Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 103 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Eseuri: Radu Cernatescu. Manipularea lui Arghezi
    Scris la Tuesday, April 22 @ 21:59:38 CEST de catre asymetria
    Lecturi critice
    În cele ce urmează vom încerca să descâlcim urzeala acestei exagerări, căutând motivele ce au putut conduce la un cult cu urmări imprevizibile pentru ambii termeni ai comparației, cult care i-a înghesuit, cum se va vedea, pe Eminescu și Arghezi în patul procustian al unei manipulări ideologice.




    Literatura luciferică
    Radu Cernătescu - critică literară
    17 martie 2008
    Manipularea lui Arghezi

    La 1 decembrie 1913, revista ieșeană Absolutio, o efemeridă ce nu a rezistat decât jumătate de an, arunca în literatura română sămânța unui scandal de proporții. În chiar numărul inaugural, articolul lui I. Ludo, Curentul nou la noi (p. 13-15), îl compara pe un ilustru necunoscut cu inegalabilul Eminescu. Necunoscutul nu era altul decât Tudor Arghezi, pe atunci un „poet pentru câțiva prieteni“, cum îl numea Barbu Fundoianu, și care, reamintim, nu debutase încă cu poezie în volum. E adevărat că Arghezi scrisese un volum de versuri, Agate negre, care însă circula doar în manuscris și numai într-un cerc restrâns de prieteni, majoritatea simpatizanți socialiști. Erau poezii „care - precizează chiar Arghezi - se citesc, zice-se, cu entuziasm, în unele cercuri din București - găsite în manuscris nu știu pe unde“1. Cât despre valoarea acestor „versuri din tinerețe“ stă mărturie faptul că majoritatea lor au rămas până azi, din voința expresă a poetului, inedite.

    În cele ce urmează vom încerca să descâlcim urzeala acestei exagerări, căutând motivele ce au putut conduce la un cult cu urmări imprevizibile pentru ambii termeni ai comparației, cult care i-a înghesuit, cum se va vedea, pe Eminescu și Arghezi în patul procustian al unei manipulări ideologice.

    Accentuăm încă o dată faptul că Arghezi era perceput la acea dată ca un poet „pe care nimeni în țară, nici un critic, nici un director de ziare sau de revistă nu voia să-l cunoască și să-l recunoască“ (N. D. Cocea, în Facla, 16 martie, 1913). Pentru a fi corectă, afirmația ziaristului de stânga se cere însă nuanțată: o anume parte a presei literare, cea de dreapta, „nu voia să-l cunoască și să-l recunoască“. În schimb, până la debutul său în volum, din 1927, chiar și după aceea, presa de stânga, nu numai că l-a recunoscut ca mare poet pe Arghezi, dar a și încercat din răsputeri să-i clameze un cult sprijinit pe exagerarea apologetică: Eminescu = Arghezi. O comparație ce nu ținea însă deloc seama de individuații poetice și împotriva căreia, Arghezi, spre cinstea lui, se va ridica polemizând violent. Despre parfumul socialist al respectivului artefact critic, stau mărturie și alte numere ale mai sus amintitei reviste, stipendiată (ca și Adam, revista scoasă mai târziu de I. Ludo) de cercul socialist ieșean din strada Cuza Vodă nr. 40.

    Cu un distinguo, revista în chestiune își luase titlul de la o poezie a lui Arghezi, Absolutio (ulterior, Binecuvântare), apărută în revista lui N. D. Cocea, Viața socială, și ea „o revistă revoluționară“ legată „de directivele și moștenirea“ socialistă a Vieții Românești2 din Iași. În plus, toate articolele „critice“ despre poezia lui Arghezi care, într-un fel sau altul, au reluat și exaltat această insistentă referențialitate eminesciană, au avut autori cunoscuți cu antecedente sau simpatii stângiste. Fie că e vorba de notele lui B. Fundoianu din Contimporanul, II, 29/1923, sau de articolul lui F. Aderca, Un nou Eminescu, din Viața literară, I, 28/1926, ori de apologia lui M. Ralea prilejuită de debutul editorial (Cuvinte potrivite), în care se afirma că „Tudor Arghezi este cel mai mare poet de la Eminescu încoace“ (în Viața românească, XIX, 6-7/1927), toți aceia care, sprijiniți pe numele lui Eminescu, au făcut ca încă „de la 1911 încoace, numele lui Arghezi să ajungă fanfară“ (G. Galaction), și-au exprimat într-un fel sau altul opțiuni politice de stânga, declarându-se „tovarăși de visuri și de speranțe“ cu „marele poet al veacului nostru [Tudor Arghezi]“3. De la exaltarea lui I. Ludo (1913) și până la clarificările lui Tudor Vianu (Eminescu și Arghezi, 1950), fără a-i uita pe G. Galaction, I. Vinea, C. Petrescu ș.a., se conturează așadar un partizanat de grup clar delimitat ideologic. Acest lobby doctrinar apare reliefat și de faptul că cei care i s-au opus, luând atitudine împotriva manipulării numelui lui Eminescu și apărându-l cu vehemență pe poetul nepereche de impurele atingeri ale unor orgolii de grup, exhibau, fără excepție, clare convingeri de dreapta: N. Iorga, M. Eliade, Eugen Ionescu, Ion Barbu, D. Caracostea.

    Se știe astăzi mai puțin faptul că cel care a lansat pentru întâia oară comparația Eminescu-Arghezi, încă de la sfârșitul anului 1912, cum a arătat în exegeza sa d. Emil Manu (Prolegomene argheziene, E.P.L., 1968, p. 194), a fost un militant socialist sadea: Nicolae Dimitrie Cocea. Înregimentat în partidul socialist încă din 1906, Cocea candidase în 1911 pe listele nou reconstituitului P.S.D.R., în imediata vecinătate a lui I. C. Frimu, secretarul partidului, amănunt ce denotă nu doar un activ rol ideologic și organizatoric, ci și totala sa adeziune la conceptul de artă cu tendință vehiculat deja de socialiști și menit să slujească, în viziunea lui Cocea, „marelui ideal de emancipare și de cultură al socialismului“. Folosirea numelui lui Eminescu pe frontul artei cu tendință de către o tabără angajată politic, adeptă declarată a tezei „tendința este însuși sângele hrănitor al artei“, lansată de Gherea, va avea implicații nebănuite, mergând, așa cum vom vedea, până la legături de cauzalitate cu absurda marginalizare a poetului nostru național din vremea obsedantului deceniu, când din „negarea tradiției“ s-a făcut, după o teză leninistă, „premiza saltului calitativ în cultură“.

    N. D. Cocea, care se autodeclarase „bolșevic“ în plin Parlament al României4, era legat de Arghezi printr-o „amiciție legendară“ - își amintește un prieten comun, G. Galaction (în Oameni și gânduri din veacul meu, E.S.P.L.A., 1955, p. 17, 156). El încercase încă de la 1908 să-și impună în lumea literară prietenul, plecat pe atunci din țară, prezentându-l ca pe „un poet matur, de care foarte mulți români n-au auzit niciodată, dar care în schimb are mult talent și care nu știm dacă și astăzi ar găsi o pagină pentru dânsul în revistele noastre actuale...“ (N. D. Cocea, Deslușiri, în Pagini libere, II/8 iulie 1908). Să reținem deocamdată anul 1908 ca un început al acestei utopii organizate…

    De cealaltă parte, Eminescu era perceput de Cocea prin și cu superlativele unor automatisme culturale ce nu depășeau nivelul de înțelegere al unei tinere generații „crescută exclusiv sub influența lui Eminescu“5, dar care începuse deja să perceapă valorile culturale prin prisma șabloanelor socialiste lansate de Dobrogeanu-Gherea, mentorul stângii românești. „Între poeziile lui Eminescu și criticul [Gherea] care căuta să le încadreze în sistemul său de critică economică-socială – mărturisește în acest sens Gala Galaction, membru activ, ca și prietenul său Arghezii al cercului de militanți socialiști din jurul lui Cocea -, găseam, pe vremea aceea, prilej și îmbiere pentru lungile noastre vagabondări pe țărmii visurilor și ale ambițiilor tinereții…“. În aceste cercuri socialiste, numele lui Eminescu folosea deja la conturarea unei mitologii partinice...

    Pentru a înțelege ce urmărea cu adevărat Cocea prin forțarea unei paralele care a stârnit râsul unora și protestele atâtora, e necesar să adâncim puțin perspectiva politică a vremii. Alături de I. C. Frimu, Ștefan Gheorghiu, Alecu Constantinescu și alți „soldați credincioși ai steagului roșu al proletariatului internațional“, N. D. Cocea făcea parte din aripa radicală, bolșevică (de la bolșe, maxim) a socialiștilor români. Aripă care înțelegea socialismul exact în termenii pe care Lenin va teoretiza „dictatura proletariatului“, ca ceva simplu, clar și inevitabil: revoluția. Organizată și infiltrată în România de Internaționala socialistă, această „aripă dură“ se sprijinea pe structura sindicatelor, înființate tot de ea la 1906 și conduse de „iubitul tovarăș I. C. Frimu“, unul dintre puținii corespondenți români ai lui Lenin.

    La 1 iulie 1907, sub directa coordonare a doi activiști ruși trimiși de Biroul Socialist Internațional, această aripă înființa la Galați Uniunea Socialistă din România, care reunea cercurile socialiste inițial organizate sub conducerea cercului bucureștean „România muncitoare“. De cealaltă parte, aripa menșevică (de la menșe, minim) era reprezentată în principal de conducerea oficială a cercului socialist „România muncitoare“: I. Moscovici, D. Arbore, Gh. Bujor, C. C. Petrescu, în frunte cu ideologul mișcării socialiste din România, „bunul tovarăș și excelentul om“ (cum îl numea în corespondența sa Lenin) C. Dobrogeanu-Gherea. Aceștia vedeau în numărul mic al proletariatului autohton inaplicabilitatea imediată a sistemului socialist la realitățile din România, din care cauză menșevicii lăsau schimbarea socială pe seama evoluției și a determinismului istoric teoretizat de Marx. Însă ceea ce le va imputa, mult mai târziu, istoriografia partinică a regimului comunist acestor „intelectuali deviaționiști“ și „elemente reacționare și oportuniste“, în marea lor majoritate masoni6 care „au confundat zumzetul tainelor cu glasul armelor“, este încrederea nezdruncinată că „planta exotică a socialismului“ va fi răsădită în România din Occident, mai exact dinspre Franța și Germania. Dimpotrivă, bolșevicii se închinau la răsărit și, chiar admițând că francezii au făcut din socialism „o victorie a umanității“, arătau că „rușii vor face din el forța care va domina mâine pământul“7.

    Până în prejma revoluției bolșevice din Rusia, aceste două facțiuni au coabitat destul de armonios și se poate chiar spune, contrar mistificărilor istoriografiei comuniste, că bolșevicii erau în trend-ul ideologic al moderaților menșeviști. Pentru că făcuse, ca mason, un jurământ de respectare a legalității existente și de slujire a statului de drept, Gherea era privit cu suspiciune de tovarășii săi de „marxism luminos“. Cu toate acestea, îndeosebi datorită inconsteabilelor sale calități personale, Gherea a știut să se facă indispensabil ambelor tabere, toți bolșevicii autohtoni sfârșind prin a-l numi „cel mai scump și mai venerat om [...], nu numai de mine [Ștefan Gheorghiu], dar în întreaga lume intelectuală din țară și pe care-l consider ca pe un părinte al meu, datorită căruia mă găsesc și eu în stare să aleg grâul de neghină…“ 8

    În 1907, la Congresul de la Stuttgart al Internaționalei a II-a, la care a participat și Lenin, această aripă proletară, prin reprezentanții ei: C. Racowski, Al. Constantinescu, N. D. Cocea și A. Ionescu, afiliază definitiv mișcarea din România la Internaționala socialistă. Printre directivele internaționaliste trasate aici, directive care nu erau decât învățăminte din recent eșuata revoluție burghezo-democratică rusă, se număra și „Recomandarea“ de înființare în „toate țările înapoiate“ a partidelor muncitorești, „ca partide de masă, în scopul lărgirii democrației sociale și formării unei înaintate conștiințe de clasă“. În fapt, ideea imediată, pusă însă mult mai târziu în aplicare de Internaționala a III-a, viza centralizarea tuturor acestor partide naționale și punerea lor sub o conducere unică, ca secții ale Internaționalei socialiste.

    Ca o primă fază a edificării partidului de masă, partid „menit să își asume mandatul revoluției și credința în rațiune și progres“, directivele vizau eradicarea ignoranței și sporirea propagandei socialiste în rândul proletariatului. „Căci ignoranța muncitorimii - va explica mai târziu un notoriu activist socialist român - contribuie mai mult ca puful lor moale la liniștea somnului [stăpânitorilor]“9.

    Iată de ce, întors în țară, „profesorul de bolșevism“ Alecu Constantinescu, va include în „Programul socialist“, la conivență cu Dobrogeanu-Gherea, o „etapă a creșterii conștiinței de clasă“ prin crearea la nivelul fiecărui cerc socialist a unei „case de citit“ pentru muncitori și a unui „cerc de studii sociale“. „Casa de citit va pune la dispoziția tovarășilor - explicitează Șt. Gheorghiu, muncitorul devenit propagandist - cărți ale autorilor de seamă, sustrăgându-i mediilor neprielnice, cafenelelor, cârciumilor, care sunt o mare plagă a muncitorimii și asfel rolul său va fi dublu. Tipărind broșuri, fie originale, fie traduse după autori străini, contribuim la răspândirea scrierilor de valoare și la înmulțirea cititorilor. Ele vor fi arma principală de care ne vom servi în lupta noastră contra tuturor calamităților morale menite să mențină păcătoasa orânduire de astăzi“.

    În paralel, Gherea, în fața „sărăciei literaturii noastre sociale și a lipsei de perspectivă a cugetării noastre sociale - își va aminti G. Galaction - sfătuia stăruitor: Traduceți!“. Pe atunci socialiștii se mândreau încă, nu pentru mult timp, cu faptul că „noi [...] nu am pornit-o cu târnăcoapele ca să zdrobim arta veche, pentru a închipui una nouă“10.

    Cel care a fost însă desemnat să organizeze efectiv propaganda socialistă prin presă a fost N. D. Cocea. Ajuns ulterior delegat din partea cercului socialist gherist „România muncitoare“ la Congresul de reconstituire a Partidului Social-Democrat din România, Cocea era în fapt un apropiat al „tovarășului Al. Constantinescu“, același care peste ani (1934) semna (cu inițialele C. Al.) prima exegeză mai serioasă, împănată însă de un criticism ideologic, a romanelor lui N. D. Cocea.

    Și „câte ziare n-a întemeiat Cocea!... Câte reviste n-a botezat!...“11.

    Ca publicist de direcție, Cocea încercase încă din vara lui 1908, prin săptămânalul de orientare socialistă din Galați Pagini libere, să orienteze poezia nouă în spiritul literaturii de partizanat socialist. Astfel, întâlnim aici, în articolele din 3 și 24 august, clișeele propagandistice ale „artei cu tendință“: recuperarea critică și dezvoltarea în spirit socialist a valorilor trecutului. Vom cita in extenso aceste articole doar pentru a ajunge, prin comparație, la înțelegerea pe care a avut-o Cocea despre poezia eminesciană și despre „arta nouă“ a lui Arghezi: „În locul unei poezii scrisă pe placul minorităților plictisite și pe înțelesul acelora care înlocuiesc excitantele farmaceutice cu ritmul unui vers, va fi poezia largă, cuprinzătoare a tuturor frământărilor omenești, poezia care va cânta durerile și bucuriile mari într-adevăr, care va întări viața în loc s-o adoarmă, poezia viguroasă pe care au lăsat-o toate epocile de tinerețe și de energie, de la Ramajana sanscrită, de la cântările lui Solomon, de la rapsodiile lui Omer și până la râsul puternic al lui Molière, până la tragediile lui Shakespeare și până la liedurile lui Goethe“ 12.

    Cu un necesar adagiu, același târnăcop ideologic, în numele aceleași viguroase lirici angajate, va dezgropa în vremea obsedantului deceniu minimalizările estetice și maximalizările sociale cu care opera încă de pe acum în poezia eminesciană noua critică de descendență gheristă. Gherea, cel dintâi, exhibase „neconsecvențele caracteristice întregii opere a lui Eminescu“, ce își aveau originea, în opinia sa, în „pesimismul lui Eminescu“, cel care l-ar fi făcut pe poet „să nu simtă trebuința de a se lupta cu această corupție, cu această nenorocire, pentru a realiza o viață mai frumoasă, mai morală, mai fericită“13. Și cine nu își mai amintește vremea când poezia lui Eminescu însemna doar Împărat și proletar sau Scrisoarea a III-a?

    Un avânt propagandistic avea însă nevoie în prima linea și de un port drapel. Cocea l-a găsit în anturajul său de prieteni, în persoana „poetului celui mai revoluționar al vremii noastre: Tudor Arghezi“14. Pe atunci un „sumbru nihilist“, cum îl caracteriza prietenul G. Galaction, ce îl citise atent pe „filosoful revoluției“ J.-J. Rousseau, în peregrinările sale elevețiene, Arghezi a acceptat înregimentarea sub steagul unei ideologii nedigerate, oferindu-și „intransigența eului pur“ noroiului din tranșeele luptei ideologice: „Ceea ce trebuie să ni se ceară - scrie el cu o ultimă zvâcnire de orgoliu în săptămânalul Cronica - și ceea ce vom da negreșit este, în totul, o nuanță, un fel de temperament, și-i de-ajuns și atât, de vreme ce în această nuanță încape și exclusivismul ei“.

    N. D. Cocea a pregătit cu ochi de regizor atent la amănunte intrarea în scenă a „noului Luceafăr al poeziei“ menit a fi heraldul „noii arte“ pusă sub semnul resurecției sociale. În primul rând, el a organizat o chetă pentru aducerea în țară a prietenului plecat în peregrinările sale helveto-franceze. Apoi a lansat zvonul că Arghezi s-ar fi aflat în Elveția, unde era pe atunci sediul Biroului Socialist Internațional, cu o „misiune istorică“. În paranteză fie spus, azi pare destul de plauzibilă această versiune, de vreme ce și Gherea găsea un refugiu tot aici (la Zürich) în preajma revoluției bolșevice (1916). Concomitent, Cocea publica pe pagina întâi a numărului de debut al săptămânalului său socialist Viața socială (1910), ca pe un veritabil text programatic, poezia argheziană Rugă de seară. Vom cita aici o strofă din acest „text de direcție“ în care mirajul schimbărilor revoluționare viitoare se vede anulat de o involuntară, dar cu atât mai impardonabilă licență, lăsându-i totodată cititorului libertatea de comparație cu oricare strofă eminesciană: „O! dă-mi puterea să scufund/ O lume vagă, lâncezândă,/ Și să țîșnească apoi din fund [sic!],/ O alta, limpede și blândă“.

    Ca o continuare la toată acestă punere în scenă, se infiltrează copleșitoare bănuiala că în comparația lui Arghezi cu Eminescu, Cocea ascundea mai mult decât exaltarea vaticinară a unui prieten dezinteresat. Imboldul său de acțiune pare să fi fost nu atât sporirea renumelui prietenului său, cât nevoia de glorie a propriei acțiuni propagandistice. Manipulare și interes? Să păstrăm însă un scepticism luminat, căci sunt pe lumea asta păcate mai dureroase și mai grele...

    Important ni se pare însă de reliefat și de imputat lui Cocea faptul că prin impunerea paralelei Eminescu-Arghezi i s-a exacerbat acestuia din urmă autoexigența debutului poetic, declanșând la Arghezi un maraton înfrigurat al voinței de a-și depăși modelul impus ce i-a împins până în preajma vârstei 50 de ani debutul editorial. E drept că acest maraton a dat un campion și un simbol al „luptei dârze contra eminescianismului și a sămănătorismului, pentru crearea unui climat propriu, autonom, al diferențierii de sensibilitate și expresie, într-o poezie care devenise colectivistă“ (P. Constantinescu, De la Eminescu la Arghezi, în Vremea, 444/5 iulie 1936). Prețul, așa cum se știe, l-a plătit însă Eminescu, cel căruia comparația cu „poezia socială“ a lui Arghezi i-a pregătit amputările ulterioare, operate cu fierăstrăul ideologic al „artei cu tendință“ din vremea marilor epurări staliniste ale literaturii române.

    Radu Cernătescu

    1 cf. Scrisoarea LXXV din 13.XI.1909, în T. Arghezi, Autoportret prin corespondență, Buc. 1982, p. 211.
    2 cf. G. Galaction, Revista Viața socială, în Drapelul, II, 183/1 august 1945.
    3 cf. G. Galaction, La jubileul poetului Tudor Arghezi, în Adevărul, 60, 15586/1946, p. 1-2.
    4 v. Cuvântarea lui N.D. Cocea rostită în ședința Camerei de la 11 august 1920 (în Chemarea, II, 439/1920),
    5 cf. N.D. Cocea, în Interviul acordat lui Ioan Masoff, în Rampa (1931).
    6 De pildă, „doctrinarul oportuniștilor“, cum îl va numi istorigrafia comunistă pe evreul Dobrogeanu-Gherea (Solomon Katz și-a luat, extrem de sugestiv, pseudonimul Gherea, însemnând în ebr. agitare, dușmănie), apare ca vizitator în registrele Lojelor Solidaritatea și Minerva din București. Ultima dintre aceste, Lojă neregulară pe atunci (1908), își leagă numele nu atăt de mitul antic al Minervei, cât, așa cum o va preciza și disimula în profunzimile unui sonet un coleg de Lojă, poetul Mihai Codreanu (Migrenă olympică), de faptul că prin nașterea Minervei din „tigva-nsângerată“ a lui Jupiter, lovit în creștet „cu muchia bardei ascuțite“ a lui Vulcan, într-o zi când îl „durea capul“, se relaționa de fapt înțelepciunea cu suferința, intelectualitatea cu proletariatul.
    7 cf. N.D. Cocea, Andrei Vaia, roman, ed. III-a, Buc. (1936), p. 35.
    8 Șt. Gheorghiu, Scrisoare deschisă, în România muncitoare, 3 iulie/1911.
    9 Șt. Gheorghiu, Către tovarășii câmpineni, în România muncitoare, 13 ian. 1911
    10 în Pagini libere, 1 iulie 1908.
    11 cf. G. Galaction, Cu prilejul unor traduceri, în Jurnalul de dimineață, VIII, 341/14 ian. 1946; și Galaction le și enumeră pe cele mai importante: „Viața socială, Facla, Rampa, Chemarea, Clopotul..., toate inițiate de el“ (N.D. Cocea, în Adevărul, 4 feb. 1949).
    12 N.D. Cocea, Spre arta viitoare - viitorul, în Pagini libere, Galați, 24 august 1908.
    13 C. Dobrogeanu-Gherea, Eminescu, în Contemporanul (1887), an V, nr. 9.
    14 în Viața socială, 1910, nr. 10-12, p. 266.

    Publicat initial de Daniel Stuparu

    Copyright 2008 Radu Cernătescu - All rights reserved


    Nota: Revista Asymetria mulțumește scriitorului Radu Cernătescu pentru onoranta-i colaborare și rămâne recunoscătoare scriitorului Daniel Stuparu pentru semnalarea amicală a scrisului atât de incitant al noului nostru colaborator.
    Associated Topics

    Historia oculta


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 1.09 Seconds