă interpretare acelorași evenimente tragice pentru omenirea întreagă și, înainte de toate, pentru poporul român: „Soldații ăștia ruși, care trec pe străzile Bucureștiului, cu zâmbetul lor de copil și cu bădărănia lor cordială, sunt niște îngeri. De unde iau putere să nu pună foc peste tot, să nu ucidă, să nu prade, să nu prefacă în scrum orașul acesta în care locuiesc mamele, nevestele, surorile, amantele celor care au asasinat, incendiat și nimicit propria lor țară?”( Mihail Sabastian, Jurnal. 1935 – 1944. Text îngrijit de Gabriela Omăt. Prefață și note de Leon Volovici. Humanitas, București, 1996, p. 561- 562). Și: „Nu pot lua în tragic toate incidentele sau accidentele. Mi se par normale. Chiar juste. Nu e drept ca România să scape prea ușor” ( Idem, p. 559). Incredibil! Sebastian anunță fără ezitare comportamentul lui Nicolski, Coller, Sepeanu, Dulgberger.
    înțelesul exercițiului experimental apare mai explicit într-o scriere anterioară, Șantier, jurnal indian ( București, 1935 ), evocare autobiografică a anilor petrecuți la Calcutta. Acolo încerca să lupte cu somnul până cădea în derapaje, se angaja în aventuri erotice trecătoare, în hoinăreli în grup, prin baruri de noapte până la perdiție. Punea în act scheme prefabricate întru autosugestie și autocontrol, derizorii în fond, ca povestea paharului cu sifon. Așadar, provoca, din curiozitate și pe portative variabile, stări hipersensibile, halucinatorii, stranii pentru a constata în ce măsură devine disponibil diurnului ori nocturnului. Nu a perseverat, însă, în asemenea jocuri facile. Fraza din Jurnalul portughez care a provocat întrebarea este: „Adevărul e că mă pot «griza» și cu un pahar cu sifon. Verva și chiar beția mea – n-au nimic a face cu alcoolul. Mi-e suficientă noaptea, lună, câmpul, femeia – sau orice altceva viu” ( p. 262). Accentul semantic al frazei îl preia cuvântul „viu”, subliniat în text. Nu mai spun că pasajul nu-și are rostul aici; la prima vedere, întrucât lui Eliade îi convin încrucișările de lumini curcubeice pentru desfătări intelectuale. Era obsedat de ideea de a scrie, de a produce opere utile culturii în general și românilor în special, pentru ridicarea prestigiului lor în lume. Faptul că reușea să redacteze „puține” pagini pe zi ( ajungea până la 10!), care să reziste criticii severe, îl nemulțumea. Asta numea el „vervă”: capacitatea genială de a redacta zilnic ( asemenea lui Kierkegaard, pe care îl avea mereu în vedere în perioada portugheză), un număr important și valoros de pagini; în domeniul științei, ca și al literaturii.
     
    L.D.: în Jurnalul său, Mircea Eliade, printre cărți citite, printre prietenii universitare notabile, printre idei academice, notează destul de des fraze legate de starea stomacului, a scaunului, a insomniilor de care nu se plânge, de fapt, ci le amplifică notația, făcându-le să pară planetare, unice… Să fie vorba și de o ipohondrie? Ați putea dezvolta ipohondria ca o stare a geniului? Și Cioran a fost ipohondru.
     
    P.U.: Nu, nu pot. Ipohondria este o boală psihică destul de incertă, de care psihanaliza a luat act destul de târziu. Nu-mi dau seama dacă Mircea Eliade era ipohondru. Avea o constituție fizică destul de sensibilă, din naștere, iar exercițiile, peste măsură, de nesomn, înfometare, angajare în lucru și în cotidian îi provocau stări apăsătoare de criză, aproape permanente. Și împrejurările i-au fost potrivnice. Perioada dintre Lisabona și Chicago a însemnat un deceniu de șomaj, de sărăcie, de umilință; cu toate că a produs atunci cele mai multe și importante scrieri științifice și beletristice. Mergea la George Enescu acasă, părăsit și acesta, ca la comandă, de toată lumea, să-i facă focul, să se întrețină împreună în graiul matern; pe deasupra, tânărul Eliade să beneficieze de o porție de supă caldă. Când avea norocul să fie invitat să țină vreo conferință și, spre bucuria lui se întâmpla des, cu cameră plătită la hotel de lux, prefera, în disperare de cauză, să i se dea banii în mână: putea să-și aleagă o cameră modestă la un hotel periferic. Diferența de bani o economisea pentru zilele care urmau. Nu participa la mese plătite pe cont propriu. își aștepta colegii pe o bancă în parc sau la hotel.
    Dincoace sau dincolo de boală, ipohondria este și un moft. N-aș considera-o trăsătură a geniului, nici în înțelesul romantic al termenului, nici pentru generațiile care au urmat. Este drept, Eliade spunea adesea despre sine că are geniu. Pare șocant la prima vedere. Se referea, însă, la capacitatea superioară de înțelegere a lucrurilor, în ansamblul lor, la nivel înalt și în ordine cosmicizată. Nu se gândea la nebunia creatoare, cum ne- a învățat tradiția. Genialitatea ar fi un atribut care se dobândește prin efort și voință. Avea curajul să-și mărturisească genialitatea, adică să se creadă superior multora – și avea dreptate.
     
    L.D.: Mircea Eliade, realizând o legătură cu științele naturale ale modernismului, vorbește despre posibilitatea desacralizării cosmosului. V-ați ocupat mulți ani de scrierile acestuia. Criza modernismului cu desacralizarea cosmosului, așa cum o întâlnim în scrierile savante, se regăsește în beletristica acestuia?
     
    P.U.: Aș spune că pe Mircea Eliade l-au interesat, prioritar, ca istoric al credințelor și ideilor religioase, nu atât științele moderne în general, cât posibila revitalizare a unor discipline de veche tradiție, cum ar fi medicina de tip hipocratic. Principiul terapeutic de bază al acesteia era: să se ia act de starea omului ca individ. în funcție de aceasta, specialistul poate decide în ce măsură avem îndreptățirea să vorbim despre bolnavi și apoi despre boli; dar numai după ce examinarea s-a produs în mod necesar și corespunzător. Este lecția hipocratică pe care Platon, cel din Charmides, o deducea în urma relatărilor unui dac înțelept, adept al învățăturilor lui Zalmoxis. Bolile pot fi presupuse, chiar inventate, mai ales în societatea modernă, hipertehnicistă și haotică. Tocmai de aceea Mircea Eliade, întors din India, își punea mari speranțe în activitatea Institutului de Istoria medicinii din Cluj, înființat special pentru orientarea în direcție naturistă și ontologică a cercetărilor și se angajase într-un intens schimb de scrisori cu directorul și savantul Valeriu Bologa. Printre altele, tânărul Eliade își mărturisea regretul că nu urmase calea medicinii, în acord cu cerințele vremii, dar scrisese câteva studii în domeniu, despre demonologie și microbi. La data respectivă, l-a atras îndeosebi mitologia plantelor curative și a consacrat mătrăgunii câteva articole remarcabile. La plecare (în parte forțată din țară ) avea aproape terminată cartea La Mandragore, rămasă în sertar. Al. Rosetti, directorul Editurii Fundațiilor Regale avea cunoștință de existența ei și insista să i-o pună pe masă spre publicare. Repet: nu era vorba de științe moderne în general. Acestea, inclusiv medicina, excelau în abordarea în manieră reducționistă a ființei umane, ceea ce era în total dezacord cu ideile și convingerile autorului.
    Cât despre „desacralizarea cosmosului”, problema iarăși se cuvine a fi privită cu prudență. La mijlocul secolului abia trecut, predominau două teorii devenite prestigioase despre sacru. Una fusese lansată de Rudolf Otto în 1926, la Gotha, cu lucrarea Das Heilige, cealaltă datorată lui Eliade însuși, o dată cu apariția volumului Le sacré et le Profane ( Gallimard, Paris, 1956 ). Ambele teorii poartă accente apocrife, cu alte cuvinte aparțin domeniului religios, însă nu ascultă cu destulă cumințenie de dogma creștină. Dar să se rețină că, pentru autorul german, sacrul reprezintă o forță stranie- străină care năvălește în mundan, producând cutremurare și groază, urmate de iluminare. Și pentru autorul român sacrul este o forță suprafirească și catafatică. Dar nu năvălește perturbator, ci în manieră amiabilă, protecționistă și întăritoare, fie din proprie inițiativă ( un exemplu clasic îl constituie arătarea Domnului în preajma stejarului de la Mamvri ), fie prin invocație, rit, rugăciune. în cartea lui Eliade, sacrul își face simțită prezența din nevoia limitării acțiunilor negaționiste ale profanului și ca semn viu al dumnezeiescului în lume. Așa stând lucrurile, nu văd care parte a operei lui Mircea Eliade s-ar lăsa sensibilizată de ideea „desacralizării cosmosului”. Sacrul nu „moare”. Dacă va fi să se retragă din lume, ca prezență a divinității, faptul va depinde numai de voința lui Dumnezeu. Nouă, ființelor creaturate, nu ne este în putință să cunoaștem o problemă atât de dificilă; și nici științele pozitiviste nu par să se descurce mai bine. Criza modernă este o afacere păguboasă a omului în continuă „cădere în materie”, nu a lui Dumnezeu. Următorul pasaj s-ar putea să ne fie folositor aici: „Cred că omul modern a regăsit – în cărțile mele – o dimensiune a sacralității cosmice care nu este nici o creație literară, nici o invenție filosofică: pentru că m-am străduit să extrag faptele și interpretarea lor de la cei care participă încă la un univers religios precreștin” ( Jurnal, volumul I – 1941 – 1969 . Ediție îngrijită de Mircea Handoca. Humanitas, București, 1993, p. 367 ).
    Eliade a rămas fidel credinței și s-a arătat consecvent pe linia revenirii și permanentizării sacrului, la toate nivelele socio-cosmice, atât în opera de cercetare, cât și în creația beletristică. Pe de o parte a verificat valabilitatea tezei privind „dialectica” sacrului cu profanul, făcând apel cu încredere la religiile lumii primitive – clasice – îndepărtate geografic – apropiate; după cum, în scrierile ficționale, a urmărit comportamentul uman în atingere cu sacrul ori cu profanul; în ce măsură îl sporește ca ființă ori îl diminuează.
     
    L.D.: Cât este Mircea Eliade savant și cât om de creație? O descriere comparativă, prin care să valorizați pe de o parte opera lui științifică iar pe de altă parte opera lui de creație, ar fi benefică.
     
    P.U.: Mircea Eliade însuși vine să ne ajute în această privință. Găsim mărturii în diverse file de jurnal că luase obiceiul, încă de când se afla în India, să se analizeze pe sine, în manieră autoscopică ar spune un psiholog, pentru a constata dacă, structural, aparține diurnului sau nocturnului, impulsuri comportamentale invocate cu interes științific în lumea interbelică. Experiența pe cont propriu, uneori destul de dură ( dar Eliade era un experimentalist de nelecuit, din curiozitate, din ambiție ) l-a dus la convingerea că diurnul și nocturnul îl dominau deopotrivă, într-o ritmică severă, stimulativă și creatoare. Sub dicteul diurn-nocturnului, își organiza timpul de lucru, fără nici o abatere de la regulă: ziua o consacra muncii științifice, pentru că bătălia în planul ideilor solicită intelectul viu și viguros, sub controlul gândirii lucide, clare și distincte. Nocturnul pare mai difuz, moleșitor și feminizant prin natura sa. El predispune la visare și la cufundări onirice, cu alte cuvinte favorizează invenția artistică, liberă și jucăușă. Nu ezita să lase cercetarea savantă începută sub zodie bună în cursul zilei, ca să treacă seara „la roman”, chiar dacă în această direcție socotelile încă nu-i ieșeau, deocamdată, destul de bine. Jurnalul aduce mărturii clare și sigure.
    Pare un capriciu la prima vedere, o sminteală de scriitor năpădit de prea multe treburi. Dar el credea, în spiritul vremii, că proceda cu temei. Arhetipologia susținea bi-unitatea formală și de fond a diurnului cu nocturnul. Ele își corespund în planul experiențelor, aparent disparate și se pun de acord supraveghindu-se ca în oglindă, cu luminozitate și precizie. Evenimentele din planul nocturnului aveau /au rezonanțe neliniștitoare în diurn și indicau prin coduri anumite linii de comportament. Visul premonitor punea adesea stăpânire pe Mircea Eliade. Obișnuia să-și memoreze visele de peste noapte în scris și vedea aici semne orientative în abordarea temelor științifice. Și bătrânul Jung, cu care Eliade se întreținea adesea în Elveția, la faimoasele întruniri de la Ascona, deținea un mare depozit de visuri pe care le împărtășea cunoscuților și-i plăcea să se lase în voia lor.
    Dar să ne înțelegem: Eliade mergea mult mai departe. Scrierile efectuate sub ocrotirea nocturnului erau variante, în cheie epică ale unora dintre tezele științifice propriu- zise. O compoziție de tipul Un om mare se situează între eseu științific și divagație literară.Tema labirintului, calea rătăcită, salvarea prin redescoperirea „centrului”, jocul de-a camera oprită, căderea în profan constituiau pretexte epice predilecte. Nu pot fi parcurse fără dificultate opere ca Șarpele, Domnișoara Cristina, Maitreyi, La țigănci, Pe strada Mântuleasa, Noaptea de Sânziene ș. a. fără cunoașterea scrierilor despre India, despre mituri, ocultism, credințe religioase.
    Ca să luăm pe rând cele două ramuri complementare și bi-unitare, ca variațiuni pe aceeași temă, se știe, din surse biografice, că Mircea Eliade a încercat mai întâi să deschidă ușa secretă a cercetării științifice, pornind de departe, ca să ajungă apoi la istoria religiilor, mai precis, a ideilor și credințelor. Oricât de simplistă și de enervantă ar părea afirmația care urmează, dar, pentru a-l percepe corect și aproxima fondul propriu de idei se cuvine să-l raportăm la epoca sa; de preferință, să marcăm începutul activității, care corespunde deceniului al treilea al secolului trecut. Nu este prudent să-i pretindem ceea ce nu și-a propus, să-l judecăm de pe frontul actual al științei, care nu este și al lui, să-i cerem ce avem în gând noi și numai noi; nici să-i reproșăm justițiar, cum se întâmplă prea adesea, de ce a procedat așa și nu altfel, eventual cum ne-ar conveni „nouă”. Știința are legile ei. Riscăm să ne luăm după versul: „Ce azi e drept, mâine-i minciună!”. în fapt, constatarea atentă, riguroasă, cu răspundere rămâne datoria cercetătorului devotat al devărului științific. Celelalte cad de la sine, scutindu-ne de penibile procese de intenție.
    Personalitatea care domina cu regalitate începutul secolului al XX- lea, până la război, în plan mitologic și antropologic, era Frazer cu celebra The Golden Bough. Știm că Mircea Eliade, liceean fiind, a învățat pe cont propriu limba engleză pentru a-l citi pe autor în original. Dragostea însă, declarată în mai multe rânduri, cu accente juvenile, n-a durat multă vreme, pentru că școala engleză a început să fie serios barată de noul val italian, reprezentat de Raffaele Pettazzoni, Vittorio Macchiado, Aldo Mieli, Giuseppe Tucci. Ei aduceau un spirit nou și o metodă mai adecvată, preferând studiul aplicat la obiect, pe fenomene distincte și in situ ( orfism, ocultism, monoteism ), pe religii ( creștinism, ebraism ), întemeietori de culte religioase ( Dionysos, Zagreus, Orfeu). Marea cartea I Misteri, de Raffaele Pettazzoni, a rămas de actualitate și astăzi, iar Teoria generale della religione ( Vittorio Macchiado) și Pagini di storie della chimia ( Aldo Mieli ) au avut un rol decisiv în depășirea lui Frazer ca narator de mituri cu intenții criticiste, în favoarea abordării fenomenului religios ca obiect de cercetare de interes major pentru a înțelege cum a devenit „omul ceea ce e azi, o ființă muritoare, sexuată și culturală” ( Aspecte ale mitului. în românește de Paul Dinopol. Prefață de Vasile Nicolescu. Editura „Univers”, București, 1978, p. 6).
    Permanent, Mircea Eliade s-a aflat la curent cu cercetările cele mai noi și presante în domeniu, ca să împingă cu puteri proprii, la rândul său, mai departe și în folos general granițele cunoașterii. în India a avut revelația posibilei mondializări a imaginii lui homo religiosus, împotriva specialiștilor mai vechi ori mai noi care se cantonau, de regulă, în europocentrism. Indianiștii recunoscuți și de prestigiu, precum Ananda K. Coomaraswamy și Surendranath Dasgupta, jucau piesa întoarsă, adică se închideau și ei, ca replică, în asiatism. Mircea Eliade a depus eforturi ( firește, n-a fost singurul ) în direcția refacerii reliefului religios, conform datelor concrete de pe teren, fără pretenții ierarhizante, constrângătoare, elitiste. întâlnirile de la Ascona între specialiști cu preocupări similare aveau să-i întărească asemenea convingeri: „Eram convins că documentele și metoda istoriei religiilor, conduceau, mai sigur decât oricare altă disciplină istorică, la deprovincializarea culturilor occidentale”. Și, în continuare: „Colegii adunați la Ascona care ne ascultau conferințele și mai ales cititorii volumelor „Eranos – Jahrbücher” constituiau un instrument excepțional de difuzare al oricărui nou demers hermeneutic” ( Memorii. Recoltele solstițiului. Volumul II. – 1937 – 1960. Ediție îngrijită de Mircea Handoca. Humanitas, București, 1991, p. 142 – 143 ).
    Teza lui de doctorat despre yoga ( Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne. Librairie orientaliste Paul Geuthner. Paris, 1936, 346 p.; urmată de Techniques du yoga. Collection „La Montagne Sinte – Geneviève”. Gallimard, Paris, 1948, 266 p. și Le yoga. Immortalité et Liberté. Payot, Paris, 1954, 428 p. ) a însemnat o dată importantă în istoria științelor umaniste. La fel și apariția revistei de specialitate „Zalmoxis”. Revue des études religieuses ( Vol. I- III, Paris. Librairie orientaliste Paul Geunther, 1938- 1942). Redacția era în țară, dar Eliade intenționa să înființeze la București un centru european de religiologie. De aceea a apelat la colaboratori prestigioși din diverse părți ale lumii; dar și la autori români cu pregătire corespunzătoare.
    Această „perioadă românească” din viața agitată a exilatului de la Paris și de la Chicago a avut ca efect crearea unei imagini favorabile asupra intelectualității române, după cum știința în totalitatea ei s-a simțit întărită și înălțată. Ca amănunt oarecum pitoresc, la tipărirea tezei despre yoga, presa din țară nu s-a dovedit pregătită s-o întâmpine în termeni convenabili. Doar câteva nume de rezonanță, Al. Rosetti, C. Rădulescu- Motru, Ion Petrovici, Valeriu Bologa, au înțeles noutatea și importanța temei. Și în vestul Europei ecoul cărții s-a resimțit într-un grup restrâns de specialiști. Dar s-a lărgit cu timpul, pe măsură ce s-a înțeles că abordarea unui fenomen religios înseamnă să fie chestionată umanitatea însăși prin ceea ce are ea tipic și reprezentativ. Celebra carte a lui Pettazzoni, I Misteri, este un studiu model, sistematic și aplicat, dar cu accentul de interes asupra practicantului de altădată, de la Delhi sau de la Pompei. Altfel, poate sta liniștită în raft. în momentul în care se constată că întreg spațiul euro-asiatic, cel puțin, a fost împânzit de puncte misterice, intră în rol întreaga umanitate, de ieri și de astăzi, e drept, cu intensități variabile. Omul contemporan redevine hipocratic, întrebându- se, încă neliniștit, ce au însemnat misteriile și dacă el însuși ca individ a reușit să se lepede de ele.
    Tot ce am spus până aici este doar o introducere necesară, o ipoteză de lucru sau abia o punere în temă. Când Mircea Eliade a apărut la Ascona, se făcuse deja cunoscut printre cei mari și apreciat de către cei mai mari. Postbelic îi apăruseră lucrări importante, curajoase ca tematică și interesante prin rezultate: Traité d'histoire des religions. Cu o Prefață de Georges Dumézil. Payot, Paris, 1949, 405 p.; Le Mythe de l'éternel retour. Collection „Les Essais”. Gallimard, Paris, 1949, 254 p.; Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l 'extase. Payot, Paris, 1951, 450 p.; Images et Symboles. Essai sur le symbolisme magico – religieux. Collection „Les Essais”. Gallimard, Paris, 1952, 240 p. O performanță rar întâlnită ca ritmicitate și oportunitate tematică. Străbătea „perioada franceză” cu multă dificultate în ceea ce privește liniștea personală și în condiții de umilitoare sărăcie, ca exilat și hăituit de poliția politică românească, asociată cu securitatea comunistă franceză și rusească. Dar își câștigase simpatizanți la Sorbona, ca și în marile centre universitare și academice din Europa apuseană.
    Cercul de la Ascona era compus din nume de mare autoritate științifică: Carl Gustav Jung, Henry Corbin, Van der Leeuw, „sfătosul” G. Scholem, Karl Kerényi, Raffaele Pettazzoni, Giuseppe Tucci, Joachim Wach și a.; iar programul conferințelor, publicate în buletinul „Eranos” era greu și cerea multă răspundere. Totuși, Eliade se afla printre cei mai activi și mai incitanți. Cine urmărește agenda de lucru pe anii respectivi ( deceniul Ascona: 1951 – 1960), după jurnal și memorii, constată că era  nelipsit de la cele mai diverse întruniri științifice. De reținut: la Ascona obișnuia să citească fragmente din cărțile proprii, în curs de apariție. Era o provocare la dialog, de care ținea cont cu prilejul reeditărilor. A urmat „perioada americană” ( prima însemnare, ca început de instalare la Chicago, poartă data 3 oct. 1960. A fost întâmpinat de profesorul Kitagawa), desfășurată pe mai multe planuri didactice și științifice.
    într- un cuvânt, privită în desfășurare, pe etape, existența lui Mircea Eliade se remarcă prin evenimente științifice, agitate și de prim rang. Ele se concretizează prin campanii de conferințe, înființarea de catedre universitare ( numai în Statele Unite a realizat câteva zeci ca număr, unde a lăsat titulari formați de el ), direcționarea de volume enciclopedice pe teme mitologice și religioase și, nu în ultimul rând, redactarea de cărți de specialitate, răspândite pe toate continentele, multe dintre ele în numeroase ediții. Analiza fiecărei opere și a ecourilor în decursul timpului ar necesita timp și pagini. Să reținem, măcar, că autorul marchează prin totului tot un segment distinct din istoria științei. Fără numele său, domeniul și epoca nici nu pot fi gândite.
    Ca punct de pornire pentru partea literară mi-aș propune, iarăși, consemnările din jurnale și memorii. Acolo găsim schițe de program (cu variante îmbunătățite: articole parțial redactate ), opinii despre roman, controverse cu sine. Putem reconstitui, în termeni cronologici, istoria unor opere literare ( Maitreyi, La țigănci, Noaptea de Sânziene ), cu bucurii, cu eșecuri mărturisite. Dorea să răzbească în domeniul prozei și făcea eforturi epuizante în această privință. Mă bate gândul că era mai puțin încrezător în talentul propriu ( deși găsim scris cu automulțumire: „am geniu”), cât în munca depusă cu hotărâre la masa de scris. Oricum, se dovedește că și din această direcție nu-l părăsea o clipă obsesia că ar fi posedat de bi-unitatea diurn-nocturn, că și cercetarea savantă și compoziția ficțională se lasă conduse de simboluri mitico- misterice comune. Eliade este un fantast modern care își construiește, după voință ori după stări provocate de extază, itinerariile în lumea imaginarului. Dacă nu se potrivesc, după program, semnele din regimul diurn cu cele din regimul din oglindă, ele pot fi aranjate cu iscusință. Semnificativ mi se pare un titlu cu aspect programatic și discursiv din Memorii II, p.133: „Din fericire Forêt interdite nu are succes. Voi înțelege mai târziu semnificația acestui eșec”. Ce înseamnă „din fericire” când, se știe, orice autor așteaptă cu răsuflarea tăiată succesul, nu eșecul? în cazul Eliade se pare că este vorba de o cauză ascunsă, de o „semnificație”. Cititorul se lămurește parțial ( nu total, pentru că nu ar fi în acord cu firea lucrurilor: omul modern este neliniștit în permanență, răvășit, tensionat ), ajungând la titlul imediat următor din același volum, Recoltele solstițiului.
    Este de presupus că pe exilatul de la Paris- Chicago l-ar fi interesat să știe în ce direcție s-a realizat mai pregnant. Din câte cunosc, nu s-a întrebat nici în taină. în ceea ce mă privește, cred că posibilitățile de afirmare, veșnic în stare concurențială, i-au fost dictate de natura fiecărui domeniu în parte. Dacă a reușit, totuși, să se impună în planuri atât de diverse, ca într-o coincidentia oppositorum, suntem îndreptățiți să vedem aici semne ale genialității. O analiză didactică ne-ar lămuri pe deplin. Cert este că în deceniul al patrulea al secolului trecut, adesea invocat cu ardoare, cel mai productiv și augural pentru toți criterioniștii, personalitatea lui Mircea Eliade a răsărit în chip bifrons, cu toată puterea tinerească și creatoare. Pe de o parte, cercetările indianistice și de istoria științelor îi aduceau recunoaștere europeană, în ascensiune continuă; pe de alta, romanele publicate în același deceniu, de la Domnișoara Cristina la Huliganii, de la Maitreyi la Nuntă în cer, îl situau în imediata apropiere a marilor maeștri ai prozei interbelice: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat – Bengescu. Laudele în presă și premiile academice s-au și arătat. G. Călinescu îl recunoștea drept „romancierul noii generații” în Istoria literaturii din 1941 și-l asemăna cu André Gide. Cu siguranță că, deocamdată, tânărul prozator nu-și dorea mai mult.
    Anii exilului l-au menținut pe aceeași linie. Este drept că avea în gând trepte suitoare spre universalitate. Dar a continuat să scrie proză numai în limba română, spre deosebire de mulți alții din diaspora. A fost un câștig pentru literatura noastră. Să ne amintim: cele două capodopere ale creației sale din anii postbelici au fost La țigănci și Noaptea de Sânziene apărute în „perioada franceză”. în acea vreme domina proletcultismul prin A. Toma, Dan Deșliu, Mihai Beniuc, Maria Banuș, Nina Cassian, Em. Galan. Astăzi literatură „de debara”. Nu numai „Dumnezeu s-a născut în exil”, dar și literatura română postbelică, iar Mircea Eliade a avut în această privință un rol de prim rang, alături de Vintilă Horia, Ștefan Baciu, Aron Cotruș. Istoria literară și manualele școlare au datoria să opereze corectările și recunoașterile de rigoare.
     
    L.D.: Prin redescoperirea sacrului Mircea Eliade atinge un filon adânc al ființei românești, mărturisit în arta țărănească, în poezia sacră. Se poate desprinde ideea specificității adânc religioase a creatorului român ca matrice a noastră?
     
    P.U.: Aveți dreptate. Acesta este cuvântul: redescoperire. Eliade nu și-a propus altceva interogând ființa umană și cosmosul. Sacrul este prezent în lume ca semn al dumnezeirii. în acest adevăr de credință își află izvorul fiecare religie în parte. Greul problemei se face simțit în identificarea lui homo religiosus. De aici încep controversele și orgoliile, pe care autorul român nu le-a împărtășit niciodată. Și are dreptate. Nimic nu ne face să credem că un popor ar fi mai religios decât altul. Diferă, poate, formele de manifestare, de adorare sau de reprimare, derutante doar când sunt privite de la distanță. Să credem în disponibilități, în capacitatea fiecărei națiuni de a se situa în devenire, pe calea îmbunătățirii morale și ființiale. Așa se poate ajunge ( și ) la creștinism, religie deschisă, pentru om și în respectul pentru zidire, în termeni comuni, pentru situarea în cosmicitate.
    Să ne amintim de cântarea care răsună în biserici: „Cu noi este Dumnezeu, (… )/ Auziți toate neamurile și vă sculați!” . Este o trezie, o trezvie. „Neamurile” sunt chemate, nu orânduite condiționat, uniformizate în baza vreunui canon abstract, prefabricat. Poporul român este doar un „neam” în marea familie creștină, adică unul care s-a născut pe plai, pe câmpie și cu cerul deasupra capului. Putem vorbi, cu îndreptățire, de un neam de păstori și de agricultori – la origine, dacă precizarea constituie sau nu un adaos ideii de comportament religios. Lumea modernă în care se integrează, vrând- nevrând, îl poate decosmiciza, deconstrui, remodela.
     
    L.D.: Vorbiți-ne, vă rog, despre sacru ca o condiție umană în poezia românească
    P.U.: La întrebarea aceasta răspunsul mi se pare implicat în pasajul anterior. Ar merita, într-adevăr, o dezvoltare mai largă. Pot spune că am avut prilejul să fac unele constatări când am alcătuit o antologie de poezie creștină ( Poezie creștină românească. Institutul European, Iași, 1996, 429 p. ; ediția a doua: Duh și slovă. Antologie de poezie creștină. „Junimea”, Iași, 2002, 405 p. ), în colaborare cu Magda U. în multe privințe poezia se asociază cu rugăciunea, în baza fondului profund de liricitate și de inspirație. Poeții români de valoare sunt prezenți, aproape toți, în antologia noastră, pentru unii religiosul fiind definitoriu.
    Mai mult, în favoarea religiozității și a atotputerniciei sacrului pledează poezia de închisoare; din păcate, încă puțin cunoscută. S-au distins în această privință, cum se știe, Radu Gyr, Nichifor Crainic, V. Voiculescu, Pan M. Vizirescu, adevărații poeți ai epocii imediat postbelice. Pot adăuga: poezia română a renăscut în exil, dar și în închisoare, în celula devenită, prin cântare, un adevărat rug aprins. Poezii culte, printre ele Doina lui Eminescu, Limba noastră de Mateevici au luat chipul literaturii de rezistență, circulând cu intensitate în lumea închisorilor până la folclorizare. Cea mai cunoscută devenise poezia – rugăciune Iisus a coborât în celulă de Radu Gyr. O transmiteau deținuții din celulă în celulă și de la o închisoare la alta. Ca intimidare și represalii, unora li se prelungea durata detenției. De reținut cazul lui Grigore Caraza, un martir al închisorilor. Printre multe alte fapte curajoase și de nesupunere, el a memorat, în cei 26 de ani de celulă, un număr de 10.000 de versuri. Au stat la baza uriașei colecții de poezii de închisoare reunite mai târziu, în exil, într-un volum de 596 de pagini, sub îngrijirea lui Zaharia Zahu- Pană. Istoria literară de mâine, când își va veni în fire, îi va fi recunoscătoare lui Grigore Caraza pentru că a salvat de la uitare un mare tezaur poetic.
    Suferința întărește. Diabolică a fost ideologia comunistă, înrăiți conducătorii de închisori pe țară, Teohari Georgescu, Nicolski, Sepeanu, Alexandru Drăghici, Pantelei – Pantiușa Dülberger - Dulgheru, Zeller; harnici mânuitorii de bâte, de la Maromete, Goiciu, Crăciun, Dumitrescu la gardienii bătăuși de profesie. Dar rugul aprins într-o celulă de la Pitești, de tinerii Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim și Marin Naidim, s-a extins, ca și cântarea religioasă, la celelalte închisori, lagăre de muncă forțată ori domicilii obligatorii unde erau purtați deținuții: Aiud, Gherla, Canal, Lătești etc. Literatura concentraționară recentă consemnează modul cum a fost întâmpinată învierea la Baia Sprie, în 1951. Asta s-a întâmplat subteran, la adâncimea de 560 m., unde a fost pregătit un altar anume. Majoritatea participanților era preoți, ortodocși și catolici, uniți prin suferință și aceeași sfântă lumină salvatoare. Slujba a fost îndeplinită de un sobor de preoți: Valeriu Antal ( catolic ) din Toplița, Nicolae Grebenea din Rășinari, Ion Iliescu din Iași, Nicolae Pâslaru din Bacău, Teodor Bej din Arad, Aurel Lazarov din Hârșova, Popescu Scai, Iustin Pârvu. „Lămpașele erau stinse, ne spune mărturisitorul, iar în mină era o liniște absolută. Preotul Antal, care conducea soborul, era singurul care avea, drept epitrahil, un ștergar alb de casă, țesut din bumbac și mătase. Ceilalți preoți erau în salopete și opinci. Liniștea fu spartă de glasul baritonal al preotului care-și chemă credincioșii: «Veniți de luați Lumină!». Lămpașele au început să se aprindă și întreaga grotă s-a luminat feeric. Memoria preotului Bej a făcut să se respecte tot tipicul slujbei” ( Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin Pârvu și morala unei vieți câștigate. Piatra Neamț, Conta, 2005, p. 98) Sacrificiile umane au fost imense, însă nu tehnicienii crimei cu seceră și ciocan au biruit, ci Biserica.
     
    L.D.: Nu pot încheia această convorbire fără a nu spune că sunteți perceput în lumea literară sub sintagma Bătrînul și Magda. O unitate. Aș dori să ne detașăm de tot ce-am vorbit până acum, deși cred că ne vom apropia și mai mult și să-mi povestiți de scriitorii Magda Ursache și Petru Ursache. Cum arată universul acestora?
     
    P.U.: Este un „roman” la mijloc, firește, ca în orice istorioară în care două ființe se decid, „nesilite de nimeni”, să parcurgă o lungă și destinală secvență de timp. Ni s-a zis „Bătrânul și Magda” ( parafrazând o binecunoscută nuvelă americană ), pentru că s-a observat, de la distanță, o comuniune în gesturi și în idei. în rest, tăcere! Cel mult, pot devoala că am dus-o totdeauna strâns ( și nu ne lăsăm! ), „la bine și la rău”; mai ales la rău, pentru că de rău am avut parte din belșug, atât pe timpul comuniștilor de ieri, cât și al celor de astăzi. Dar ne-am așezat strategic, metaforic vorbind, în aceeași tranșee și ne-am văzut serios de treabă: „atacând” cu cărți, studii și articole, în dreapta și în stânga. Ca semne particulare, menționez cu orgoliu: stiluri diferite, arme precise și eficiente.
     



    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 13

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.54 Seconds