Who's Online
Exista in mod curent, 36 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Editoriale: Radu Mares. Conditia postmodernitatii si noul roman realsocialist
Scris la Thursday, April 30 @ 10:42:08 CEST de catre asymetria |
Condiția postmodernității și noul realism socialist
Cel mai bogat filon epic de exploatat
în secolul al XXI-lea rămâne experiența umană
a comunismului. Pronosticul meu e că
aici va prevala paradigma impusă
de Fratele cel Mare.
Condiția postmodernității și noul realism socialist
Trag
cu ochiul când am timp spre cea mai mare, mai
„imperialistă” piață de carte a lumii, care e cea americană
și observ două lucruri foarte interesante
și pentru noi.
Unul
e foarte slabul interes, dacă nu de-a dreptul dezinteresul americănesc
față de ce se scrie de ceastălaltă
parte a Atlanticului, în îmbătrânita,
în sclerozata noastră Europă. Verificarea se poate face ușor prin
consultarea buletinului săptămânal de cărți noi al
New York Times-ului, editat
și în românește într-o broșură
elegantă, cu multe informații utile. Am citit, ca să-mi satisfac
niște curiozități (și vicii, de fapt) de fost editor un semnificativ
număr din aceste broșuri, unde e consemnată
mișcarea de pe piață, adică apariția
și vânzarea cărților, cu un pragmatism negustoresc pe care noi
încă nu l-am deprins, dar am urmărit captivat
și critica lor de întâmpinare, totalmente deosebită
de a noastră. Am recitit, am făcut fel de fel de socoteli marginale.
Specialiștii, americaniștii cu care m-am consultat
între timp, resping, deși cu jumătate de gură, constatările mele.
Asta nu mă descurajează să cred
în continuare că e vorba de lucruri care sar
în ochi de la prima privire.
Dacă
luăm, așadar, în serios ce spune un ziar prestigios ca
NYT-ul, producția americană
de carte, care, cantitativ vorbind,
e colosală, ca și cea de film, de televiziune
ș.c.l., își este sieși suficientă.
în acest domeniu, americanii sunt perfect autonomi. Așa cum visează
să fie secuii noștri, risc eu comparația, americanii
își răsucesc mustața în oglinzi americane
și numai americane. Mai traduc
și editează, e drept, și câte un autor din altă
parte a lumii, un indian sau un chinez,
un japonez (surprinzător de puțini autori japonezi!!),
unul sau doi engleji, preluați cum grano salis. Africanii sau
arabii sunt traduși și editați
în America, după câte am putut să-mi dau seama, doar pentru a servi
la ilustrarea uneia sau alteia din tezele la modă: noua ordine,
feminismul (mare vogă au musulmanele
școlite care se revoltă împotriva tradiției), ecologia, variile
discriminări etc.
Se
observă cu ușurință, pe partea cealaltă, că
nu se re-editează (nu se vând, pare-se că nu e cerere) absolut de
loc marile nume ale literaturii europene.
Un Shakespeare? Nu. Un Dante, un Homer? Ei nu apar nici
în listele de titluri noi, unde reeditările fac rubrică
separată, și nici în textele critice de
promotion, ca referință cerută
de mai știu eu ce context. Dar nu apar
ca traduse, editate și date în librării nici un titlu din ceea ce
considerăm noi succese curente ale marilor literaturi europene, din
2000 încoace, dacă nu și dinainte: franceză, germană, rusă
etc. Mărturisesc că am căutat cu lupa, zadarnic, după
măcar un titlu. Ca să fiu mai clar: e o situație absolut identică
cu cea semnalată de Ion Simuț
într-un articol, acum câțiva ani,
și care a stârnit replici devastatoare. Articolul era despre condiția
actuală a cărții de poezie la noi
și care, semnala Simuț, fără cititori, adică
fără vânzare, fără relevanță pe piață ca produs artistic
comercializabil, își micșorează
suprafața de impact și finalmente dispare fără
urmă. Ca firul de apă în nisipul deșertului.
Ca și cutare volum românesc de versuri probabil bune, scrise cu simțire,
dar care n-are o existență verificabilă, nu se vede
în librării, nu se caută spre cumpărare, vor fi fiind tipărite
în vastele spații americane vreun Tolstoi stingher
și marginal, vreun Grass, care a luat Nobelul,
vreun Céline „incorect politic”
etc., numai că toate aceste variante prezumabile sunt neînregistrate
în calculatoarele care fac bilanțurile, deci nu există. Cam așa
– reconstitui eu cu oarece
aproximație – stau lucrurile cu literatura europeană,
în ansamblul ei, pe continentul american. Canalele de comunicare,
schimbul de substanță și energie dintre un mal
și altul al oceanului sunt, măcar
într-un sens, obturate.
E
vorba, cred, de o schimbare radicală. Această
schimbare e ușor observabilă nu doar
în prospecțiuni și analize savante.
Autorii americani importanți ai sec. al XX-lea pe care-i
știm toți își aveau modelele declarate
în literaturile Europei. Romancierii,
îndeosebi, pentru că aici ne interesează
romanul, începeau obligatoriu cu marii ruși
și mergeau apoi până la Proust și Joyce, de la care deprindeau az-buchea
literaturii. Faulkner îl păstra pe
Don Quijote printre cele zece cărți recitite
și la bătrânețe când știa aproape tot ce e
important pentru un scriitor. Figurile americane de proră
ale generației primului război făceau chiar mai mult: treceau
oceanul dincoace și se așezau aici pentru
ce era fecund, hrănitor în librării, cafenele, muzee sau pur
și simplu ca să se impregneze de spiritul locului. Veneau
într-un pelerinaj didactic, să
se „europenizeze”, condiție scolastică de etapă
aproape de neevitat.
Azi,
ca și în domeniile cercetării de vârf,
America merge în literatură pe o potecă
numai a sa și pe care nu pare să-i fie nimeni
în față, nici măcar alături. Am căutat mult după
o evaluare americănească actuală
a bătrânului nostru continent, pentru că
știu că există câteva foarte spirituale. O formulare care să
conțină și schimbarea devenită
banală de la al doilea război încoace.
Pare-se că despre asta dă seama cel mai bine ex-concetățeanul nostru
de la Sighet, Wiesel, și nu numai el:
Europa este în principal teritoriul unde se află Auschwitz-ul...!
A
doua observație, derivată a primeia,
și care vine după lectura câtorva romane americane
e la fel de stranie: pe o cale ocolitoare, cu tot felul de deturnări
nu ușor de reconstituit, prin pâcle
înșelătoare, în America ultimelor decenii pare să se
re-inventeze ceea ce noi știam că
se numea în anii 50 ai secolului trecut realism socialist. Ceea
ce generația mea, a copiilor războiului rece, avea ca lectură
unică – Timur, Pavlik Morozov, Așa s-a călit oțelul, Povestea
unui om adevărat, Pământ desțelenit,
Tânăra gardă ș.a.m.d. –
și, la fel, în anii licelui
și adolescenței, față de bibliotecile epurate, cu vagoane de cărți
vechi arse sau date la topit și, oricum, interzise, apoi ca obiect
de studiu și de examen în facultate...fiind, pe scurt,
în perfectă cunoștință de cauză
cu subiectul..., apare americanilor, azi,
ca gura necesară de oxigen realistic după dezmățurile sterile
și nebunia toxică a avangardelor. Lectura acestor proze mă
umple de melancolie ca o melodie de fanfară
fredonată insistent, agasant, cu jumătate de secol
în urmă: nu se pierde nimic, chiar
și coșmarurile, totul se reciclează...!
Simplific.
Mai mult decât orice exegeză savantă
sau speculație conceptuală, edificator
îmi pare recursul la text, la roman
și la romancier, elemente de analiză
cu o anume materialitate și concretețe verificabile
și cu care nu se poate truca. Tocmai asta propun: două
succinte studii de caz și doi romancieri americani reputați, fiecare
cu câte un titlu, cu precizarea că
sunt cărți traduse în românește, dar
și în alte zeci de limbi, pe toată
planeta.
1.
Prima mea opțiune, în care un rol a jucat
și întâmplarea, e pentru E.L. Doctorow cu
Cartea lui Daniel (citatele
și câteva referințe sunt din ediția de la
„Univers”, 2000, cu traducere, postfață
și note ale lui Virgil Stanciu, unul dintre cei mai buni
traducători pe care-i avem la ora de față,
și încă a unor cărți foarte grele, cu probleme extrem de dificile
de stil.)
Romanul
lui E.L.D. a apărut în 1971, când
încă stăruiau în aer efectele violențelor din 1968
și erau în mare vogă rockul, Fidel, sexul la liber, Che Guevara
și încă alte anarhii de salon sau de club studențesc.
Autorul a pus cărții sale trei motto-uri,
între care, după Biblie și Whitman,
vine Ginsberg cu patru versuri, ultimul fiind:
„ America (...) du-te în pizda mă-tii cu bomba ta atomică
cu tot!” (la care, celor care nu mai suntem tineri ne sună precis
Maria Banuș cu versurile ei de neuitat:
„Imperialistule american, pica-ți-ar bomba
în ocean!”)
Pe
30 mai 1967, așadar, mențiune făcută
și ea cu un anume skepsis, căci mai e
fix un an și vor izbucni ciocnirile sângeroase
amnitite mai sus, în conștiința lui Daniel, personajul care dă
și titlul romanului, începe mișcarea foarte agitată, pe alocuri
delirantă, de recuperare a memoriei,
a traumelor din copilărie și pubertate. Epoca la care se face trimitere
e și ea faimoasă: „Epocă McCarthy”
din anii 40-50, inspiratoare a nenumărate alte cărți, filme, studii,
piese de teatru, nesfârșite glose
și comentarii, ca produs – dacă
însumăm – al unei campanii magistral
țintite și dirijate. Iar punctul fierbinte, la fel de cunoscut
și de întors pe toate fețele, nu doar
în epocă, este episodul trădării către sovietici a secretului bombei
atomice, altfel zis al „cazului soților Rosenberg”.
în
pofida nesfârșitelor recursuri contestatare, un fapt e clar:
secretul bombei atomice pentru care,
în America, a lucrat o întreagă armată de savanți, adunați
din toată lumea, cu un efort financiar colosal, a ajuns
la sovietici printr-o trădare pregătită
din timp pe canalele obișnuite în furtul de tehnologie. La dovezile
trădării din epocă s-au adunat,
în anii 90 ai secolului trecut, documente din arhive
sovietice intangibile până atunci dar
și mărturii ale celor implicați, cum e cazul cărții lui Pavel Sudoplatov,
general K.G.B. Virgil Stanciu, în postfața amintită, formulează
altfel. El spune că în jumătatea de secol trecută
n-a apărut nici o dovadă serioasă
a nevinovăției celui doi soți, pe seama cărora s-au scris
mii de pagini. într-un context, așadar, fără
penumbre, inculpații pentru trădare Ethel
și Julius Rosenberg, ambii evrei
și cetățeni americani, au fost puși sub acuzare
și judecați în 1951. Președintele completului de judecată
a fost Irving Kaufman, evreu și el. Unul din martorii acuzării
a fost fratele lui Ethel. Cei doi au fost condamnați la moarte
și executați pe scaunul electric
în 1953.
Reconstituirea
acestui „caz”, cu toate efectele
și implicațiile sale o văd ca o ispită
extraordinară pentru orice romancier care s-ar
încumeta s-o atace. Prima bombă
atomică sovietică a fost detonată
în 1949, cu un efect politic devastator. Istoricii afirmă
că, prin asta, Stalin a câștigat un avans de 20-30 de ani, față
de ce i-ar fi fost necesar ca să ia pe cont propriu toată
cercetarea, de la a. Soarta lumii
întregi și a războiului rece, a Europei noastre de până
la Elba, s-a decis între câteva persoane, având
în centru pe cei doi soți, amândoi personaje de-o atroce banalitate,
fără nimic măreț sau demonic. Nesfârșia bibliografie adunată
în timp e ispititoare și ea, căci se leagă
aici în nod o infinitate de fire de descifrat
ca o problemă complicată de șah: materia primă, filonul epic de
exploatat. Ispita, în sens artistic,
e însă contrastul înficoșător dintre miza uriașă, de-o
anvergură planetară și, pe partea cealaltă,
precaritatea mijloacelor și derizoriul burghez al personajelor.
Se va spune și se va repeta că a fost momentul crucial al unei
înfruntări urieșești, cel al primului
– și, pare-se, ultimului – „război”
anticomunist pe sol american. A fost, adică, momentul implicării
decisive a Partidului Comunist din America
într-o etapă specială a „revoluției mondiale”
și într-o colosală, fascinantă operațiune de infiltrare
și de preluare a controlului în sindicate dar
și în presă, în universități,
arte, și industriile culturale,
cinematografie etc., etc. și, totodată, a mai fost
și ultima tresărire yanchee de orgoliu, un spasm de frică, un reflex
submers de apărare, eboșa unei împotriviri ratate...
În
Cartea lui Daniel, Doctorow reia aproape
ad litteram schema subiectului: trădare
– proces – condamnare, execuție. Schimbările sunt neimportante,
soții Rosenberg devin în roman soții Isacsson, cu un copil
în plus: băiatul Daniel și fetița Susane. Inserturi masive din presa
vremii, din documente, trebuie să
întărească veracitatea reconstituirii, care ar fi fost mai fluuă
într-o proză de ficțiune. Răsturnarea constă
în scoaterea de sub acuzare a celor doi,
în – practic – inocentarea lor.
în viziunea lui Doctorow, adevărații vinovați sunt capii industriei
de război și ai politicii americane, tot vinovate sunt justiția,
societatea coruptă, poliția secretă, presa mercenară... Deasupra
tuturor, vinovatul vinovaților este
însă senatorul McCarthy care inițiase imediat după
război celebra Comisie de cercetare a activităților antiamericane
și prin asta o „vânătoare de vrăjitoare”
ca-n Evul mediu (un căpcăun, un balaur, o caricatură
de tipul celor care, în ziarele de la noi,
îl reprezentau pe „Unchiul Sam”, cu trabuc, facies de maimuță
și burtă mostruoasă...).
În
roman, vocea impersonală care articulează
propozițiile primului paragraf sunt ale autorului omniscient
și tot el anunță momentul zero al narațiunii (1967, Memorial Day)
și e de crezut că tot ea își asumă
judecata istorică. în mijlocul celei de a treia fraze se insinuează
persoana I-îi a „vocii lui Daniel”.
în două paragrafe succesive ale aceluiași
început sunt și două planuri ale acțiunii.
într-unul, Daniel împreună cu soția
și copilul, dar și părinții vitregi, Lewinii, vine să-și
scoată sora iubită dintr-un spital de boli nervoase unde a fost
dusă de poliție după ce a încercat să
se sinucidă. în celălalt, narațiunea revine la persoana a treia.
Același Daniel se află de data asta
în bibliotecă unde privirea impersonală
se apropie de obiecte, într-o descripție minimalistă. Nu e o punere
în situație confortabilă! „Vocea lui Daniel”
își joacă o anume incoerență febrilă, la limita delirului, dar
extrem de tăioasă în judecăți. Această persoană I-îi e cea care
va face, pe tot parcursul sinuosului discurs epic, racordul la trecutul
rememorat. Travestită puțin, confundabilă
cu cea a naratorului, rătăcește simultan
și printre obiecte, privite prin lupă, revede
și fragmente de trecut cu aceeași acuitate pe care
– ca într-un palimpsest – le așază
în compoziția unică împreună cu citate din cărțile bibliotecii,
citate reale sau imaginare din doctrinarii marxism-leninismului
și ai „revoluției mondiale” (dar
și altele, din istorie, presă, memorii
ș.a.m.d.)
Treptat,
asupra faptelor conținute în trecutul lui Daniel care e un tânăr
la 30 de ani se instituie astfel foarte subtil pespectiva
copilului care e și subiectul rememorării. Acesta, mai mult decât
sora sa ceva mai mică, a fost martor nemijlocit
și, în roman, va deveni până la urmă
cel care formulează judecata finală.
îi dă acest drept calitatea de martor-cheie, perspectiva cea mai apropiată
de miezul faptelor care duc spre moartea părinților săi.
Autorul
a mizat pe această privire oblică, cu care, eventual, cititorul se
poate identifica. Daniel fost Isaacson, devenit prin adopția hotărâtă
tot de judecători Lewin, nu poate nici să
uite și nici să ierte, trauma sa din copilărie e nevindecabilă.
Din perspectiva naratorului, dar
și din exigența internă a textului o altă
„dreptate” nu există. Reconstituirea se face sub acest semn
de exclusivitate, pas cu pas, haotică
și sub febră, și oarecum în pulsiunile incendescente ale delirului.
Astfel se prepară și sevalidează
un subterfugiu: a pune sub culpă lumea (America
în întregime, sistemul) e cu putință doar
în logica luptei de clasă.
Soluția
artistică e de a atribui toate astea minții
îmbolnăvite a lui Daniel. Boala lui nu e una strict suflească. Vechile
traume au stricat ceva din subtilele mecanisme mentale care nu mai funcționează
normal. Acesta e subterfugiul. Nu e
însă sigur deloc că vocea naratorului e disociabilă
de vocea lui Daniel care își spune povestea, probabil, asumându-și
„bolnăvicios” persoana a III-a singular pe alocuri.
Din
toate aceste cauze însumate și producătoare de ambiguitate aproape
fiecare pagină pretinde o tălmăcire specială. De ce, spre exemplu,
după o scenă cu gesturi afectuoase
între Daniel și tatăl vitreg Lewin, alineatul imediat următor
face trimitere la discursul lui Hrușciov
„de la Congresul al XX-lea al Partidului”? E un capriciu, un joc
textual? Sau există un cifru secret, ca
în cărțile vechi, la care nu oricine are acces? Ambiguitățile
se construiesc astfel pas cu pas, în absența reperelor morale ferme,
care au fost și ele anterior spulberate.
„Trădarea”, supra-tema cărții de fapt, la care se revine mereu,
insistent, e și ea supusă aceluiași artificiu retoric:
„Iată
numele câtorva trădători. Benedict Arnold, firește, cu soția, Peggy;
generalul Charles Lee, aghiotant de
încredere al lui Washington; Burr, nevasta lui Burr
și ginerele lui, dublul trădător Wilkerson. De asemenea, numele unor
federaliști prea cunoscuți ca să
fie pomeniți, care le ofereau britanicilor,
în taină, ajutor moral și material
și au început vizând o lovitură
de palat federalistă după o presupusă
victorie a englezilor. (...) Exemplele sunt nenumărate. Dar istoricii
Americii timpurii au uitat să-l pomenească
pe trădătorul arhetipal, pe maestrul
în subversiune Poe, cel care a făcut o gaură
în pergament, lăsând bezna să se strecoare prin ea. Uite cum a lucrat
Poe: mai întâi, a vărsat câteva picături de whisky
puțin mai jos de Preambul. Lor le-a adăugat sângele verișoarei sale
de treisprezece ani, Virginia, cu care s-a căsătorit (...) De
vină e Poe, nu ceilalți indivizi. El
și numai el. Poe ne-a adus la sapă
de lemn, el, țipătul hidos de pe fața zâmbitoare a Americii.”
Nimic nu indică a cui „voce”
debitează această pledoarie. Poate fi unul dintre numeroasele alunecări
delirante ale minții lui Daniel. Dar poate
și fi vocea auctorială care nici o clipă
nu sugerează că nu-și ia în serios dreptul de-a rejudeca,
în nume propriu și în răspăr cu justiția statului american, vinovăția
de trădare a soților Isaacson. „Crima”
(trădării) și „pedeapsa” au devenit termeni ai unei opoziții
care nu mai funcționează aici. Cu ei
și autorul și noi ne putem juca după
logica poetică a arbitrariului.
Sau,
peste câteva pagini, un alt paragraf distinct:
„VERDICT. Isaacsonii sunt condamnați pentru a fi conspirat să dezvăluie
secretul bombei atomice Uniunii Sovietice. Ba nu
– secretul bombei cu hidrogen. Sau este vorba de bomba cu cobalt?
Bomba cu neutroni? Cu napalm? Ceva de felul
ăsta.”
Între
Cartea lui Daniel și romanele vechiului realism
socialist (Tânăra Gardă de Fadeev,
Pământ desțelenit de Șolohov
și încă alte o mie de titluri) deosebirile
țin de mijloace și de subtilitate, datorită
artei romanului care a suferit
și ea tot felul de traume. în ultima jumătate de secol, conceptul
de realism socialist buchisit în facultate de
„șaizeciștii” de azi, a fost abandonat
și scos practic din uz. S-au consumat,
în același interval, ultimele picături de energie vitală
ale modernismului, totodată cu pare-se ultimele bătălii doctrinare
ale neoavangardelor. De la revoluția bolșevică
și până cam pe la începtul anilor
60 ai secolului trecut, vechiul realism socialist s-a manifestat
cuminte, chiar servil față de canonul romanului pre-modern din secolul
al XIX-lea. Mai greoi, adică
mai inert, mai supus constrângerilor
și setului foarte strict de reguli canonice
în vigoare, vechiul realism socialist era
și temător în raporturile cu orice purta eticheta explozivă
de „formalism” sau „decadentism”, adică
față de inovația formală, sancționată
prompt și necruțător, de crohmălnicenii de veghe, ca abatere politică.
Postmodernismul, ca un acid, a corodat
însă și finalmente distrus toate barierele,
și cele formale dar și cele care
țin de ethos. în codurile noului realism socialist, tezele politice
clasice ale lui Lenin și cele economice ale lui Marx par lăsate la
distanță, în rezervă, dar fără
a fi nici o clipă uitate. Esența e
însă aceeași: „Binele” și „Răul”nu mai reprezintă valori
ale transcendenței, ele au coborât pe sol, s-au
încorporat în cotidian. La fel cu
„crima și pedeapsa” sunt definibile
în funcție de conjunctură și de comandamentele propagadei politice.
Romanul lui Doctorow e nu se poate mai
instructiv în această privință, aproape ca
Mama lui Gorki: o mostră exemplară
de ilustrare a unei formule, de oferit spre studiu
în manualele de literatură.
Am
citit pe coperta a IV-a a ediției de la
„Univers” următorul text promoțional luat din
Guardian: „E.L. Doctorow este, alături de Soljenițîn, cel
mai important scriitor politic.”
Alăturarea m-a umplut de melancolie!
2.
Romanul M-am măritat cu un comunist de Philip Roth e construit
pe aceeași schemă narativă ca și
Cartea lui Daniel și ambele ies din mantaua celui mai
solid roman al lui Bellow care e Herzog. Toți trei sunt evrei
americanizați și scriu dinăuntru
– aș zice că aproape exclusiv –
despre o comunitate cu un coeficient foarte
înalt de reprezentativitate pe scena pestriță a Americii zilelor
noastre, cea a etniei lor. Scriu și cam la fel, adică
trecându-și de la unul la altul obiectele (și subiectele) rituale
ale ficțiunii epice, dar faptul că
un cititor atent aude aceeași melodie, cu variațiuni, nu e neapărat
un defect. Oricum, toți trei sunt premiați, celebri, traduși
imediat peste tot (și la noi) cu absolut tot ce scriu, chiar
și cu cărți mediocre...
Și
romanul lui Roth e unul al rememorării-rejudecării.
într-o vară, în unul din anii 90,
se întâlnesc, după ce nu s-au văzut multă
vreme, și stau împreună șase zile
în conversații prelungite, fostul elev cu fostul său
profesor de engleză de la gimnaziu, profesor care i-a fost
și idol și mentor spiritual. Fostul elev este Nathan Zukerman, scriitor,
care-i și vocea persoanei I-îi singular a autorului-narator. Fostul
profesor, Murray Ringold, are peste 90 de ani dar
se ține foarte bine pe picioare iar locul
întâlnirii e un pașnic oraș de provincie, lângă
care, retras ca un sihastru, într-o casă
izolată, trăiește Zukerman. Sunt cele mai bune condiții pentru aduceri
aminte între doi bărbați cu o bogată
experiență, dar și cu o lucidă
conștiință de sine. Cei doi purced așadar la recuperarea trecutului
și o fac alternativ, completându-se. Ce explorează ei sunt traumele
acestui trecut și e vorba, desigur, tot de anii mccarthysmului
și de Comisia senatorială pentru cercetarea activității antiamericane.
Scriitorul, adolescent în epocă, a fost o victimă
colaterală a acestei comisii. Profesorul,
în schimb, cu simpatii și solidarități comuniste pe care nu
și le-a ascuns ca pe ceva delictuos, a avut de suferit
și și-a ratat cariera didactică. Snnt invocate numeroase personaje
și situații reale, date de istorie, tensiunile epocii sunt reconstituite,
pentru fiecare cap de acuzare sunt date la iveală
probe ale apărării ș.a.m.d. „Comunistul”
din titlul romanului e însă
fratele mai mic al profesorului, Ira Ringold, cu pseudonimul
„de scenă” Iron Rinn, celebritate a teatrului radiofonic american
din anii 50 (marele lui succes e recitarea
unor texte ale președintelui Lincoln, cu care finalmente ajunge să
și semene fizic). El e ceea ce se cheamă
un intelectual angajat, membru al partidului comunist.
Povestea acestui Ira, refăcută
în cele șase zile dedicate trecutului, e emblematică
pentru categoria postbelică a revoltatului american
împotriva sistemului în care se includ comuniștii
și simpatizanții URSS. Represiunea anticomunistă
numită și „vânătoare de vrăjitoare”
l-a transformat în martir – într-un loc se
și notează că cei din familia Ringold au fost
„ca soții Rosenberg”.
Tema
cea mare a cărții e, evident, anti-anticomunismul. Da, convin un
personaj sau altul, Stalin e un criminal. A trimis la moarte zeci de
milioane de ființe umane, fără vreo judecată,
în urma lui au rămas munți de cadavre. Dar dincolo de
Stalin și de crimele lui, îndepărtata Rusie reprezintă
ceva magnetic și grandios. De la periferia marilor orașe americane
postbelice, cu multă sărăcime pestriță etnic,
înghesuită și fără iluzii, Rusia comunistă
e un tablou vivant cu mulțimi imense, steaguri roșii,
canale tăiate prin deșert și șantiere
uriașe. Sunt, desigur, o Rusie și un comunism din cărțile de propagandă,
poate chiar din literatura vechiului realism socialist.
Dar asemenea proiecții imaginative hollywoodiene dau un fior năvalnic
și fac inima să bată mai repede.
în anii 50 ai semiclandestinității, profesorul cu elevul
său dar și cu fratele actor ascultă
înfiorați, de pe o placă veche,
Dubinușka, un „cântec poular rusesc, interpretat
și înregistrat în limba rusă, de corul
și orchestra Armatei Sovietice” iar versurile cântecului figurează
și ca motto al romanului: „...Hai, puneți mâna pe topoare, Hei-rup!...”
La
peste 90 de ani, profesorul nu reneagă
nimic din aspirațiile tinereții și se consideră
victimă inocentă. Naratorul îl confirmă, cu o solidaritate infisurabilă.
Pe scurt, profesorul a fost un om integru
și, totodată, cu multă sensibilitate, de asta-l iubesc elevii.
Ca intelectual, are instrucția superioară
și știința aplicării ei didactice. Are o inteligență tăioasă,
dar și simțul umorului. Simplul fapt că, aproape la vârsta patriarhilor,
se poate însufleți pentru idei e o calitate umană
care și ea îl face simpatic. Ca
în iubire (relația profesor- elev are
în roman o vagă notă erotică), ca
în marile, ilicitele iubiri, firul roșu din covor, adesea inaparent,
ducea – și duce, chiar și în anii 90!
– spre marea țară a sovietelor.
Cu ea se situează în opoziție America opresivă
și coruptă, distrugătoare pentru spiritul liber.
Cartea e foarte interesantă și ca document de mentalitate. Memoria
istorică a emigranților din Europa Centrală
dar și din Rusia, veniți dincoace
în valuri succesive nu vibrează deloc pentru pământul de adopțiune,
care nu-i patrie, n-are muzica de fond
a iubirii sincere și dăruitoare.
Fratele
mai mic e un actor fără studii, care vine de jos, de la munca brută.
în el însă e vocația nativă de tribun de vocea căruia mulțimile
se atașează spontan. Are o predispoziție nevrotică
pentru conflict și violențe fizice care, spre sfârșitul romanului,
îl va duce, cu diagnostic de schizofrenie, la spital
și azil. El era însă, notează în contrapunct Zukerman, un
„uriaș cu ochelari”, un „bărbat cu mâini uriașe care
știau să mângâie”, „omul cel mai mare pe care-l văzusem vreodată”.
în ciuda defectelor sale, a impulsivității sale maladive, Ira
e admirat și de fratele său mai mare
și de fostul elev al acestuia, și de numeroase femei,
și de ascultătorii radioului, și de cei care vin să-l vadă
la miting.
De
partea baricadei unde se află cei buni este
și Johnny O’Day, un docher (apoi oțelar) comunist pe care Ira
îl va cunoaște în armată. Potretul său, pentru cei din generația
mea, are multe trăsături familiare. El e necăsătorit (
în codurile vechiului realism socialist căsătoria pentru comunist
era un obstacol), fără școală,
„vânjos”, un „tip cărunt, cu zece ani mai
în vârstă decât Ira”. „Ducea cu el peste tot un sac ușor
de box pe care-l folosea pentru coordonarea mișcărilor.”
(Sper să nu fie o traducere proastă!)
„Era atât de rapid și atât de puternic
încât, dacă era silit, putea să
aranjeze doi sau trei tipi deodată.”
„Vorbea despre oamenii muncii (...) Despre răul pe care guvernul
nostru îl făcea muncitorilor.”
De la el învață Ira să-și structureze lecturile, dar
și câteva reguli elementare ale retoricii.
„M-a ajutat să-mi consolidez primele idei”, mărturisește viitoarea
celebritate a radioului. „Să păstrez cu sfințenie amintirea
luptei celor de pe metereze.” Comentariul fratelui mai mare spune
mai clar: sub această influență,
„Ira s-a angajat pentru prima dată
în mod conștient în lupta de clasă.”
De
partea cealaltă, a răilor simetrici,
în romanul lui Roth se găsesc anticomuniștii. Congresmanul Grand
e „rău ca un câine”. E
„bogătaș găunos” și „personificarea privilegiatului cocoloșit”.
E „scriitoraș la comandă cu sânge albastru”, face parte
„din banda lui Nixon” dar și dă
dovadă de o „meschinărie și-o platitudine de proporții uriașe”.
Soția congresmanului e, în ton cu soțul, o caraghioasă
care scrie romane proaste, comerciale. Anticomunistele principale
sunt însă soția lui Ira și fiica ei din altă
căsnicie. Celebră și frumoasă, vedetă
a filmului mut și marea iubire a comunistului ce-și
ține într-un sertar neprotejat hârtii care-l incriminează, ea e
evreică, se numește Shava Fomkin, dar are
„numele de scenă” Eva Frame,
îi cultivă pe anticomuniști și e
și un pic antisemită. Soția lui Ira face parte din categoria intelectualilor
care ezită și se lasă duși de curent, categorie exploatată
intensiv de vechiul realism socialist. Unii din aceștia
„se dumiresc” și se vor angaja pentru cauza bună. Eva Frame face
parte din categoria slabilor, sortiți să
fie victime. Ea își va trăda soțul
și va și scrie, manipulată de presă
și de F.B.I., cartea-document „M-am măritat cu un comunist”, care-l
va distruge pe Ira. Sylphid, fiica, e
și ea un cumul de defecte, începând cu numele, pe care apropiații
îl consideră caraghios. Vrea să
devină harpistă, însă n-are talent, ca
și nevasta congresmanului e o veleitară. Dintre defectele ei,
unul e că mănâncă urât cu ostentație.
„Sylphid
obișnuia să-și strângă marginea degetului arătător (n.m. cred
că e rău tradus) uite așa
și apoi s-o rotească pe suprafața farfuriei goale, ca să
adune tot sosul și resturile. Lingea totul de pe deget
și repeta operațiunea până când degetul
îi scârțâia pe farfurie”.
Celălalt
defect e antisemitismul maladiv, ambii ei părinți fiind evrei,
iar tatăl vitreg e tot evreu.
„Brusc,
Sylphid se ridică de la masă, luându-se după maică-sa
și tăbărând cu pumnii în (!) capul ei. Ira sare
în picioare și atunci Sylphid
începe să urle la Eva „Jidancă
afurisită!” și Ira se prăbușește
înapoi pe scaun...” etc. în roman e scena e lungită, reluată
cu modificări de două sau trei ori. Ea are o funcție foarte precisă:
să figureze, pe toată gama de tonuri
și semitonuri, abjecția grotescă
a oricărui personaj care se declară
anticomunist.
TREI
FINALURI
1.
De mult nu mai am timp de sacrificat pentru lecturi din această
categorie. Philip Roth nu e însă
oricine, nu e un marginal extravagant. Norman
Manea, căruia îi este maestru spiritual,
îl consideră unul dintre cei mai mari romancieri americani de azi
și de altfel a și fost nominalizat (ca
și Manea) la Nobel. Predă la universități cursuri de literatură,
cred că tocmai despre roman. E tradus peste tot, a primit cele mai
mari premii americane de literatură, e membru al Academiei Americane.
De ce fac această înșiruire? Pentru că
Philip Roth – Doctorow, la fel –
ilustrează o tendință care îmbracă
în haine noi, postmoderne, vechiul realism socialist, cel care,
între 1950 și 1964, la noi, cel puțin, era subiect de examen la teoria
literaturii. Cuvântul lui, exemplul lui pot deveni, dacă
nu cumva au și devenit, un model, cu colosala forță de impact a tot
ce vine din America. Și mai e un motiv: atunci când e pusă
pe tapet experiența istorică a comunismului consider că
trebuie să ne simțim implicați cu aceeași determinare ca a evreilor
în tot ce privește holocaustul. Asta, chiar dacă
e zadarnic.
2. îmi place grozav să-mi imaginez că
în pușcăriile noastre din anii
’50, pline de băieți culeși de prin munți cu nebuneasca lor speranță
că vin americanii,ar fi fost parașutați romanicerii Doctorow
și Roth ca să le explice eroarea
în care se află.
3.
Cel mai bogat filon epic de exploatat
în secolul al XXI-lea rămâne experiența umană
a comunismului. Pronosticul meu e că
aici va prevala paradigma impusă
de Fratele cel Mare. în curând, grăbiți pentru sincronizări cum
suntem, va reînflori și în romanul românesc noul realism socialist.
Radu Mareș
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|