Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 36 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Editoriale: Radu Mares. Conditia postmodernitatii si noul roman realsocialist
    Scris la Thursday, April 30 @ 10:42:08 CEST de catre asymetria
    Memoria
    Condiția postmodernității și noul realism socialist

    Cel mai bogat filon epic de exploatat în secolul al XXI-lea rămâne experiența umană a comunismului. Pronosticul meu e că aici va prevala paradigma impusă de Fratele cel Mare.



    Condiția postmodernității și noul realism socialist

    Trag cu ochiul când am timp spre cea mai mare, mai „imperialistă” piață de carte a lumii, care e cea americană și observ două lucruri foarte interesante și pentru noi.
    Unul e foarte slabul interes, dacă nu de-a dreptul dezinteresul americănesc față de ce se scrie de ceastălaltă parte a Atlanticului, în îmbătrânita, în sclerozata noastră Europă. Verificarea se poate face ușor prin consultarea buletinului săptămânal de cărți noi al New York Times-ului, editat și în românește într-o broșură elegantă, cu multe informații utile. Am citit, ca să-mi satisfac niște curiozități (și vicii, de fapt) de fost editor un semnificativ număr din aceste broșuri, unde e consemnată mișcarea de pe piață, adică apariția și vânzarea cărților, cu un pragmatism negustoresc pe care noi încă nu l-am deprins, dar am urmărit captivat și critica lor de întâmpinare, totalmente deosebită de a noastră. Am recitit, am făcut fel de fel de socoteli marginale. Specialiștii, americaniștii cu care m-am consultat între timp, resping, deși cu jumătate de gură, constatările mele. Asta nu mă descurajează să cred în continuare că e vorba de lucruri care sar în ochi de la prima privire.
    Dacă luăm, așadar, în serios ce spune un ziar prestigios ca NYT-ul, producția americană de carte, care, cantitativ vorbind, e colosală, ca și cea de film, de televiziune ș.c.l., își este sieși suficientă. în acest domeniu, americanii sunt perfect autonomi. Așa cum visează să fie secuii noștri, risc eu comparația, americanii își răsucesc mustața în oglinzi americane și numai americane.
    Mai traduc și editează, e drept, și câte un autor din altă parte a lumii, un indian sau un chinez, un japonez (surprinzător de puțini autori japonezi!!), unul sau doi engleji, preluați cum grano salis. Africanii sau arabii sunt traduși și editați în America, după câte am putut să-mi dau seama, doar pentru a servi la ilustrarea uneia sau alteia din tezele la modă: noua ordine, feminismul (mare vogă au musulmanele școlite care se revoltă împotriva tradiției), ecologia, variile discriminări etc.
    Se observă cu ușurință, pe partea cealaltă, că nu se re-editează (nu se vând, pare-se că nu e cerere) absolut de loc marile nume ale literaturii europene. Un Shakespeare? Nu. Un Dante, un Homer? Ei nu apar nici în listele de titluri noi, unde reeditările fac rubrică separată, și nici în textele critice de promotion, ca referință cerută de mai știu eu ce context. Dar nu apar ca traduse, editate și date în librării nici un titlu din ceea ce considerăm noi succese curente ale marilor literaturi europene, din 2000 încoace, dacă nu și dinainte: franceză, germană, rusă etc. Mărturisesc că am căutat cu lupa, zadarnic, după măcar un titlu. Ca să fiu mai clar: e o situație absolut identică cu cea semnalată de Ion Simuț într-un articol, acum câțiva ani, și care a stârnit replici devastatoare. Articolul era despre condiția actuală a cărții de poezie la noi și care, semnala Simuț, fără cititori, adică fără vânzare, fără relevanță pe piață ca produs artistic comercializabil, își micșorează suprafața de impact și finalmente dispare fără urmă. Ca firul de apă în nisipul deșertului. Ca și cutare volum românesc de versuri probabil bune, scrise cu simțire, dar care n-are o existență verificabilă, nu se vede în librării, nu se caută spre cumpărare, vor fi fiind tipărite în vastele spații americane vreun Tolstoi stingher și marginal, vreun Grass, care a luat Nobelul, vreun Céline „incorect politic” etc., numai că toate aceste variante prezumabile sunt neînregistrate în calculatoarele care fac bilanțurile, deci nu există. Cam așa – reconstitui eu cu oarece aproximație – stau lucrurile cu literatura europeană, în ansamblul ei, pe continentul american. Canalele de comunicare, schimbul de substanță și energie dintre un mal și altul al oceanului sunt, măcar într-un sens, obturate.
    E vorba, cred, de o schimbare radicală. Această schimbare e ușor observabilă nu doar în prospecțiuni și analize savante. Autorii americani importanți ai sec. al XX-lea pe care-i știm toți își aveau modelele declarate în literaturile Europei. Romancierii, îndeosebi, pentru că aici ne interesează romanul, începeau obligatoriu cu marii ruși și mergeau apoi până la Proust și Joyce, de la care deprindeau az-buchea literaturii. Faulkner îl păstra pe Don Quijote printre cele zece cărți recitite și la bătrânețe când știa aproape tot ce e important pentru un scriitor. Figurile americane de proră ale generației primului război făceau chiar mai mult: treceau oceanul dincoace și se așezau aici pentru ce era fecund, hrănitor în librării, cafenele, muzee sau pur și simplu ca să se impregneze de spiritul locului. Veneau într-un pelerinaj didactic, să se „europenizeze”, condiție scolastică de etapă aproape de neevitat.
    Azi, ca și în domeniile cercetării de vârf, America merge în literatură pe o potecă numai a sa și pe care nu pare să-i fie nimeni în față, nici măcar alături. Am căutat mult după o evaluare americănească actuală a bătrânului nostru continent, pentru că știu că există câteva foarte spirituale. O formulare care să conțină și schimbarea devenită banală de la al doilea război încoace. Pare-se că despre asta dă seama cel mai bine ex-concetățeanul nostru de la Sighet, Wiesel, și nu numai el: Europa este în principal teritoriul unde se află Auschwitz-ul...!

    A doua observație, derivată a primeia, și care vine după lectura câtorva romane americane e la fel de stranie: pe o cale ocolitoare, cu tot felul de deturnări nu ușor de reconstituit, prin pâcle înșelătoare, în America ultimelor decenii pare să se re-inventeze ceea ce noi știam că se numea în anii 50 ai secolului trecut realism socialist. Ceea ce generația mea, a copiilor războiului rece, avea ca lectură unică – Timur, Pavlik Morozov, Așa s-a călit oțelul, Povestea unui om adevărat, Pământ desțelenit, Tânăra gardă ș.a.m.d. – și, la fel, în anii licelui și adolescenței, față de bibliotecile epurate, cu vagoane de cărți vechi arse sau date la topit și, oricum, interzise, apoi ca obiect de studiu și de examen în facultate...fiind, pe scurt, în perfectă cunoștință de cauză cu subiectul..., apare americanilor, azi, ca gura necesară de oxigen realistic după dezmățurile sterile și nebunia toxică a avangardelor. Lectura acestor proze mă umple de melancolie ca o melodie de fanfară fredonată insistent, agasant, cu jumătate de secol în urmă: nu se pierde nimic, chiar și coșmarurile, totul se reciclează...!
    Simplific. Mai mult decât orice exegeză savantă sau speculație conceptuală, edificator îmi pare recursul la text, la roman și la romancier, elemente de analiză cu o anume materialitate și concretețe verificabile și cu care nu se poate truca. Tocmai asta propun: două succinte studii de caz și doi romancieri americani reputați, fiecare cu câte un titlu, cu precizarea că sunt cărți traduse în românește, dar și în alte zeci de limbi, pe toată planeta.
    1. Prima mea opțiune, în care un rol a jucat și întâmplarea, e pentru E.L. Doctorow cu Cartea lui Daniel (citatele și câteva referințe sunt din ediția de la „Univers”, 2000, cu traducere, postfață și note ale lui Virgil Stanciu, unul dintre cei mai buni traducători pe care-i avem la ora de față, și încă a unor cărți foarte grele, cu probleme extrem de dificile de stil.)
    Romanul lui E.L.D. a apărut în 1971, când încă stăruiau în aer efectele violențelor din 1968 și erau în mare vogă rockul, Fidel, sexul la liber, Che Guevara și încă alte anarhii de salon sau de club studențesc. Autorul a pus cărții sale trei motto-uri, între care, după Biblie și Whitman, vine Ginsberg cu patru versuri, ultimul fiind: „ America (...) du-te în pizda mă-tii cu bomba ta atomică cu tot!” (la care, celor care nu mai suntem tineri ne sună precis Maria Banuș cu versurile ei de neuitat: „Imperialistule american, pica-ți-ar bomba în ocean!”)
    Pe 30 mai 1967, așadar, mențiune făcută și ea cu un anume skepsis, căci mai e fix un an și vor izbucni ciocnirile sângeroase amnitite mai sus, în conștiința lui Daniel, personajul care dă și titlul romanului, începe mișcarea foarte agitată, pe alocuri delirantă, de recuperare a memoriei, a traumelor din copilărie și pubertate. Epoca la care se face trimitere e și ea faimoasă: „Epocă McCarthy” din anii 40-50, inspiratoare a nenumărate alte cărți, filme, studii, piese de teatru, nesfârșite glose și comentarii, ca produs – dacă însumăm – al unei campanii magistral țintite și dirijate. Iar punctul fierbinte, la fel de cunoscut și de întors pe toate fețele, nu doar în epocă, este episodul trădării către sovietici a secretului bombei atomice, altfel zis al „cazului soților Rosenberg”.
    în pofida nesfârșitelor recursuri contestatare, un fapt e clar: secretul bombei atomice pentru care, în America, a lucrat o întreagă armată de savanți, adunați din toată lumea, cu un efort financiar colosal, a ajuns la sovietici printr-o trădare pregătită din timp pe canalele obișnuite în furtul de tehnologie. La dovezile trădării din epocă s-au adunat, în anii 90 ai secolului trecut, documente din arhive sovietice intangibile până atunci dar și mărturii ale celor implicați, cum e cazul cărții lui Pavel Sudoplatov, general K.G.B. Virgil Stanciu, în postfața amintită, formulează altfel. El spune că în jumătatea de secol trecută n-a apărut nici o dovadă serioasă a nevinovăției celui doi soți, pe seama cărora s-au scris mii de pagini. într-un context, așadar, fără penumbre, inculpații pentru trădare Ethel și Julius Rosenberg, ambii evrei și cetățeni americani, au fost puși sub acuzare și judecați în 1951. Președintele completului de judecată a fost Irving Kaufman, evreu și el. Unul din martorii acuzării a fost fratele lui Ethel. Cei doi au fost condamnați la moarte și executați pe scaunul electric în 1953.
    Reconstituirea acestui „caz”, cu toate efectele și implicațiile sale o văd ca o ispită extraordinară pentru orice romancier care s-ar încumeta s-o atace. Prima bombă atomică sovietică a fost detonată în 1949, cu un efect politic devastator. Istoricii afirmă că, prin asta, Stalin a câștigat un avans de 20-30 de ani, față de ce i-ar fi fost necesar ca să ia pe cont propriu toată cercetarea, de la a. Soarta lumii întregi și a războiului rece, a Europei noastre de până la Elba, s-a decis între câteva persoane, având în centru pe cei doi soți, amândoi personaje de-o atroce banalitate, fără nimic măreț sau demonic. Nesfârșia bibliografie adunată în timp e ispititoare și ea, căci se leagă aici în nod o infinitate de fire de descifrat ca o problemă complicată de șah: materia primă, filonul epic de exploatat. Ispita, în sens artistic, e însă contrastul înficoșător dintre miza uriașă, de-o anvergură planetară și, pe partea cealaltă, precaritatea mijloacelor și derizoriul burghez al personajelor. Se va spune și se va repeta că a fost momentul crucial al unei înfruntări urieșești, cel al primului – și, pare-se, ultimului – „război” anticomunist pe sol american. A fost, adică, momentul implicării decisive a Partidului Comunist din America într-o etapă specială a „revoluției mondiale” și într-o colosală, fascinantă operațiune de infiltrare și de preluare a controlului în sindicate dar și în presă, în universități, arte, și industriile culturale, cinematografie etc., etc. și, totodată, a mai fost și ultima tresărire yanchee de orgoliu, un spasm de frică, un reflex submers de apărare, eboșa unei împotriviri ratate...
    În Cartea lui Daniel, Doctorow reia aproape ad litteram schema subiectului: trădare – proces – condamnare, execuție. Schimbările sunt neimportante, soții Rosenberg devin în roman soții Isacsson, cu un copil în plus: băiatul Daniel și fetița Susane. Inserturi masive din presa vremii, din documente, trebuie să întărească veracitatea reconstituirii, care ar fi fost mai fluuă într-o proză de ficțiune. Răsturnarea constă în scoaterea de sub acuzare a celor doi, în – practic – inocentarea lor. în viziunea lui Doctorow, adevărații vinovați sunt capii industriei de război și ai politicii americane, tot vinovate sunt justiția, societatea coruptă, poliția secretă, presa mercenară... Deasupra tuturor, vinovatul vinovaților este însă senatorul McCarthy care inițiase imediat după război celebra Comisie de cercetare a activităților antiamericane și prin asta o „vânătoare de vrăjitoare” ca-n Evul mediu (un căpcăun, un balaur, o caricatură de tipul celor care, în ziarele de la noi, îl reprezentau pe „Unchiul Sam”, cu trabuc, facies de maimuță și burtă mostruoasă...).
    În roman, vocea impersonală care articulează propozițiile primului paragraf sunt ale autorului omniscient și tot el anunță momentul zero al narațiunii (1967, Memorial Day) și e de crezut că tot ea își asumă judecata istorică. în mijlocul celei de a treia fraze se insinuează persoana I-îi a „vocii lui Daniel”. în două paragrafe succesive ale aceluiași început sunt și două planuri ale acțiunii. într-unul, Daniel împreună cu soția și copilul, dar și părinții vitregi, Lewinii, vine să-și scoată sora iubită dintr-un spital de boli nervoase unde a fost dusă de poliție după ce a încercat să se sinucidă. în celălalt, narațiunea revine la persoana a treia. Același Daniel se află de data asta în bibliotecă unde privirea impersonală se apropie de obiecte, într-o descripție minimalistă. Nu e o punere în situație confortabilă! „Vocea lui Daniel” își joacă o anume incoerență febrilă, la limita delirului, dar extrem de tăioasă în judecăți. Această persoană I-îi e cea care va face, pe tot parcursul sinuosului discurs epic, racordul la trecutul rememorat. Travestită puțin, confundabilă cu cea a naratorului, rătăcește simultan și printre obiecte, privite prin lupă, revede și fragmente de trecut cu aceeași acuitate pe care – ca într-un palimpsest – le așază în compoziția unică împreună cu citate din cărțile bibliotecii, citate reale sau imaginare din doctrinarii marxism-leninismului și ai „revoluției mondiale” (dar și altele, din istorie, presă, memorii ș.a.m.d.) Treptat, asupra faptelor conținute în trecutul lui Daniel care e un tânăr la 30 de ani se instituie astfel foarte subtil pespectiva copilului care e și subiectul rememorării. Acesta, mai mult decât sora sa ceva mai mică, a fost martor nemijlocit și, în roman, va deveni până la urmă cel care formulează judecata finală. îi dă acest drept calitatea de martor-cheie, perspectiva cea mai apropiată de miezul faptelor care duc spre moartea părinților săi. Autorul a mizat pe această privire oblică, cu care, eventual, cititorul se poate identifica. Daniel fost Isaacson, devenit prin adopția hotărâtă tot de judecători Lewin, nu poate nici să uite și nici să ierte, trauma sa din copilărie e nevindecabilă. Din perspectiva naratorului, dar și din exigența internă a textului o altă „dreptate” nu există. Reconstituirea se face sub acest semn de exclusivitate, pas cu pas, haotică și sub febră, și oarecum în pulsiunile incendescente ale delirului. Astfel se prepară și sevalidează un subterfugiu: a pune sub culpă lumea (America în întregime, sistemul) e cu putință doar în logica luptei de clasă.
    Soluția artistică e de a atribui toate astea minții îmbolnăvite a lui Daniel. Boala lui nu e una strict suflească. Vechile traume au stricat ceva din subtilele mecanisme mentale care nu mai funcționează normal. Acesta e subterfugiul. Nu e însă sigur deloc că vocea naratorului e disociabilă de vocea lui Daniel care își spune povestea, probabil, asumându-și „bolnăvicios” persoana a III-a singular pe alocuri.
    Din toate aceste cauze însumate și producătoare de ambiguitate aproape fiecare pagină pretinde o tălmăcire specială. De ce, spre exemplu, după o scenă cu gesturi afectuoase între Daniel și tatăl vitreg Lewin, alineatul imediat următor face trimitere la discursul lui Hrușciov „de la Congresul al XX-lea al Partidului”? E un capriciu, un joc textual? Sau există un cifru secret, ca în cărțile vechi, la care nu oricine are acces? Ambiguitățile se construiesc astfel pas cu pas, în absența reperelor morale ferme, care au fost și ele anterior spulberate. „Trădarea”, supra-tema cărții de fapt, la care se revine mereu, insistent, e și ea supusă aceluiași artificiu retoric: „Iată numele câtorva trădători. Benedict Arnold, firește, cu soția, Peggy; generalul Charles Lee, aghiotant de încredere al lui Washington; Burr, nevasta lui Burr și ginerele lui, dublul trădător Wilkerson. De asemenea, numele unor federaliști prea cunoscuți ca să fie pomeniți, care le ofereau britanicilor, în taină, ajutor moral și material și au început vizând o lovitură de palat federalistă după o presupusă victorie a englezilor. (...) Exemplele sunt nenumărate. Dar istoricii Americii timpurii au uitat să-l pomenească pe trădătorul arhetipal, pe maestrul în subversiune Poe, cel care a făcut o gaură în pergament, lăsând bezna să se strecoare prin ea. Uite cum a lucrat Poe: mai întâi, a vărsat câteva picături de whisky puțin mai jos de Preambul. Lor le-a adăugat sângele verișoarei sale de treisprezece ani, Virginia, cu care s-a căsătorit (...) De vină e Poe, nu ceilalți indivizi. El și numai el. Poe ne-a adus la sapă de lemn, el, țipătul hidos de pe fața zâmbitoare a Americii.” Nimic nu indică a cui „voce” debitează această pledoarie. Poate fi unul dintre numeroasele alunecări delirante ale minții lui Daniel. Dar poate și fi vocea auctorială care nici o clipă nu sugerează că nu-și ia în serios dreptul de-a rejudeca, în nume propriu și în răspăr cu justiția statului american, vinovăția de trădare a soților Isaacson. „Crima” (trădării) și „pedeapsa” au devenit termeni ai unei opoziții care nu mai funcționează aici. Cu ei și autorul și noi ne putem juca după logica poetică a arbitrariului.
    Sau, peste câteva pagini, un alt paragraf distinct: „VERDICT. Isaacsonii sunt condamnați pentru a fi conspirat să dezvăluie secretul bombei atomice Uniunii Sovietice. Ba nu – secretul bombei cu hidrogen. Sau este vorba de bomba cu cobalt? Bomba cu neutroni? Cu napalm? Ceva de felul ăsta.”
    Între Cartea lui Daniel și romanele vechiului realism socialist (Tânăra Gardă de Fadeev, Pământ desțelenit de Șolohov și încă alte o mie de titluri) deosebirile țin de mijloace și de subtilitate, datorită artei romanului care a suferit și ea tot felul de traume. în ultima jumătate de secol, conceptul de realism socialist buchisit în facultate de „șaizeciștii” de azi, a fost abandonat și scos practic din uz. S-au consumat, în același interval, ultimele picături de energie vitală ale modernismului, totodată cu pare-se ultimele bătălii doctrinare ale neoavangardelor. De la revoluția bolșevică și până cam pe la începtul anilor 60 ai secolului trecut, vechiul realism socialist s-a manifestat cuminte, chiar servil față de canonul romanului pre-modern din secolul al XIX-lea. Mai greoi, adică mai inert, mai supus constrângerilor și setului foarte strict de reguli canonice în vigoare, vechiul realism socialist era și temător în raporturile cu orice purta eticheta explozivă de „formalism” sau „decadentism”, adică față de inovația formală, sancționată prompt și necruțător, de crohmălnicenii de veghe, ca abatere politică. Postmodernismul, ca un acid, a corodat însă și finalmente distrus toate barierele, și cele formale dar și cele care țin de ethos. în codurile noului realism socialist, tezele politice clasice ale lui Lenin și cele economice ale lui Marx par lăsate la distanță, în rezervă, dar fără a fi nici o clipă uitate. Esența e însă aceeași: „Binele” și „Răul”nu mai reprezintă valori ale transcendenței, ele au coborât pe sol, s-au încorporat în cotidian. La fel cu „crima și pedeapsa” sunt definibile în funcție de conjunctură și de comandamentele propagadei politice. Romanul lui Doctorow e nu se poate mai instructiv în această privință, aproape ca Mama lui Gorki: o mostră exemplară de ilustrare a unei formule, de oferit spre studiu în manualele de literatură.
    Am citit pe coperta a IV-a a ediției de la „Univers” următorul text promoțional luat din Guardian: „E.L. Doctorow este, alături de Soljenițîn, cel mai important scriitor politic.” Alăturarea m-a umplut de melancolie!
    2. Romanul M-am măritat cu un comunist de Philip Roth e construit pe aceeași schemă narativă ca și Cartea lui Daniel și ambele ies din mantaua celui mai solid roman al lui Bellow care e Herzog. Toți trei sunt evrei americanizați și scriu dinăuntru – aș zice că aproape exclusiv – despre o comunitate cu un coeficient foarte înalt de reprezentativitate pe scena pestriță a Americii zilelor noastre, cea a etniei lor. Scriu și cam la fel, adică trecându-și de la unul la altul obiectele (și subiectele) rituale ale ficțiunii epice, dar faptul că un cititor atent aude aceeași melodie, cu variațiuni, nu e neapărat un defect. Oricum, toți trei sunt premiați, celebri, traduși imediat peste tot (și la noi) cu absolut tot ce scriu, chiar și cu cărți mediocre...
    Și romanul lui Roth e unul al rememorării-rejudecării. într-o vară, în unul din anii 90, se întâlnesc, după ce nu s-au văzut multă vreme, și stau împreună șase zile în conversații prelungite, fostul elev cu fostul său profesor de engleză de la gimnaziu, profesor care i-a fost și idol și mentor spiritual. Fostul elev este Nathan Zukerman, scriitor, care-i și vocea persoanei I-îi singular a autorului-narator. Fostul profesor, Murray Ringold, are peste 90 de ani dar se ține foarte bine pe picioare iar locul întâlnirii e un pașnic oraș de provincie, lângă care, retras ca un sihastru, într-o casă izolată, trăiește Zukerman. Sunt cele mai bune condiții pentru aduceri aminte între doi bărbați cu o bogată experiență, dar și cu o lucidă conștiință de sine. Cei doi purced așadar la recuperarea trecutului și o fac alternativ, completându-se. Ce explorează ei sunt traumele acestui trecut și e vorba, desigur, tot de anii mccarthysmului și de Comisia senatorială pentru cercetarea activității antiamericane. Scriitorul, adolescent în epocă, a fost o victimă colaterală a acestei comisii. Profesorul, în schimb, cu simpatii și solidarități comuniste pe care nu și le-a ascuns ca pe ceva delictuos, a avut de suferit și și-a ratat cariera didactică. Snnt invocate numeroase personaje și situații reale, date de istorie, tensiunile epocii sunt reconstituite, pentru fiecare cap de acuzare sunt date la iveală probe ale apărării ș.a.m.d. „Comunistul” din titlul romanului e însă fratele mai mic al profesorului, Ira Ringold, cu pseudonimul „de scenă” Iron Rinn, celebritate a teatrului radiofonic american din anii 50 (marele lui succes e recitarea unor texte ale președintelui Lincoln, cu care finalmente ajunge să și semene fizic). El e ceea ce se cheamă un intelectual angajat, membru al partidului comunist. Povestea acestui Ira, refăcută în cele șase zile dedicate trecutului, e emblematică pentru categoria postbelică a revoltatului american împotriva sistemului în care se includ comuniștii și simpatizanții URSS. Represiunea anticomunistă numită și „vânătoare de vrăjitoare” l-a transformat în martir – într-un loc se și notează că cei din familia Ringold au fost „ca soții Rosenberg”.
    Tema cea mare a cărții e, evident, anti-anticomunismul. Da, convin un personaj sau altul, Stalin e un criminal. A trimis la moarte zeci de milioane de ființe umane, fără vreo judecată, în urma lui au rămas munți de cadavre. Dar dincolo de Stalin și de crimele lui, îndepărtata Rusie reprezintă ceva magnetic și grandios. De la periferia marilor orașe americane postbelice, cu multă sărăcime pestriță etnic, înghesuită și fără iluzii, Rusia comunistă e un tablou vivant cu mulțimi imense, steaguri roșii, canale tăiate prin deșert și șantiere uriașe. Sunt, desigur, o Rusie și un comunism din cărțile de propagandă, poate chiar din literatura vechiului realism socialist. Dar asemenea proiecții imaginative hollywoodiene dau un fior năvalnic și fac inima să bată mai repede. în anii 50 ai semiclandestinității, profesorul cu elevul său dar și cu fratele actor ascultă înfiorați, de pe o placă veche, Dubinușka, un „cântec poular rusesc, interpretat și înregistrat în limba rusă, de corul și orchestra Armatei Sovietice” iar versurile cântecului figurează și ca motto al romanului: „...Hai, puneți mâna pe topoare, Hei-rup!...”
    La peste 90 de ani, profesorul nu reneagă nimic din aspirațiile tinereții și se consideră victimă inocentă. Naratorul îl confirmă, cu o solidaritate infisurabilă. Pe scurt, profesorul a fost un om integru și, totodată, cu multă sensibilitate, de asta-l iubesc elevii. Ca intelectual, are instrucția superioară și știința aplicării ei didactice. Are o inteligență tăioasă, dar și simțul umorului. Simplul fapt că, aproape la vârsta patriarhilor, se poate însufleți pentru idei e o calitate umană care și ea îl face simpatic. Ca în iubire (relația profesor- elev are în roman o vagă notă erotică), ca în marile, ilicitele iubiri, firul roșu din covor, adesea inaparent, ducea – și duce, chiar și în anii 90! – spre marea țară a sovietelor. Cu ea se situează în opoziție America opresivă și coruptă, distrugătoare pentru spiritul liber. Cartea e foarte interesantă și ca document de mentalitate. Memoria istorică a emigranților din Europa Centrală dar și din Rusia, veniți dincoace în valuri succesive nu vibrează deloc pentru pământul de adopțiune, care nu-i patrie, n-are muzica de fond a iubirii sincere și dăruitoare.
    Fratele mai mic e un actor fără studii, care vine de jos, de la munca brută. în el însă e vocația nativă de tribun de vocea căruia mulțimile se atașează spontan. Are o predispoziție nevrotică pentru conflict și violențe fizice care, spre sfârșitul romanului, îl va duce, cu diagnostic de schizofrenie, la spital și azil. El era însă, notează în contrapunct Zukerman, un „uriaș cu ochelari”, un „bărbat cu mâini uriașe care știau să mângâie”, „omul cel mai mare pe care-l văzusem vreodată”. în ciuda defectelor sale, a impulsivității sale maladive, Ira e admirat și de fratele său mai mare și de fostul elev al acestuia, și de numeroase femei, și de ascultătorii radioului, și de cei care vin să-l vadă la miting.
    De partea baricadei unde se află cei buni este și Johnny O’Day, un docher (apoi oțelar) comunist pe care Ira îl va cunoaște în armată. Potretul său, pentru cei din generația mea, are multe trăsături familiare. El e necăsătorit ( în codurile vechiului realism socialist căsătoria pentru comunist era un obstacol), fără școală, „vânjos”, un „tip cărunt, cu zece ani mai în vârstă decât Ira”. „Ducea cu el peste tot un sac ușor de box pe care-l folosea pentru coordonarea mișcărilor.” (Sper să nu fie o traducere proastă!) „Era atât de rapid și atât de puternic încât, dacă era silit, putea să aranjeze doi sau trei tipi deodată.” „Vorbea despre oamenii muncii (...) Despre răul pe care guvernul nostru îl făcea muncitorilor.” De la el învață Ira să-și structureze lecturile, dar și câteva reguli elementare ale retoricii. „M-a ajutat să-mi consolidez primele idei”, mărturisește viitoarea celebritate a radioului. „Să păstrez cu sfințenie amintirea luptei celor de pe metereze.” Comentariul fratelui mai mare spune mai clar: sub această influență, „Ira s-a angajat pentru prima dată în mod conștient în lupta de clasă.” De partea cealaltă, a răilor simetrici, în romanul lui Roth se găsesc anticomuniștii. Congresmanul Grand e „rău ca un câine”. E „bogătaș găunos” și „personificarea privilegiatului cocoloșit”. E „scriitoraș la comandă cu sânge albastru”, face parte „din banda lui Nixon” dar și dă dovadă de o „meschinărie și-o platitudine de proporții uriașe”. Soția congresmanului e, în ton cu soțul, o caraghioasă care scrie romane proaste, comerciale. Anticomunistele principale sunt însă soția lui Ira și fiica ei din altă căsnicie. Celebră și frumoasă, vedetă a filmului mut și marea iubire a comunistului ce-și ține într-un sertar neprotejat hârtii care-l incriminează, ea e evreică, se numește Shava Fomkin, dar are „numele de scenă” Eva Frame, îi cultivă pe anticomuniști și e și un pic antisemită. Soția lui Ira face parte din categoria intelectualilor care ezită și se lasă duși de curent, categorie exploatată intensiv de vechiul realism socialist. Unii din aceștia „se dumiresc” și se vor angaja pentru cauza bună. Eva Frame face parte din categoria slabilor, sortiți să fie victime. Ea își va trăda soțul și va și scrie, manipulată de presă și de F.B.I., cartea-document „M-am măritat cu un comunist”, care-l va distruge pe Ira. Sylphid, fiica, e și ea un cumul de defecte, începând cu numele, pe care apropiații îl consideră caraghios. Vrea să devină harpistă, însă n-are talent, ca și nevasta congresmanului e o veleitară. Dintre defectele ei, unul e că mănâncă urât cu ostentație.
    „Sylphid obișnuia să-și strângă marginea degetului arătător (n.m. cred că e rău tradus) uite așa și apoi s-o rotească pe suprafața farfuriei goale, ca să adune tot sosul și resturile. Lingea totul de pe deget și repeta operațiunea până când degetul îi scârțâia pe farfurie”. Celălalt defect e antisemitismul maladiv, ambii ei părinți fiind evrei, iar tatăl vitreg e tot evreu. „Brusc, Sylphid se ridică de la masă, luându-se după maică-sa și tăbărând cu pumnii în (!) capul ei. Ira sare în picioare și atunci Sylphid începe să urle la Eva „Jidancă afurisită!” și Ira se prăbușește înapoi pe scaun...” etc. în roman e scena e lungită, reluată cu modificări de două sau trei ori. Ea are o funcție foarte precisă: să figureze, pe toată gama de tonuri și semitonuri, abjecția grotescă a oricărui personaj care se declară anticomunist.

    TREI FINALURI
    1. De mult nu mai am timp de sacrificat pentru lecturi din această categorie. Philip Roth nu e însă oricine, nu e un marginal extravagant. Norman Manea, căruia îi este maestru spiritual, îl consideră unul dintre cei mai mari romancieri americani de azi și de altfel a și fost nominalizat (ca și Manea) la Nobel. Predă la universități cursuri de literatură, cred că tocmai despre roman. E tradus peste tot, a primit cele mai mari premii americane de literatură, e membru al Academiei Americane. De ce fac această înșiruire? Pentru că Philip Roth – Doctorow, la fel – ilustrează o tendință care îmbracă în haine noi, postmoderne, vechiul realism socialist, cel care, între 1950 și 1964, la noi, cel puțin, era subiect de examen la teoria literaturii. Cuvântul lui, exemplul lui pot deveni, dacă nu cumva au și devenit, un model, cu colosala forță de impact a tot ce vine din America. Și mai e un motiv: atunci când e pusă pe tapet experiența istorică a comunismului consider că trebuie să ne simțim implicați cu aceeași determinare ca a evreilor în tot ce privește holocaustul. Asta, chiar dacă e zadarnic.
    2. îmi place grozav să-mi imaginez că în pușcăriile noastre din anii ’50, pline de băieți culeși de prin munți cu nebuneasca lor speranță că vin americanii,ar fi fost parașutați romanicerii Doctorow și Roth ca să le explice eroarea în care se află.
    3. Cel mai bogat filon epic de exploatat în secolul al XXI-lea rămâne experiența umană a comunismului. Pronosticul meu e că aici va prevala paradigma impusă de Fratele cel Mare. în curând, grăbiți pentru sincronizări cum suntem, va reînflori și în romanul românesc noul realism socialist.
    Radu Mareș

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 23

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.40 Seconds