Magda URSACHE
Turtele (I)

„Norocul însoțește numai nulitățile și impostorii”.               Em. Cioran  

Nu, nu s-a învățat mare lucru din prețul plătit pentru „angajare” în sistemul comunist. Turtele, atunci plămădite, se rostogolesc în ritm cu Zeitgeist-ul, se țin scai de Zeitgeist, sînt dispuse să urmeze fără rest trendul, cu o nouă aramă pe fețe: de la politica PCR se dau de-a rostogolul spre poziția de politically-correct. Au intrat în rol de political-thinker-i foști conferențiari de la Academia „Șt. Gheorghiu”. Și tot pe ecrane, micile, se lăfăie trișorii ideologici, duplicitarii care înhățau cu o mînă slana Partidului unic și cu cealaltă se ștergeau la gură, cu ochii în podul disidenței.

Metafora turtei mi-a fost inspirată de povestea populară a Turtiței care se tot rostogolea, se tot rostogolea, să înainteze printre inamici și să-i fie ei bine, să se păstreze rotundă, rumenă, frumoasă și nemușcată de nimeni. La fel fac și turtele ideologice: din calcul conjunctural, urmează indicația, știind cum se înaintează, tot mai departe și mai departe, cu un picior pe platforma Puterii ca pe trotinetă; trec nevătămate ba de iepurele fără pată, ba de gura cît șura a lupului, ba de ursul flămînd. „Geaba lupul cască gura/ Fug de el, mă dau de-a dura/ Nu mă tem cît de puțin/ Căci fug și de Moș Martin/ Și de nimeni nu îmi pasă/ Fug eu și de vulpe, lasă…” Totu-i să ai voce, ca să execuți Proimion la preaputernici, de la Ianache Văcărescu cetire. Peceristul re-ciclat s-a ajuns țărănist, liberal etc. Oare cîți liberali acoperiți erau în fruntea AS, cîți țărăniști deghizați în instructori de tineret pe la Casele de cultură? Că feseniști avant la lettre s-au găsit destui. La urma urmelor, e destul de greu să treci de la „Convingeri comuniste” la „Prostituția”, ca un ziarist dat peste cap în pro PNȚ-cd. Ori să lupți din flancul Estului ca antioccidental, ca apoi să faci declarații de dragoste Occidentului.

Și ce gazetăreau, oare, înainte de '89, Tinu, Horia Alexandrescu, Octavian Andronic, Roșca-Stănescu ori Monica Zvirjinschi, director TVR Internațional? Ați citit, cumva, reportajele lui Lucian Avramescu? La noi, la Ieș, școala de reporteri socialiști l-a avut în frunte pe Aurel Leon. „Bădia” a fost extrem de folositor propagandiștilor. Nici o temă lansată de oficiali nu i-a scăpat, mai ales masacrarea cailor în folosul porcilor, caii cunoscînd și ei „supliciul sovietizării”, cum îl numește istoricul „literaturii de azi pe mîine”, Marian Popa. A lăudat fenomenala industrializare socialistă, a salutat interzicerea avortului, stîrpirea mandatarilor etc., luînd în brațe Cauza, dar și exploatînd Gospodăria de Partid. De ce n-a plecat aiurea, de la „Cronica”, după pensionare? Păi unde era pîinea de aur? Nu în presa social-politică? Bădia Leon putea fi văzut cu mușchiul țigănesc, cu pastrama, cu șunca de Praga sub braț, coborînd în Țicăul lui Creangă, satisfăcut de „binefacerile” regimului. De facto, dezastrul  social ceaușist. A fost recuperat de „Monitorul”, ca… ziarist vertical. Poate s-au gîndit că Bădia, scriind reportaje despre Copiii – mîndria țării, Copilărie de aur, Viitorul țării – copiii, a întrezărit ce vor face tinerii în acel Decembrie, '89.

Și cîți profitori ai facilităților puse la dispoziție de PCR n-au fost. Unii se vaită că au suportat biciul lui Ceau numai ca să (ne) facă, de la vîrf, tot binele. O fi și asta o componentă a adevărului lor. De răsplată (de la magazine și case de odihnă pe circuit închis pînă la rația de… hîrtie igienică) nu pomenesc. Asta ca să nu mai deosebim grîul de neghină. Toți (Kollektivschuld) au fost vinovați? Și cel aflat în postura de a decide și cel nevoit să se supună deciziei? N-o fi nici o diferență între cei care s-au lăsat scoși la manifestații și cei care au scris discursuri pentru agitatorii politici semi-analfabeți?

După evenimentele din captivantul Decembrie, am asistat la schimbări spectaculoase de macaz. Omul internaționalist – proletar a devenit om global (thinking globally), neapărat transetnic. Ieri pe placul Moscovei, cu ochii-țintă la steua roșie, azi pe placul Americii, cu ochii-țintă la toate stelele ei. A fost formula reușitei Brucan-Cassian, deși mult timp au crezut, ca Eugen Jebeleanu, că steagul SUA e „înstelat cu muște”. Profesori de socialism științific, fost marxism-leninism, fost marxism-stalinism au dat fuga în balcoanele revoluției, urlînd că au scăpat de frică. Ieri-limbă de lemn, azi – „ureche de cîrpă” (sintagma lui Nichita Danilov!) Prorectorița de la „Al.I. Cuza”, Elena Puha, a trecut de la Codul eticii și echității socialiste la etica lui Toma d’Aquino (bonum hominis), a ajuns la plinătatea vieții în Dumnezeu pornind de la plinătatea vieții în Ceaușescu.

Dintre încrîncenații elitiști, convinși că dețin monopol asupra conștiinței civice, a făcut parte, ca fondator GDS, Pavel Câmpeanu (pseudonim Filipe Garcia Casals), șef TV în anii șaptezeci, dar și prof de marxism-stalinism la Politehnică (Leon Tismăneanu preda, atunci, materia la Universitatea București, ca și Constanța Crăciun, ministresa care a refuzat moștenirea Brâncuși). Câmpeanu a parcurs de-a dura traseul de la omul nou comunist la omul nou elitist. Cum te poți scuza? Așa: comunismul a fost o iluzie (de tinerețe ilegalistă); în România nu s-a construit, pentru că utopia nu se poate realiza. Așadar, eu n-am fost comunist. Legarea teoriei de practică o fi fost obsesie comunistă, numai că practica a omorît teoria. Pe cale de consecință, și anticomunismul ar fi tot o iluzie.

S-a umblat la origini, cu grăbire: cutare s-a declarat suedez din Pantelimon, cutărică și-a amintit de bunica evreică din Dorohoi. Studiile la Moscova au fost trecute sub tăcere, nu și bursele la Aix-en-Provence, Dijon, Anvers. Mulți se laudă cu preotul din familie ori cu vărul deținut politic. S-au găsit, prin sertare, jurnale fabricate, să dea bine la „atitudine”. Citim nu amintiri ci traduceri aminte (mulțumesc, Șerban Foarță!), probînd grave maladii ale memoriei, semnate de foști comuniști. Foști? Sînt tot comuniști, dacă privesc înapoi numai ca să se disculpe. Oglindă-oglinjoară, cine-i mai curat ca mine? Ceilalți sînt mereu văzuți într-o oglindă spartă. Ce-a pățit Țepeș cu Bram Stoker e nimic față de ce-și fac memorialiștii între ei. Ah, nevoia propagandistului de a se confesa, ca să falsifice și mai mult realitățile! Popescu-Dumnezeu își publică fără păs memoriile (Cronos autodevorîndu-se…), după ce i-a devorat pe cei abătuți de la linie, i-a pus la zid pe cei lipsiți de conștiință revoluționară. Contează pe aburul halucinogen al cernelii. Autoculpabilizarea cine a făcut-o? Dar autolustrarea? Poate Mircea Horia Simionescu, reporter 9 ani la „Scînteia”, membru PCR din '59, iar din '69, șef de cabinet al lui Dumnezeu.

Editori, imprudenți cu astfel de rememorări, raportul memorie-istorie-ficțiune fiind complet bulversat, par indiferenți la sminteli biografice. Să le parcurgem cu prudență, mai ales cînd lectorul de carte, știind bine unde-i falsul (ca Viola Vancea în Memoria ca zestre) nu-l adnotează, preferînd să nu-l avertizeze pe cititor. Un vip, o vedetă literară a proletcultului, care a scris multă poezie (?) imnică fără se abată de la rețetarul Răutu-Moraru-Novicov-Crohmălniceanu, nu prididește să istorisească în scris și pe sticlă ce „viață plină, bogată, cu de toate” a avut. Și cu de toți! La Nașu (12 noiembrie, 2008), Nina Cassian declara: „monogamia e o boală, o anomalie, nu e normală… nici lebădoiul nu e monogam”. în satul de pescari, 2 Mai, făcea nudism ca să scandalizeze… morala proletară, deși făcuse parte din „proletariatul muncii cerebrale”, cum îl numea Petru Groza. Și cît s-a rostogolit nimfeta Nina de la soțul Ali la soțul american, de la Ion Barbu la Geo Dumitrescu, de la Moni Crohmălniceanu la Breban, cam pierzînd numărul juisărilor stahanoviste, dacă i-au ieșit doar „2 iubiri mari, 2 importante, 2 amurete…” „încă mai am de iubit!”, l-a înfiorat pe Radu Moraru. în '85, s-a dus în SUA cu o bursă Soros, după ce USR o premiase iarăși. A plecat cu limba la ea (declarație proprie), „de frig” și pentru că n-a suportat indicațiile tovarășului Ceaușescu. Indicațiile Pauker, Ofelia Manole, Constanța Crăciun le acceptase, rostuită în patul reginei, la Peleș. A deranjat-o cizmarul Ceaușescu, nu și potcovarul Vasile Luca, ministrul de Finanțe.

Tot la Nașu în emisiune, Nina Cassian acuza „concesia lui Nichita Stănescu, Roșu’ vertical”. Ca și cum nu comisese niciuna, ca și cum nu fusese în proletcult de un roșu perpetuu, compunînd fix după îndreptar Horă pentru Stalin, Cîntec pentru tovarășa Ana ori firitiseala oltenească, la per tu, pentru Ghiță Dej: „Frunză verde măghiran/ Să trăiești și la mulți ani!” Nu prea departe de palatul în care locuia Ninoșca, la închisoarea Văcărești, morții erau scoși într-o curte interioară, ca gardienii să verifice, cu lovituri de ciomag în cap, dacă mai trăiește careva.

„România v-a trîntit ușa-n nas”, a deplîns situația Radu Moraru, după ce, vai, grozăvie!, fusese „batjocorită și bălăcărită” cu premii și cu dese plecări de plăcere în capitalele lumii. Ca să-i spele „simțămintele” rănite, ICR, „specializat în promovarea moaștelor staliniste”, după opinia pictorului și eseistului Ștefan Arteni, a susținut financiar întîlnirea elitei venețiene, la 17 martie 2009, cu Nina Cassian. Ca urmare a acțiunii de promovare a aceluiași Institut Cultural Român de la Stockholm, fusese desemnată, de emisiunea Dagens dikt (Poemul zilei) a canalului P1 al Radiodifuziunii suedeze, poeta lunii februarie.

„Eu sînt turtița umflată/ De prin ladă adunată/ în cuptor sînt rumenită/ Pe fereastră sînt răcită/ Pe bunic l-am păcălit/ De bunica am fugit/ De tine-am să fug îndată…”

Postsocialist, cel mai aberant fenomen s-a produs în legătură cu vîrfurile proletculturii, cu „emeriții” perioadei staliniste, considerați disidenți. „Naș paet”, cum îl numea Chișinevschi pe Dan Deșliu, a fost nemulțumit de statutul diminuat sub Ceaușescu. Citez o declarație a sa, din decembrie '64, aflată în dosarul D.U.I. – „Dandu”: „… mai bine era pe timpul rușilor, întrucît pe atunci erau mai mulți care trăiau bine”. Ce dacă intelectualitatea fusese ucisă, terminată în gherle sau gonită din țară?

Bardul Deșliu, laureat al uriașului Premiu de stat nu numai în '69, dar și în '50 și în '51, era nemulțumit financiar. Publicase 6 volume din '49 pînă-n '51 și alte patru între '69 și '74. Le-am pierdut numărul, dar Pavăză putredă apăruse în 1981. Pe micul ecran, practica actoria, grădinărind Floarea din grădină. Nu i se părea destul.

Mărturisea, ca și Nina Cassian, că a fost atras de utopia comunismului. Numai că, la zece ani de la moartea lui Lazăr de Rusca, alias Lazăr Cernătescu, căzut la „datoria” de a-i extermina pe rezistenții din munți, găsea cu cale să scrie pentru „eroul” său un De profundis.

Alt exemplu de inginerie biografică este Ileana Vrancea. Și-a deplîns soarta de cenzurată de „Scînteia”, acuzînd „normativele inchizitoriale”, ca și cum nu emisese așa ceva în „Lupta de clasă”, temuta revistă care-ți punea semnătura la popreală. Mereu în restricție mentală în ce privește bio-bibliografia proprie, înfiera „campaniile de idealizare a curentelor șovine”, în dauna „raționalismului critic” (al cui? al său?), întîlnindu-se în idee cu alt justițiar, Reichman, de-constructorul lui Mircea Eliade în „Le Monde”, care distribuise „Scînteia” în ilegalitate. Detractorii lui Eliade cred că dețin proba ceaușismului său: cică istoricul religiilor ar fi cerut să-l sprijine pe cîrmaci, revenind în țară ca să înființeze un Institut de indianistică. După Virgil Ierunca și Monica Lovinescu (intervievați de Stelian Tănase), Noica i-a propus asta, dar nu l-a convins. Eliade a refuzat net, răspicat (cuvintele lui Ierunca). Numai că vechilor politruci tare le mai place să pară neatinși de obediență, certîndu-i pe alții pentru obediență. Inamicii pedeliști ai liberalilor nu-i acuză de oportunism și reciproca? Doar asistăm de ceva vreme la lupta burghielor contra pick-hammerelor în politica dîmboviție.

Turtele mari, ca intelocrații elitari, sar de acolo-acolo după model Emil Hurezeanu, consilierul lui Adrian Năstase în 2003. Trec, ca-n citata poveste populară, din tindă-n curte, din curte-n curte (citiți: din curtea lui Iliescu în curtea lui Constantinescu și de-acolo în curtea lui Băsescu), consecvența fiind exclusă. Numai bou-i consecvent. George Pruteanu, în rol de Probus în problemele limbii române, a făcut mari erori politice, schimbînd trii partide, trii doctrine ca pe dioptrii.

E în gena intelectualului român să-și caute folosul. Fiecare își dorește un protector. Unora li se pare că Boc cel trist și mic e mare, alții sînt gata să recite „ești o floare, ești un crin, ai parfumul cel mai fin”. Sau, ca Mircea Dinescu, să vadă în Elena Udrea o soluție, la Tănase-n emisiune. Și-mi amintesc de altă emisiune, Miezul problemei din 18.03.2008, unde tov. secretar de Ialomița, Gh. Glodeanu, se lăuda că se bucurase de prietenia și de prețuirea lui Mircea Dinescu, probîndu-le cu autografele poetului. Dacă n-aș ști că Traian Ungureanu e jurnalist BBC, aș crede că-i școlit la „Scînteia”, după cum își laudă președintele, în „Idei în dialog”, de iunie 2007: „ereticul care nu arde” – marinarul fiind pus pe rug, pesemne, de sistemul ceaușist.

Cum le place compania autorităților înalte, la înălțime, „neptuniștii (nu-i mai numesc, îi știe toată lumea care-s) își motivează alegerea taberei, partizanatul, făcînd recurs la țară, care trebuie salvată și la popor care trebuie (i)luminat, ei fiind singurii care pot întinde covorul roșu spre Europa și mai departe. „Salvatorii Patriei”, cum le spune Dan Culcer, se duc la curtea de la Neptun în misie, deși, pînă mai ieri, descurajau preocuparea pentru binele națiunii, națiune considerată invenție, ficție. Interesele personale plus marile orgolii duc la un oportunism politic penibil, e știut.

Orice dus are și un întors. Sau mai multe! Prototip Mihai Ralea, aflat perpetuu în flirt ideologic cu Puterea. A fost liberalo-țărănisto-social-democrato-regalisto-antonescianisto-comunisto-paukeristo-mason. Nu degeaba mandarinul valah Petre Pandrea îl apela Imoralea.
George Lesnea a scris ode și pentru Carol II și pentru Antonescu (i-a fost sergent pe front), și pentru Malaxa, și pentru Ceaușescu, la rînd. Altă categorie de turte sînt cele de calibru mic. Se rostogolesc și ele cum pot și cît pot, însușindu-și tale quale canonul, conformist-obedient, dar cam după ureche. însă, despre ele, cu alt prilej.

Cum se încheie povestioara? Amar pentru turte. Prea încrezătoare în simțul descurcăreniei (mulțumesc, Luca Pițu!), turtița e dispusă să-și cînte cîntecelul așezată pe botul vulpii. Cumătra o laudă cît de frumoasă și de rumenă este și o roagă să i-l mai intoneze o dată. Ultima dată! Numai că ar vrea să-l audă și mai de aproape, și mai bine, bătrînă și surdă cum este. Așa că-i sugerează turtiței să i se așeze pe limbă:

„Cum sări acolo, vulpea – hap! – o și înghiți”.