Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 55 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Eseuri: Liliana Corobca. Personajul scriitor
    Scris la Sunday, March 16 @ 16:46:40 CET de catre asymetria
    Valori Republicam, nu doar pentru uzul mai tinerilor cititori, un fragment din cartea Lilianei Corobca, cercetatoare la Institutul G. Calinescu.

    Personajul scriitor
    3.0. Personajul scriitor
    3.1. ,,Scriitorii" din Patul lui Procust
    3.1.1. ,,Cazul" Ladima

    Acum nu mai vreau sã demonstrez nimic, dar în urma multor lecturi, am avut, la un moment dat, impresia cã, dacã subiectul discuției era Ladima, tonul devenea solemn, aproape patetic sau tragic, Ladima fiind poetul genial de care și-a bãtut joc o ,,matroanã trivialã" și care n-a fost înțeles și apreciat de societate. De aceea, inițial acest subcapiltol trebuia sã aibã urmãtoarea schemã: cel puțin 20 de critici (și istorici literari) trebuiau sã afirme cã Ladima-i mare poet (urmând sã înșirui citatele cuvenite în ordine cronologicã, de pildã), iar eu, punându-mi în fațã opera poeticã (modestã) a acestui poet și cercetând-o atent, urma sã ajung la concluzia cã nu, domnilor, Ladima nu este un poet genial, un poet unic, un poet remarcabil etc., etc…

    Dar... socoteala de-acasã n-a coincis cu cea din târg. Declarãm de la bun început cu sinceritate cã, de fapt, prea puțini au spus cã Ladima e chiar un poet genial și, dacã au spus-o, a fost mai degrabã dintr-o inerție a clișeului (stabilit în primul rând de Fred Vasilescu), decât dintr-o convingere criticã sui generis. Din respect pentru munca mea, acest ,,text" va exista totuși avându-l ca obiect pe G. D. Ladima în toate ipostazele lui.

    O primã caracteristicã ar fi asemãnarea (observatã de critica literarã) cu modelul eminescian al poetului de geniu. ,,Închipuiți-vã, ne îndeamnã Perpessicius, reeditat, în condițiile societãții de astãzi, destinul unui Eminescu, poet neînțels și izolat, ziarist expus jignirilor oricãrui patron cu firmã înscrisã la tribunal, și pe deasupra amant fãrã satisfacții, și veți vedea însãși drama existenței lui George Demetru Ladima" (Camil Petrescu interpretat de... 1984: 128). Câteva asemãnãri cu Eminescu gãsește și Gh. Lãzãrescu: ,,De altfel, în creionarea lui Ladima, par a fi fost puse la contribuție și anumite trãsãturi ale omului Eminescu, precum și câteva aspecte din viața lui: sãrãcia dureroasã dar suportatã cu mândrie, disprețul pentru viața mondenã, intransigența de polemist scãpat de sub controlul patronilor politici ai ziarului" (Lãzãrescu 1983: 74-75). În studiul În cãutarea autenticitãții, Dumitru Micu face de asemenea o paralelã: ,,George Demetru Ladima reediteazã, social, situația lui Eminescu. Într-o scrisoare, Eminescu zice cã nu voia sã afle posteritatea cã ,,a suferit de foame". O mãrturisire analoagã îi este atribuitã, postum, lui Ladima: ,,Orice, dar sã nu se știe cã (...), om în toatã firea, am suferit de foame" (Micu 1992: 187).

    Ladima reediteazã însã și opera eminescianã. ,,Oricât de extravagantã ar pãrea comparația, relația specularã din Patul lui Procust e similarã cu cea instituitã de poemul eminescian: drama vine din incapacitatea femeii de a gândi iubirea stelarã proiectatã de bãrbat. De o parte și de alta, conflictul inițial dintre idealistul incurabil (Hyperion -Ladima) și alter-ego-ul lui frivol, dezabuzat (Cãtãlin - Fred), se neutralizeazã treptat prin rãsfrângerea în apele acelorași oglinzi deformatoare (Cãtãlina - Emilia - doamna T.). [...] Procurorul care ancheteazã asupra morții lui Ladima îl socotește drept ,,unul dintre cei mai de seamã poeți ai noștri, de la Eminescu încoace, deși era aproape necunoscut marelui public.[…] Într-o discuție cu același Ladima, Fred se referã și el la scrisorile lui Eminescu" (Ciocârlie, Femei în fața oglinzii 1988: 58-59). Amintim cititorilor cã fragmentul la care se referã Corina Ciocârlie (unicul unde Fred face referințã la scrisorile lui Eminescu) este acela în care tânãrul aviator îi ține lui Ladima o lecție de modã. Cunoaștem pasajul. Se ajunge la ciorapi și apoi la concluzia cã dacã aceștia sunt de proastã calitate, ți se umflã picioarele:
    Pânã când, așa printr-o asociație de idei, am descoperit cã de câte ori puneam ciorapii cumpãrați la Roman, de atâtea ori mi se umflau picioarele. I-am aruncat și-am scãpat de necaz.
    Mai târziu un chimist mi-a explicat cã erau vopsiți, economicos, cu vopsea toxicã, proastã, neprecipitatã, care intra în pielea piciorului, umflându-l și provocând o transpirație toxicã.
    Ladima se fãcuse palid, în mod comic, ca un sergent major care are lipsã la magazie.
    - Știi cã eu sufãr foarte mult de picioare... Mi se umflã...
    Am început sã râd, eu acum.
    - La dumneata trebuie sã fie altceva... Așa sunt scriitorii... N-ai vãzut cã în scrisorile lui, Eminescu se vãieta mereu cã-i sunt picioarele umflate" (Camil Petrescu, Patul lui Procust 1994: 179-180).
    Acesta este renumitul fragment din care reiese cã Fred Vasulescu e primul (înaintea criticilor literari) care îl ,,comparã" pe Ladima cu Eminescu (procurorul o face mai pe la sfârșitul romanului). Fiecare are dreptul sã vadã în Ladima un tip ,,eminescian", pentru cã așa l-a înțeles și autorul.
    Altã ipostazã a acestui personaj (controversatã, de altfel) este aceea de alter ego-u al autorului. Dumitru Micu afirmã cã ,,în Patul lui Procust, romancierul se autoproiecteazã în douã personaje: Fred și Ladima. Declarat, doar în al doilea. Ladima semneazã în subsolurile cãrții articole și poezii publicate de Camil Petrescu sub numele propriu" (1992: 190).
    Ov. S. Crohmãlniceanu face observația cã ,,...autorul și-a descoperit eroii tot într-însul. Altfel zis, în Camil Petrescu au existat mereu un Fred Vasilescu, o doamnã T. și un Ladima. [...] Pe de altã parte, a nutrit aspirația cãtre absolut a lui Ladima și s-a simțit tot timpul osândit la o existențã de proletar intelectual. A practicat ca gazetar donchișotismul eroului sãu, cu o similitudine a atitudinilor mergând pânã acolo încât sã-i poatã atribui fãrã nici o modificare acestuia articolele pe care le-a publicat el în Omul liber. Datoritã unei adevãrate identitãți sufletești nu s-a sfiit sã-și însușeascã poeziile lui, care au apãrut semnate de Camil Petrescu" (Cinci prozatori în cinci feluri de lecturã 1989: 208-209).

    Maria Vodã Cãpușan considerã cã, dimpotrivã, ,,nici unul dintre scriitorii de aici (din romanul Patul lui Procust, n. m.) nu e un alter ego al lui Camil Petrescu " (1988: 254) și cã ,,afirmații de tipul ,,autorul trãiește în toate personajele sale", cu toatã frumusețea lor, nu spun prea mare lucru" (1988: 254-255). Ovidiu Ghidirmic completeazã: ,,Ladima este, însã, cel mai puțin camil-petrescian dintre eroii lui Camil Petrescu, un ,,geniu mediocru", cum spunea Eugen Ionescu, lipsit de vigoarea (o neillianã, am numi-o) a intelectualilor, volitivi și temperamentali, aduși în scenã de piesele autorului și fãrã efervescenta viațã intelectualã a lui Ștefan Gheorghidiu; el este, cu adevãrat, un învins sentimental, ce intrã în galeria inadaptaților, de acest gen din literatura românã, un ,,suflet slab" (1975: 119). Alt critic subliniazã totuși cã ,,Notele zilnice (camilpetresciene) ar putea fi numite, pânã la un punct, ,,Jurnalul lui Ladima", ele cuprinzând în mare parte o problematicã de care scriitorul i-a ferit pe Ștefan Gheorghidiu și Fred Vasilescu, spre a o acumula asupra lui Ladima; este vorba de mizeria fizicã și pecuniarã, care îl tortureazã pe Camil Petrescu, prima pânã la sfârșitul vieții, cea de-a doua cu deosebire între 1927-1935" (Lãzãrescu 1983: 87).
    E cazul sã menționãm cã personajul Ladima apare și-n câteva nuvele (Cei care plãtesc cu viața, Mãnușile, Moartea pescãrușului) care-i completeazã imaginea cunoscutã din roman, unde fiind ,,investit cu funcția de raisonneur, Ladima formuleazã [...] câteva adevãruri care, e limpede, exprimã însuși punctul de vedere al lui Camil Petrescu" (Marian Popa 1972: 269).
    A treia ipostazã (dar nu și cea din urmã) este a poetului Ladima. Aici opinia criticã este ,,copioasã", vom da citirii doar câtorva pãreri (pentru atmosferã). ,,George Demetru Ladima, poet remarcabil și ziarist excepțional, om de culturã și o inteligențã deosebitã " (Octav Șuluțiu în Camil Petrescu interpretat de... 1984: 121), ,,poet de geniu și fire excepționalã " (Liviu Petrescu 1969: 153), ,,mare poet" (Georgeta Horodincã 1970: 34), ,,mare poet, dupã moarte evident" (Irina Petraș 1981: 122), ,,om de o rarã distincție sufleteascã, poet de talent, intelectual desãvârșit" (Ioan Paler 1998: 153), ,,Ladima, intelectual și creator unic, reprezentând mai degrabã acea eternitate a spiritului care își gãsește în formula ,,retro" imaginea cea mai convenabilã" (M. Tomuș 1999: 376) etc…
    Atâtea aprecieri (și multe altele) mi-au ațâțat curiozitatea. Mi se pare corect sã-ți faci o pãrere studiind versurile poetului (atât de accesibile) care pot fi gãsite în subsolul romanului sau în orice culegere de versuri a lui Camil Petrescu. Existã un ciclu de poezii, ,,Din versurile lui Ladima", cu mențiunea cuvenitã a autorului: ,,Ciclului Versurile lui Ladima i-am adãugat și a cincea dintre poezii. Era gânditã sã aparã în roman, o datã cu hârtiile gãsite dupã sinuciderea eroului și purta în manuscris titlul de Oglindã întoarsã, luni, care era ziua în care își pusese capãt zilelor. Nu știu precis de ce a rãmas pe dinafarã. Într-o întâmplare mai grea din viața mea, mai tîrziu, mi-am adus aminte de ea, am recitit-o și ca sã nu se rãtãceascã printre maldãrele de ciorne, din lãzile cu manuscrise, am dat-o unei reviste. Apare aici cu un titlu care mi se pare mai potrivit împrejurãrii, cu mențiunea cã totuși Ladima nu l-ar fi putut da. Poate cã într-o viitoare ediție a romanului, voi cãuta sã o restitui intenției de la început, bineînțeles cu titlul inițial" (Camil Petrescu, Început de toamnã pe Cumpãtul în Opere, vol. I (Versuri) 1968: 154-155).
    Dupã cum vedem, autorul Patului lui Procust și-a tratat personajul cu toatã seriozitatea, încercând sã convingã cititorul de existența lui realã (a lui Ladima). Pentru a ne convinge de valoarea literarã a poeziilor, le vom studia atent și cu rãbdare (deși recunoaștem cã n-am mai fãcut-o pânã acum și cã nu avem experiențã în domeniu).
    Prima poezie (și cea mai importantã) este Patul lui Procust. Are șase strofe, rimã împerecheatã (platã sau însoțitã) și conținut la prima vedere difuz. Marian Popa noteazã despre aceastã poezie cã ,,marcheazã dilemele conștiinței dublei determinãri individuale prin imanent și transcendent. Imaginile sunt într-o mãsurã barbiene" (Popa 1972: 80) și ,,G. Cãlinescu remarca, de altminteri, prezența ,,barbismelor" la Camil Petrescu" (Aurel Petrescu 1972: 67); sunt delimitate și influențele argheziene: ,,Gãsind acestei condiții ipostaze noi, privind situația intelectualului, autorul poeziei Patul lui Procust se situeazã, prin versurile lui Ladima, în vãdit paralelism cu Testamentul arghezian" (A. Petrescu idem: 60); sunt citate strofele I și III. Și, în sfîrșit, Liviu Cãlin face o paralelã interesantã cu opera lui Nerval: ,,În Versurile lui Ladima nu e greu sã recunoaștem imaginea poetului aruncat în tenebre de neliniști nervaliene. Catrenul din prima Himerã (El Desdichado):

    Je suis le Ténébreux - le Veuf - L' Inconsolé
    Le Prince d' Aquitaine à la Tour abolie:
    Ma seule Ètoile est morte, - et mon luth constellé
    Porte le Soleil noir de la Mélancolie.

    îl asociem cu tristețea paroxisticã din Patul lui Procust:
    Felie de noroi e ciclul meu,
    Spre capãtul carent rãzbat cu greu,
    Fuiorul tors al cretei mi-e povarã,
    Și de mã apãrã, mã și mãsoarã.

    cãruia îi lipsește însã tensiunea tragicã, fiind mai degrabã fructul liric al unui literat sensibilizat pânã la destrãmare psihicã, fascinat de Gérard de Nerval, Baudelaire și tehnica obscurizãrii atât de proprie lui Mallarmé" (Liviu Cãlin 1976: 50-51). Influențele poetice fiind depistate (la fel și tema), sã încercãm sã comentãm fiecare strofã în parte (acordãm acestei poezii o atenție deosebitã). În prima strofã întrezãrim un început de antitezã. Primul vers, în care noroiul este o felie și totodatã ciclul meu, mi se pare esențial și de aceea depãșește capacitãțile noastre de elucidare. Chiar din versul al doilea, lupta grea pentru existențã a eului liric e destul de evidentã (vezi citatul lui L. Cãlin unde poate fi cititã prima srofã): Spre capãtul carent rãzbat cu greu.
    Pentru cã nu se înțelege din context ce înseamnã ,,carent", cãutãm în DEX (e absolut necesar în vederea decodãrii semnificațiilor corecte).
    CARÉNT,-Ã, carenți,-te, adj. (Rar) Cu lipsuri. - De la carențã. (p. 139)
    Adicã spre capãtul care e plin de lipsuri... care (aproape) lipsește. Și dacã nu a ajuns încã la acel capãt, nu are de unde sã știe dacã lipsește sau nu lipsește.
    Antiteza menționatã devine vizibilã abia în versurile III și IV. Fuiorul tors al cretei mi-e povarã, / Și de mã apãrã, mã și mãsoarã.
    Cuvîntul-cheie al acestor douã versuri este ,,creta". Întrebarea care rezultã: de ce creta? Rãspunsul este oferit, bineînțeles, de text (imaginația originalã a poetului trebuie acceptatã și tratatã ca atare).
    Strofa a doua aproape cã o întrece pe prima în frumusețe inexplicabilã și începe cu ,,Triunghiul Tãu".
    În versul al doilea din strofa a adoua (Și doare mlaștina cu viermii roșii) mlaștina doare (așadar deja o metaforã personificare) și este dotatã cu viermi roșii. Acest vers poate avea mai multe interpretãri: simbolicã, de pildã: mlaștina - sufletul eului liric, viermii roșii - sângele sau mai degrabã gândurile însângerate de nenorocire...; existențialistã: mlaștina - concepția pesimistã asupra lumii, viermii roșii - dogmele proletare ce nãpãdesc; psihanaliticã: pasiuni erotice vicioase (viermi roșii) transpar, nu fãrã repercusiuni negative, din subconștientul ancestral la suprafața conștiinței împotmolite (mlaștina); ecologicã: poetul sensibil e adânc îndurerat de evoluția nefastã a lucrurilor: dacã poetul secolului al XIX-lea stãtea pe malul lacului plin cu flori de nufãr, sãracul poet din secolul al XX-lea stã pe malul mlaștinii în care mișunã tot felul de viermi inestetici și nepoetici; realistã: versul indicã o mare speranțã prin adjectivul ,,roșii". Bãnuim cã dupã truda colectivã a viermilor, mlaștina se va usca și în locul ei va fi semãnat grâul, simbolul pãcii între popoare. Verbul ,,doare" țintește burghezia mlãștinoasã; îngustã (adicã artã pentru artã): mlaștina - materialul brut din care se va naște aceastã poezie, versurile cãreia vor fi scrise cu pix roșu pentru a atrage atenția.
    În versul al treilea se începe a pune o întrebare care se terminã a pune în versul al patrulea: Dar cum, mirajul frumuseții nevalente, / Când ochiul meu spre cruguri, sus, atent, e? Pentru cã nu înțelegem din context expresia ,,frumusețe nevalentã", deschidem iarãși DEX-ul, cãutãm ,,nevalent", nu gãsim, închidem DEX-ul. Analizãm atent cuvântul încã de douã ori: nevalent, ne-valent, care nu este valent, cu prefix de origine slavã. Deschidem DEX-ul, valent nu-i, dar este valențã (p.1145), alegem un sens mai potrivit (sincer scriind, mai scurt): însușire, posibilitate (de dezvoltare). Deci, frumusețe nevalentã, adicã nu are însușirea, posibilitatea de a se dezvolta (de a evolua), adicã s-a oprit pe loc.
    Salutãm în versul al IV-lea cuvântul rusesc ,,crug" (DEX, p. 244) în loc de cerc. E lãudabilã intenția și plinã de perspectivã. Grație unei deosebite topici, rãspunsul la întrebarea retoricã din aceste douã versuri rãmâne in vitro.
    În strofa a III-a reapare motivul condiției nefericite a omului de geniu, care, pentru a se înfrupta din soare, trebuie sã lupte din greu.
    Hrãniți cu putrezime de asemeni,
    Se-ngrașã nuferii suavi și gemeni,
    Eu, plin de bale și vâscos, greu lupt
    Alãturea, din soare sã mã-nfrupt.
    Deși nu considerãm aceste versuri autobiografice, aflãm atât din roman, cât și din cele trei nuvele (din cinci!), cât de greu își câștiga poetul bucãțica de pâine. Spre deosebire de eul poetic al poeziei romantice (târzii) care apare cu ochi strãlucitori și plete negre, aici acesta se caracterizeazã ca fiind ,,plin de bale și vâscos", o formulã mai aproape de origini. Ne sensibilizeazã aceastã obiectivitate poeticã!
    În strofa a IV-a bãnuim un personaj a cãrui identitate e imposibil de precizat:
    Cu burta flascã, la urechi rubin,
    Cu clopoței de slavã și venin,
    Vecin cu mine e și se târãște totuși
    Împãrãtește balta, albii lotuși.

    Pare a fi un individ fioros și plin de contradicții interioare, iar din punct de vedere social cu o poziție mai înaltã decât eul liric, care e vecin cu el.

    Strofa a V-a marcheazã o evoluție a eului liric:
    Dar ochii mei în mine se întorc,
    Sã mã cuprind, alt fir încep sã torc.
    Mai mare sunt decât cei mari și mai
    Frumos decât un crin în miez de mai.

    Dacã în versul al III-lea, strofa a III-a, era ,,plin de bale" etc., adicã nu cine știe ce atrãgãtor, aici devine ,,mai frumos decât un crin în miez de mai". Metamorfoza mult așteptatã a avut loc cu bine. Prin intermediul unei singure comparații, poetul reușește sã creeze o strofã neobișnuit de frumoasã. Totodatã iese la ivealã și superioritatea, ascunsã pânã acum, a omului de geniu.

    Ultima strofã, a VI-a.
    Spre tine, Doamne, gândul îmi înalț...
    Nici flori, nici aur, nu mi-ai pus în smalț,
    Nici gheare. Tu mi-ai dat în loc de ele
    Doar conștiința mișeliei mele.
    E un început de rugãciune, apoi iese la suprafațã reproșul metaforic: nici flori - adicã nici slavã, nici aur - adicã nici bogãție, nici gheare -adicã mari capacitãți de a zgâria dușmanul când se așteaptã mai puțin. Nimic. Numai conștiința mișeliei mele. Nu putem sã nu remarcãm substratul filosofic al ultimului vers și, implicit, al întregii poezii. Cu toatã superioritatea lui, omul de geniu va fi mereu incapabil sã ducã un trai onest, nu doar din cauza societãții, ci din cauza firii lui problematice. Titlul poeziei nu ni se pare îndeajuns de argumentat la nivel semantic.
    A doua poezie din ciclul de versuri a lui Ladima este ,,Samarcanda". Are un titlu exotic, asiatic. Cu excepția strofei a II-a în care rima este încrucișatã, aceastã poezie preferã de asemenea rima împerecheatã. Aici (în strofa a III-a) muștele cât gãinile rotesc. Mai jos stelele lumineazã - albastre (foarte frumos!). Aurel Petrescu noteazã: ,,Samarcanda e un text ermetic, cel puțin în prima parte. Peisajul pustiu în care rãtãcește poetul și unde nu se distinge decât ,,turnul înalt" cât norii albi de grindini, dincolo de care ,,caravanseraiurile fumegã-n hotar" figureazã ceva din atmosfera de devastare a unui rãzboi de jaf. Mai întâi apar amenințãrile:
    Sus pe munți spânzurãtori cât cerul gol
    Cheamã trecãtorii șuierând domol.

    E prezent și îndemnul adresat seminției artiștilor, visând un viitor triumf al intelectualului, dacã drumul nu ar fi barat de nefaste puteri despotice" (1972: 60). Ultima strofã denotã nu doar o profundã filosofie, ci și o intuiție istoricã exactã:
    Bajazet închis cu amintirea-n cușcã
    Gratiile ca zãbalele își mușcã.
    Hoarda, hoarda mea de aur peste tot...
    Prapur și minciunã, cepeleag despot...
    ,,Samarcanda, subliniazã M. Popa, oferã un sistem de simboluri adecvate concepției lui Ladima despre poezie, pe care o vrea onirism depsihanalizat" (1972:81).
    Urmeazã poezia În ceasul dintâi... în care se realizeazã o facere a lumii, poetul având cunoștințe temeinice din diverse domenii (la fel ca Mihai Eminescu în poezia La steaua). În general, poezia e sensibilã și frumoasã, ultimul vers fãcând trimitere la Christos.
    Fâșii de luminã cautã gândind
    Sfârșitul lunii. Rar se sting și se aprind...
    Așa era... așa era întâiul ceas,
    De nu m-ar fi chemat pe cruce-aș fi rãmas.
    Punctele de suspensie repetate conferã versului o suspendare reflexivã a ideilor poetice. Câteva observații pãtrunzãtoare ale lui A. Petrescu: ,,Apele sunt vii, iradiate de patru sori. [...] Încântãtor vizuale, poetul le adaugã splendorile acustice ale planetei, asociate universului prin muzicã. [...] Metaforele au mereu, și aici, valoare funcțional - cognitivã, traducând setea de cunoaștere și condiția umanã funciar tragicã. [...] Adâncind interpretarea, remarcãm din nou o figurare a lunii ca cerc, în care orice punct poate fi socotit finalul sau începutul, ceea ce ar da sugestia repetãrii fenomenului social, ca și a celui natural, ,,ceasul dintâi" fiind aidoma celui de pe urmã, iar apocalipsa aidoma genezei" (1972: 67-68). Mult mai laconic, M. Popa explicã: ,,În ceasul dintâi e imaginea haosului originar [...]. Prin descindere de pe cruce, lumea originarã dispare; poetul nu mai e un izolat, dar în noua lume e un nefericit" (Popa idem: 81).
    Aceste argumente mi-au deschis porțile unei interpretãri critice personale (a poeziei) de la care mã abțin dintr-o decențã a începãtorului.
    Poezia Final e parcã o prelungire a precedentei:
    Marea crâncenã de plumb viseazã salbe
    Și resoarbe-nveninatã, spume albe.
    Pe deasupra-i sârma-ntinsã între munți
    Pentru pașii mei alãturi, și mãrunți.
    ,,Final prelungește într-un plan superior zbaterea umanã. Începe sã se simtã aici vibrația unui dor de transcendere, care umple sufletul poetului cu întrebãri psalmodice" (A. Petrescu idem: 68). ,,Final e o presimțire a damnãrii definitive și a morții" (M. Popa idem: 81).
    Dat fiind faptul cã poetul și-a sfârșit viața prin sinucidere, poezia cu acest titlu e deosebit de semnificativã. Nu întâmplãtor Constant Ionescu, prieten și cunoscãtor al operei camilpetresciene reproduce (într-o monografie despre Camil Petrescu) ,,câteva versuri din G. D. Ladima, sinucigașul - regizor și estet" (1968: 201) și ele (aceste câteva versuri) sunt din poezia Sinucidere.
    Vom remarca o nouã rimã: îmbrãțișatã. Astfel, la final de ciclu, versurile lui Ladima care s-au încrucișat și s-au împerecheat, în ultima poezie se îmbrãțișeazã amical.
    Tot pasul își întoarce fața.
    Fapta, crește poate clipele
    Și încã nu poți ști, dar moi aripele...
    Oare Steua Polarã risipește ceața ?
    Fiecare plãtește foaia de drum a vieții.
    Coboarã bolnav spre brãdet,
    Cu pași de tipic, albul ascet;
    Scrie condica dimineții.

    Ne apropiem încet de Sic transit gloria mundi și Fugit irreparabile tempus...
    O, dacã acest rac ar putea fi uitat...
    Dar niciodatã chipul din oglindã...
    Cuvântul nu l-ai vrut, dar a stat... Geme inima prinsã stupid sub grindã...
    Extraordinar! Sã pui dupã fiecare vers puncte de suspensie... cât curaj! câtã dramã! ,,Sinucidere surprinde prin lirismul ei autentic, alãturând fragmente, aparent disparate. Fiecare din ele constituie, însã, ori o întrebare - enigmã, ori o reflexie. Iatã o întrebare: ,,Oare Steaua Polarã risipește ceața?" Acesteia i se asociazã sentința: ,,Fiecare plãtește foaia de drum a vieții." [...] Colajul, savant organizat, evidențiazã ca laitmotiv, ideea destinului implacabil, justificând titlul poemului" (A. Petrescu idem: 68). Cu un alt punct de vedere vine Marian Popa, pentru care aceastã poezie este ,,mai mult o bolborosealã ostenitã decât un efort de cunoaștere, comunicând panica celui care a optat într-o viațã omeneascã și cãruia moartea îi dã dimensiunile derizorii ale opțiunii. Imperativul final indicã însã un program existențial nu departe de acel vechi carpe diem:
    Ceea ce azi e cu putințã alege,
    Mâine zarul e dincolo de lege." ( 1972: 81)

    Cu o viziune nouã și originalã asupra versurilor lui Ladima vine și Maria Vodã Cãpușan, dar înainte de a-i prezenta opiniile vom face o remarcã: A. Petrescu și M. Popa, comentând poeziile lui Ladima , l-au avut în vedere pe Camil Petrescu poetul cu precizarea importantã a unuia dintre ei: ,,Evident, ciclul lui Ladima, adaptat psihologiei particulare a eroului din poezia Patul lui Procust, transcrie o experiențã relativ limitatã. Personajul, având anume caracteristici [...], creeazã în manierã convenabilã lui. Comunicã însã în planul poeziei camilpetresciene o atitudine ontologicã, privind, în fapt, condiția artistului aflat în divorț de principii cu realitatea" (A. Petrescu 1972: 60). Spre deosebire de ei, Maria Vodã Cãpușan privește poezia ca parte integrantã a romanului, ca fiind scrise de personajul Ladima și fãcându-se paralele între versurile lui și scrisori, între discuțiile despre poezie avute cu Autorul. Se remarcã, printre multe altele, ,,o apropiere frapantã între versul camilpetrescian ,,De nu m-ar fi chemat pe cruce-aș fi rãmas" (În ceasul dintâi) și psalmii arghezieni; vãdind întrepãtrunderea cu mitologia creștinã, când ,,eul" ce vorbește se declarã sau se subînțelege a fi când Procust când Isus" (Cãpușan 1988: 285) ,,Tot de descendențã mitologicã - fir al Parcelor, al ursitoarelor. El se încheagã ca imagine a trecutului. (Fuiorul tors al cretei mi-e povarã)" (idem: 289) etc.
    Aceasta a fost interpretarea versurlor marelui poet Ladima. Existã însã și voci (mai complicat depistabile) care sunt nu atât de sigure cã acest personaj ar fi un mare poet. Pompiliu Constantinescu îl numește de câteva ori ,,acest ratat", menționând într-o cronicã ,,tragedia pitorescului ratat Ladima, epavã de cafenea și ziarist de scurtã strãlucire" (C. Petrescu interpretat de... 1984: 132-133). Iar Dumitru Micu, foarte delicat, insinueazã cã, în timp ce în tot ce-a scris Fred Vasilescu ,,freamãtã inteligența autorului, [...] versurile (din Transcedentalia) atribuite lui Ladima nu-l calificã pe acesta la înãlțimea caracterizãrii declarative. Personajul nu e în realitate (în realitatea artisticã) un ,,mare poet" cum susține Fred" (1992: 190). Apoi deziluzionatul D. Micu face o ușoarã concesie: ,,G. D. Ladima existã literar ca ,,poet blestemat" și ca talentat ziarist politic, nu și ca (pur și simplu) mare poet" (idem: 190)
    Mai are vreun rost sã demonstrez ceva ? Ce-aș câștiga spunându-mi pãrerea despre poeziile lui Ladima? Și ce mai pot spune, de fapt? (Pe nimeni în grabã sã nu lauzi, pe nimeni în grabã sã nu acuzi; Seneca). Sau ,,Trebuie sã suporți greșelile stilului tãu. Aproape ca și lipsa de frumusețe a feții tale" (Witgenstein 1995: 144). Cu alte cuvinte, lasã pãrerile de rãu și alte sentimente duioase și mergi înainte.
    Încã un ,,argument", romanul Jean-Christophe de Romain Rolland, de pildã, este despre un mare compozitor. Dar ca sã mã conving, voi cãuta sã ascult muzica lui ? E poate greșeala autorului cã, romancier bun fiind, în materie de poezie e mai slab, dar îi putem reproșa ceva personajului? Ciclul este numit când ,,Versurile lui Ladima", când ,,Din versurile lui Ladima". Și nu-i totuna, ,,din"-ul presupune o selecție a autorului, a lui Camil Petrescu, care nu-i poate cea mai reușitã. Cu atât mai mult, cu cât în roman se menționeazã un volum de versuri al lui Laduma, intitulat sugestiv ,,Spanac" (!). Sã ne convingem, fragmentul delecteazã.
    Emy dragã,
    Ce vrei ? Ce sunt eu de vinã... De ce îmi trimiți teancuri de cronici?... Pe mine nu mã înjurã toți cei pe care i-a muștruluit pagina literarã? Uite Avântul vorbește de un poet ridicol și agramat. Îmi citeazã o strofã... Am refuzat revuiștilor o cronicã fãcutã de ei înșiși, acum Gândacul, uite, scrie despre mine, citește tãietura asta, ca sã vezi cât de spirituali sunt. ,,Autorul cunoscutului volum de versuri Spanac (celebrul Ladima, îl știți) a intrat eri sã se tundã, într-o frizerie din centru. A fost o adevãratã panicã în personal și mai ales printre mușterii. Atunci patronul, care-l știa dupã caricaturã, din revista noastrã, a avut o inspirație genialã...«Domnule, eu cumpãr Spanacul dumitale? Nu. Atunci dumneata de ce vrei sã fii clientul meu ?...» Mândru, Ladima a scos de sub paltonul ros ca o caprã râioasã, trei volume de versuri: Spanac. «Le ofer gratis...dacã și dumneata mã tunzi gratis...» Ștefan, patronul, a cãzut lat, în mijlocul prãvãliei și a fost stropit cu toate flacoanele de fricțiune din galantare dar pânã la ora în care închidem gazeta nu și-a revenit. G.
    (Camil Petrescu 1994: 200 - 201)
    Mã intereseazã acum Ladima ,,amantul" (iubitul, prietenul) Emiliei. Aceastã iubire este în centrul preocupãrilor ,,romanești" ale lui Fred Vasilescu și ale întregii critici literare. Cum este Emilia nu ne intereseazã, a fost deja privitã din toate unghiurile posibile. În general, ea a fost acuzatã cã nu l-a înțeles, nu l-a apreciat, nu l-a iubit pe poetul Ladima. Pe cine trebuia sã iubeascã Emilia, de fapt?
    ,,Înalt, slab, cu ochii rotunzi și orbitele mari, adâncite...cu o mustațã de sergent-major și cãrare de frizer [...]. Ar fi fost un cap frumos, de n-ar fi atât de demodat... Nu cred cã avea mai mult de treizeci și cinci - patruzeci de ani..." (Fred, p. 60)
    ,,Nu era om de înțeles, cum era sã mi-l iau pe cap ?"
    (Emilia, p. 70)
    ,,cu manșete rotunde ca niște burlane și mustața de notar"
    (Fred, p. 94)
    ,,era grav ca un profesor universitar, de o politețe de ambasador pensionar…"
    (Fred, p. 115)
    ,,era idealist" (Emilia, p. 125)
    ,,Îi era rușine sã iasã cu el... E drept cã era ceva ridicol în silueta demodatã ca o figurã dintr-un catalog vechi prãfuit, a lui Ladima... Prea avea aerul unui profesor, înãcrit, de geografie, de provincie. Simțeam asta și eu, când ieșeam cu el seara la masã la ,,Chateubriand" sau la ,,Cina". L-am lãsat sã înțeleagã o datã ce gândesc, ba chiar i-am propus sã meargã cu mine la un croitor."
    (Fred, p. 176)
    ,,Nemascat, cã spunea cã-l înãbușe masca, era și mai oribil... Când i-am spus lui Miți sã-l ținã puțin de vorbã... nici n-a vrut sã audã... Fugi, dragã, de aici... Ce vrei sã rãmân de pominã !... Nu vezi, parcã-i Donchișote."
    (Emilia, p. 205)
    Emilia era (acceptabil de) frumoasã, cãutatã, curtatã, avea succes chiar și la Fred Vasilescu (!). Cum putea sã-i placã Ladima? Cum putem noi s-o acuzãm pe aceastã prostuțã semiprostituatã, când inteligenta, rafinata doamna T. spune undeva același lucru: nu-mi place sã fiu vãzutã în tovãrãșia unor bãrbați mizeri ca înfãțișare, cu ghetele scâlciate și cu mâinile neîngrijite (9). Așa sunt femeile. Și dacã Ladima nu este un creator unic și de geniu ș. a.m.d., pentru ce merite ar trebui sã-l tolereze (sau sã-l iubeascã) Emilia?
    Și-n calitate de iubit care cel puțin se pricepe la scris (și astfel poți cuceri o femeie), așa cum pretinde toatã lumea, scrisorile lui de ,,dragoste" sunt lamentabile (nu toate). Ladima nu știe sã scrie unei iubite, unei femei. Sã urmãrim un fragment dintr-o scrisoare:
    ,,... N-aș putea spune cã spectacolul bolnavilor în putini sau pe lacul, abia adânc la mal ca o mocirlã, e încântãtor. ține de scalda bivolilor și de baia morților. Este ciudat cã m-am obișnuit și cu mirosul de ou clocit, care crește în timpul cãldurii, scãzând spre searã, puțin... E un miros nefãțarnic, ca un miros de grajd... Perfect acceptabil în felul lui... Infame sunt mirosurile de trezit, de canal acru, de clozet, pe care le degajeazã strãzile Capitalei.
    Mi-am gãsit aici prieteni: un profesor, invalid de rãzboi, care face bãi calde, ca sã-și întindã piciorul și un inginer bãtrîn, care a cãpãtat reumatism pe șantier. Și el și nevastã-sa fac bãi calde... [...]
    De ce nu ești aicea, Emilia ? Singura mângâiere a absenței tale e cã lucrez puțin... Am scris o poezie, la care aș vrea sã mai cizelez încã. ți-o trimit totuși. Aș fi bucuros sã știu pãrerea ta... Dacã ai fi aici, îți jur cã aș lucra de douã ori mai mult.1 Cu oboseala mistuitoare de a nu te avea aici.
    G. D. L. (74)
    Așteaptã, Ladima, când va veni Emilia la tine... (apropo, e vorba de poezia Patul lui Procust în nota 1) Ce-i propune el acestei femei ? Scrisorile ,,amoroase" ale lui Ladima mi se par mai degrabã niște confidențe plictisitoare și pedante, cu pretenții literare.
    ,,A plouat întreaga sãptãmânã și n-am ieșit din casã... Când plouã zile întregi, e ceva întunecat și humos în mine, de parcã umblã râme pe tot corpul... [...] La redacție n-am fost încã decât câte o jumãtate de orã pe zi sã-mi scriu articolul, deși mi-e silã sã scriu cu picioarele în ghetele pline de noroi, ca în bandaje ude" (63); ,,Eu am nevoie de bãi calde pentru reumatismele mele..." (69); ,,Sunt obosit, sunt disperat... N-am putut sã plec la întâi... am avut neplãceri la ziar, dar pânã acum eu nu eram lãsat printre întârziații care pot sã aștepte, pentru cã eventuala lor plecare nu ar însemna o pagubã..." (71).
    Aceste scrisori trebuie sã inspire Emiliei, în accepția lui Ladima (și nu numai), o mare iubire. Ladima care are 40 de ani (,,Am trãit patruzeci de ani, inutil", 261) aproare cã refuzã sã-și cucereascã femeia. Sau habar n-are cum s-o facã. În romanele lui Camil Petrescu, dacã n-ai avut norocul sã te naști un Don Juan (la picioarele cãruia sã pice toate femeile din start), atunci nu ai nici o șansã sã afli cã arta de a cuceri o femeie (existã și) se învațã (la urma urmelor). Și o candidaturã mai potrivitã decât Emilia... Ladima vrea, normal, sã fie iubit, sã nu fie trãdat etc., la rândul sãu, el îi scrie poezii (proaste sau nu prea pe placul Emiliei), se tânguiește în scrisori pânã devine dezgustãtor, e pedant și jalnic.
    Tot el pretinde, deșteptul, într-o scrisoare: ,,Nu ca femeie, nu de corpul tãu duc lipsã, Emilia. Prezența ta sufleteascã îmi e necesarã..." (69). E puțin ciudat, nu? sã faci atâta literaturã… Ce i-a oferit Ea?
    ,,Lua de multe ori bilete la cinematograf de la gazetã. Sau ieșeam sã ne plimbãm în trei cu Valeria pe Bulevard prin dreptul Pompierilor. Asta îi fãcea mare plãcere" (67); ,,S-a înfruptat el o datã" (70);
    ,,- Ce vorbeați, seara ?
    - Pânã noaptea tîrziu... Despre teatru, despre actori, știa o mulțime de lucruri. Uneori jucam și noi tabinet... Îi plãcea, așa, sã stea aici"(126);
    ,,- Am stat cu el de vorbã, sãracu'o searã întreagã. Cã știi... uneori când nu era nimeni de fațã (ca sã nu se compromitã) eram drãguțã cu el. M-a pus sã-i povestesc fel de fel de lucruri. De la Bârlad. Din teatru. M-asculta ca un copil. Nici nu-i venea sã plece" (212).
    Bineînțeles, s-a spus și-n critica literarã, Emilia îl ,,tolera" pentru cã-i mai scria câte-o cronicã sau pentru relațiile lui din lumea teatrului. Și era onestã, în felul ei. Nici nu merita mai mult acest iubit. ,,S-o spunem cu toatã duritatea: pe femeie nu au interesat-o niciodatã geniile altfel decât per accidens, cu alte cuvinte atunci când genialitãții bãrbatului i se adaugã condiții puțin compatibile cu condiția de geniu" (Jossé Ortega y Gasset 1995: 91).
    De fapt, scrisorile (fragmentele) le-am introdus și cu altã intenție. Mulți o acuzã pe Emilia cã face din scrisorile lui Ladima un afrodiziac. Ov. S. Crohmãlniceanu: ,,În Patul lui Procust, funcția de ,,afrodisiac" a scrisorilor a ajuns o practicã profesionalã. Generalizarea conotației marcheazã degradarea survenitã în societatea ultimului roman fațã de cea pe care o evocã primul" (1989: 203). Scrisorile lui Ladima afrodiziac? Eu îl înțeleg pe Fred care și-n patul Emiliei face... literaturã. Consult DEX-ul, poate are și vreun sens existențial...
    AFRODIZIÁC, -Ã, afrodiziaci,-ce, adj., s.n. (Substanțã) care stimuleazã impulsurile sexuale. [Pr.:-zi-ac] - Din fr. aphrodisiaque (DEX; p. 18).
    Înțeleg, intens, ca un șurub rãsucit în gâtul meu, cã va trebui cu orice preț, sã iau aceste scrisori care nu trebuie sã mai slujeascã pentru nimeni în viitor, drept afrodiziac (237).
    Dar pentru cine au slujit ele (scrisorile) drept afrodiziac ? Cine sunt acei nefericiți amanți? Vi-l închipuiți cumva pe grãbitul Nae Gheorghidiu folosind asemenea scrisori? În scrisorile lui Ladima existã, nu putem nega, și fraze mai poetice și mai tandre decât cele selectate aici, dar, dupã pãrerea mea, pânã la afrodiziac e-o cale (atât de) lungã!
    Mai era ceva legat de Ladima ce mi-a atras atenția. Și anume asemãnarea cu D., prietenul din copilãrie al doamnei T., asemãnare pe care nu o cred întâmplãtoare, mai bine-zis, pe care o consider intenționatã (în concepția lui Camil Petrescu). Începând cu inițialele, Ladima e G. D., lui D. nu i se spune decât D., ambii fiind ziariști, ambii poeți, având același aer boem, ratat, învechit. D. scrie niște poezii care dupã pãrerea doamnei T. sunt ,,curente și patetice ca niște sorcove", Ladima nici el nu prea strãlucește în domeniu. Confuzia are unele efecte critice. Pompiliu Constantinescu, de pildã, cade în ,,capcanã", identificându-i: ,,Pânã și Ladima trecuse prin alcovul ei (al doamnei T., n. m.), ca o lipitoare umilã, izgonit de rãceala ei domnitoare, dupã ce fusese acceptat din milã" (C. Petrescu interpretat de... 1984: 133). Și Octav Șuluțiu se îndoiește un pic, dar, în urma cercetãrilor, ajunge la concluzia cã sunt totuși personaje diferite: ,,D. din aceste scrisori este una și aceeași persoanã cu Ladima ? Dacã ar fi, atunci persoana lui Ladima ar fi mult mai bine fixatã și romanul n-ar avea decât de câștigat. Dar din contact reiese mai mult cã D. nu este Ladima. Și anume, D. o posedã pe d-na T. în condiția umilitoare de cerșetor amoros îndelung perseverent. Din scrisoarea lui Ladima se vede cã acesta nu știa poate de iubirea lui" (idem 1984: 125). (Nu înțeleg ce-a vrut autorul sã sugereze menținând aceastã confuzie) Unii critici literari l-au considerat pe D. un alter ego al lui Ladima, o umbrã a lui. Ladima, dupã cum am vãzut mai sus este și el, la rândul sãu, un alter ego al Autorului. ,,Nu întâmplãtor, considerã Corina Ciocârlie, în Patul lui Procust toți amanții par identici: imaginea bietului D. în descrierea doamnei T. se suprapune perfect peste imaginea lui Ladima din comentariile Emiliei" (1988: 53). Și în sfârșit, încã o ipostazã a acestui personaj, absolut surprinzãtoare (?), Ladima - cel mai bun cunoscãtor al raselor de câini din țara noastrã!
    ,,Era în comitetul unei expoziții de câini... Pentru cã se știa cã e unul din cei mai buni cunoscãtori al raselor de câini din țara noastrã" (120).
    Critica literarã n-a luat deloc în seamã aceastã superlativã ipostazã a personajului, deși ar fi fost cazul. 3.1.2. Scrisorile doamnei T.
    De fapt, ceea ce mi s-a pãrut evident (și uimitor) este cã toate cele trei scrisori ale doamnei T. sunt despre D., umilul și nesemnificativul, ratatul și jalnicul ei ,,prieten" din copilãrie. Bietul D. este ,,refuzat" de critica literarã (foarte rar și doar în treacãt i se acordã câteva cuvinte) și, dupã pãrerea lui Mircea Tomuș, refuzat chiar și de roman: ,,D., eternul pretendent al doamnei T., [...] este un personaj care se strãduiește sã intre în roman, umilindu-se, cãlcându-și în picioare orice rest de demnitate, acceptând rolul de moluscã târâtoare și bãloasã; nu se poate spune categoric cã porțile romanului îi sunt închise definitiv și irevocabil: dovadã faptul cã începutul confesiunilor doamnei T. cuprinde tocmai episodul penibil prin care D. cerșește un astfel de privilegiu și obține o întredeschidere de ușã. Dar orice încercare nu este decât un lamentabil eșec și, pânã la urmã, D. traverseazã textul pentru a ne arãta cât este de nepotrivit, de exterior" (1999: 378). Trebuie sã spunem cã nu suntem de-acord.
    Sã consultãm scrisorile.
    Începutul primei e vag, experiența nenorocitã a doamnei T. nu e explicatã. Cert e cã se întoarce acasã și-l gãsește pe D., ,,stând pe divan și citind". În continuare aflãm cine-i D., cine-i ea (puțin), dar nimic despre X. Ba nu, spune, la un moment dat:
    În timpul pasiunei mele pentru X a trebuit, și ce greu mi-a venit, sã-i interzic sã mai vinã la mine. X îmi spunea ,,cã-l plictisește". Mi-a trimis scrisori disperate și fãrã înțeles, flori puține în fiecare zi, cãci era era singurul lucru pe care îi mai îngãduisem sã mi-l trimitã, îl ghiceam la colțul strãzii și mã pândea noaptea când veneam acasã. De la o vreme i-am permis din nou sã vinã, dar atrãgându-i luarea - aminte sã evite sã întîlneascã pe X (11, sublinierile îmi aparțin). Despre cine e acest fragment? Flori în fiecare zi este acel minimum minimorum ce i se permite lui D., în timp ce Fred declarã: Aveam superstiția stupidã cã dacã îi ofer mãcar o floare, dragostea noastrã se terminã... Și de aceea, luptând cu mine însumi, în doi ani, nu-i oferisem nimic (191). D. era mai puțin superstițios. Urmeazã scena penibilã când D. s-a înfruptat o datã (folosind limbajul Emiliei).
    Scrisoarea a doua este și mai elocventã, prin paradoxul ei evident. Prima frazã nu corespunde, de fapt, conținutului scrisorii: Sã-ți mai scriu despre D. mi-ar fi greu, cãci mãrturisesc cã el nu formeazã nici pe departe centrul preocupãrilor mele de acum... (17). Dar scrisoarea e despre o vizitã a lui D.: a așteptat sã mã liniștesc și eu, iar când a vãzut cã sunt dispusã sã stau de vorbã cu el și-a adus un taburet lîngã cãpãtâiul meu și mi-a spus cã afarã e o vreme de primãvarã frumoasã, cã toatã lumea e pe stradã și cã sunt o leneșã dacã sunt în pat la o asemenea orã, chiar dacã e sãrbãtoare (18). E adevãrat, și în aceastã scrisoare își amintește puțin de X care are metresã, trãiește o viațã completã fãrã mine, apare cu femei care joacã rolul de soție, de la masa luatã în restaurant pânã la camera de dormit; asta pânã la moarte, în orice caz acum când tinerețea trece (19). Acesta este așa-zisul ei iubit din scrisori: departe, strãin, al altei femei (sau al altora, cã apare cu mai multe).
    Când ultima scrisoare începe cu Luni de zile n-am mai știut nimic despre el, douã treimi din scrisoare sunt (iarãși) despre întâlnirea cu D. (care era cu o femeie) la Teatrul Național. Doamna T. i se bagã în suflet cu cele mai nobile intenții: Aș fi vrut cu stãruințã ca aceastã atenție a mea sã-i ridice lui acțiunile de cuceritor asupra ei, cãci cu sinceritate aș fi fost mulțumitã ca o femeie sã-l iubeascã, sã-i dea ceea ce nu-i pot da eu, dar asupra iubirii lor, acomodatã în lumea posibilitãților, sã planeze, superioarã ca un vis irealizabil, pasiunea lui pentru mine (23, subl. mea).
    În ultima parte a scrisorii apare (în tren), într-adevãr, mult așteptatul X care, firește, e cu alta. Nu aflãm nimic despre el, ci doar despre starea sufleteascã a bietei ,,naratoare" în mod princiar amelioratã de D., când îi trimite în tren un buchet mare de floricele, minunea de fraged albastru care îți împrospãteazã respirația, ca și privirea, ca și gândurile (25). Deși doamna T. îl iubește pe Fred, scrie totuși aproape numai despre nesemnificativul D., iar Fred care și el o iubește e preocupat mai degrabã de povestea Emiliei și a lui Ladima. Oare de ce?
    Existã un pericol insidios în calea tuturor relațiilor umane: obișnuința (consuetudo est altera natura), care îi este specificã și doamnei T. Ea declara odatã cã își iartã servitoarea mai rea sau mai leneșã de teamã cã nu s-ar putea obișnui cu alta. Ne putem permite sã observãm cã în ,,obișnuința" ei cu D. ea a întrecut mãsura (și cine știe ce va fi dupã moartea lui Fred, când ea are nevoie de consolarea unui prieten adevãrat, cum e D. care, probabil, nu-i chiar așa de prost cum pare). Aș putea argumenta cu nenumãrate exemple cum acești doi oameni, aceste douã inițiale (aceastã pereche foneticã, cuplu sonor: d-t) se înțeleg perfect din priviri, din gesturi, așa cum se pot înțelege numai oamenii foarte apropiați. Cu timpul, T. își va aprecia mai mult prietenul D.
    La alt nivel, scrisorile doamnei T. sunt foarte asemãnãtoare (stilistic) cu caietele lui Fred. În general, sunt și deosebiri, și asemãnãri. ,,Psihologic, scrisorile lui Fred sunt orientate spre în afarã, ale doamnei T. spre înãuntru" (N. Manolescu 1998: 380). Ceea ce m-a surprins și la unul și la celãlalt, a fost cruzimea scriiturii. Toate cutele, toate zbârciturile, tot ce iese la ivealã de sub lupa ambilor, e de o rãcealã care îngheațã, fãrã a-i oferi vreo șansã jertfei (Emilia, în cazul lui Fred, D. în cazul d-ei T.). Actul sexual nereușit al d-ei T. e descris cu același sânge rece cu care Fred își descrie propriile experiențe (tot nereușite ) cu Emilia (de fapt, Fred rãmâne crud și-n descrierea d-ei T., dar nu discutãm aici).
    La nivel ,,tehnic", amândoi vor sã creeze o impresie de autenticitate (și chiar o creeazã). Amândurora le e comun, ca furați fiind de propriile lor gânduri sau preocupãri interioare (și aducându-ni-le la cunoștințã), sã revinã brusc la realitate (e un truc literar foarte convingãtor). Sã exemplificãm. În prima scrisoare T. descoperã cã D. i-a umblat în hârtii, apoi își amintește cum a scris scrisoarea (lui X) și de ce nu i-a trimis-o.
    În mine totul se accelera însã, mai întâi domol, dar o datã coborâtã în stradã, atât de violent, cã mi se pãrea cã trãsura merge prea încet, numai la gândul cã voi fi acolo.
    D. mã privea înmãrmurit acum, pironit de ochii mei, așteptând pentru întâia datã de la mine vorba tãioasã de mânie (12). Am mai putea aduce și alte exemple. Și Fred are astfel de ,,reveniri" de multe ori (de fapt, toatã povestea lui e o interferențã de planuri); cum l-a cunoscut pe Ladima (scena cu duelul), de pildã:
    Așa l-am cunoscut pe George Demetru Ladima [...]. când am venit la București, îl vedeam adesea pe stradã... Într-o zi, îmi aduc aminte cã, în fața cafenelei Capșa, ne-am salutat, am vrut sã-l opresc.
    Emilia s-a întors, își scoate chimonoul, cãci e cald. O așteptam, cãci îmi dau seama cã scrisorile își capãtã înțelesul, numai când ea le comenteazã și opune și punctul ei de vedere (91).
    Dacã despre doamna T. nu știm cum anume scrie, cum scrie Fred aflãm din discuțiile pe care acesta le-a avut cu Autorul. - Cum merge subiectul ?
    Fluid, plutind deasupra momentului...
    - Nu știu... dacã e bine sau e rãu...Nu-mi dau seama dacã-ți va fi de folos, dar de-abia aștept în fiecare zi sã mã vãd în odaia mea de lucru, la masa de scris... E o adevãratã voluptate... (271)
    - Scriu, mã plimb prin casã, mã trântesc pe divan, fumez, iar scriu... E o bucurie pe care nu ți-o pot povesti... Mã lãmuresc pentru mine însumi... și așa vãzute, chiar suferințele trecutului capãtã un soi de îndulcire care le face suportabile... (273) Deci, Fred scrie fumând, plimbându-se prin apartamentul mobilat de doamna T., cum se aflã în patul mare al Emiliei și cum bea cu aceea cafea rece (și noi trebuie sã-l credem) și cum, în patul Emiliei, citind niște scrisori strãine (ce intuiție a avut Emilia când i le-a dat, a simțit ea de ce are nevoie Fred), își amintește de propriile lui iubiri și suferințe. Nu era mai simplu sã aflãm povestea scrisã, de fapt, în propriul sãu apartament? Iar povestea e scrisã de Camil Petrescu și Fred e o ficțiune...

    3.1.3. ,,Scrisorile" Emiliei

    În cele mai diverse contexte toatã lumea spune cã Emilia n-a scris și cã, din aceastã cauzã, e inferioarã celorlalte personaje, cã e lipsitã de dreptul la ,,punct de vedere" (pe care-l are totuși când comenteazã scrisorile lui Ladima). Trebuie sã se știe cã și Emilia scrie, dar scrisorile ei sunt, în accepția Autorului, lipsite de importanțã. Vom urmãri câteva fragmente din scrisorile lui Ladima:
    Nu știu... ai sã zâmbești poate... dar mi se pare îngrozitoare fraza ta... ,,Aici petrecem admirabil... Ziua, într-o familie unde e mult tineret... Dansãm, jucãm tot felul de gajuri. Seara ne plimbãm prin grãdina publicã și mergem des la cinematograf..." (70-71).
    Aici e cald și urât, Emy.. Singura bucurie sunt scrisorile tale. Sunt destrãmat sufletește... dement din cauza lor... [...] Totuși,
    scrie-mi mai des... Scrie-mi mult, Emy... Scrie-mi ce-ți trece prin cap... (72).
    Acest sfârșit de scrisoare îmi aduce aminte de spusele cuiva, de sfaturile Autorului date lui Fred: Povestește net, la întâmplare, totul ca într-un proces verbal.[…] fii prolix, cât mai prolix (28). Mi se pare ciudat cã Ladima e la fel ca Autorul când o îndeamnã pe Emilia sã scrie. Acest fapt mã conduce spre niște digresiuni probabil prea abstracte și discutabile, dar le vom permite totuși sã facã parte din textul nostru, chiar de nu-s suficient de convingãtoare.
    S-a spus cã toți (mulți) scriu în romanul acesta. Existã prea mulți ,,creatori" asemãnãtori. Altfel spus, mai exact, existã un singur Autor-Creator al romanului, dar el ,,crește" din toate ipostazele personajelor sale, se sprijinã pe ele, evolueazã datoritã lor. Existã, indiscutabil, o asemãnare între Ladima și D., la fel ca între Ladima și Autor. Ce-ar fi sã-i punem fațã-n fațã pe acești trei poeți, ziariști, cronicari de teatru (D. a fost rugat de doamna T. în scrisoarea III sã-i facã o cronicã actriței Lucile: Într-o gazetã fãrã tiraj a apãrut un articol ditirambic, 23). Și Autorul, și Ladima scriu cronici (având și alte asemãnãri). Dar Autorul nu-și scrie ,,direct" romanul, i-l scriu personajele pe care el le gãsește, le ,,intuiește", le scoate din mulțime, le individualizeazã. Dar ele sunt niște excepții care au ceva de spus. Ladima (creatorul) gãsește și el pe cineva, dar e o chemare unilateralã, fãrã rãspuns, fãrã reciprocitate. Emilia nu poate ,,crea" (sau nu rãspunde spiritual chemãrilor disperate ale lui Ladima), pentru cã ea nu este Creatorul, ea este Femeia (adicã o femeie). D. este atât de absorbit de iubita lui (T.), încât nu-i dã în cap s-o punã sã scrie, n-o intuiește în acest rol, n-o vrea pe T. ca scriitoare, el o vrea ca femeie și greșește. O primã deosebire între acești trei ,,scriitori" este cã Autorul menține o distanțã afectivã fațã de ,,personajele" sale. E amic cu Fred, dar nu întrece mãsura, cu doamna T. e chiar distant, vrea de la ea doar scrisorile, ,,sufletul" femeii și atât. E rece.
    La sfârșitul romanului, Camil Petrescu renunțã la (prețioasa!) ,,autenticitate". Patul lui Procust are victime (ale scriiturii) prima e Fred Vasilescu. El nu știe cã nu poate citi / scrie nepedepsit ,,Cartea", cã nu se poate ,,fãrã mãnuși" (ca-n Numele trandafirului de Umberto Eco), cã nu trebuie sã-și asume prea mult rolul de Creator. Dacã Fred este un scriitor ,,adevãrat", Autorul nu poate publica niște texte strãine (se știe cum Eugen Lovinescu a lãudat în doamna T. o scriitoare de talent). Or, prin moartea lui Fred, Autorul a intrat în drepturile sale de romancier-creator absolut. Prin moartea lui Ladima, Camil Petrescu ,,însceneazã" propria sa moarte, propria disperare. ,,Notele zilnice par strãbãtute în primul rând de gândurile sinuciderii, care își gãsise expresia literarã în personaje ca Gelu Ruscanu sau Ladima. M. Zaciu observã cã scriitorul ,,se întoarce la jurnal numai în fazele de crizã [...]. Al doilea ,,moment sufletesc" corespunde crizei ,,integrãrii sociale", cu o estompare a ,,mizeriilor" intime și o exacerbare a meditației condiției creatorului într-un spațiu colectiv tot mai dereglat. Momentul ultim al jurnalului marcheazã criza unei ,,integrãri" în istorie (...). Jurnalul devine așadar expresia unei dezagregãri, a unei distrucții" (Lãzãrescu 1983: 87). Pe umerii personajelor trec problemele autorului lor, ele devin jertfele în numele cãrora va trãi însã Romanul.
    D. nu are nici un rost sã moarã. El nu este un autor genial, nu scrie în roman, nu are vreo valoare (literarã) pentru Autor. Emilia, am vãzut deja, joacã rolul ,,negativ", moartea înțeleasã ca ceva profund și mãreț, ar înnobila-o, iar ea nu are dreptul la profunzime. Și, în sfârșit, d-na T. Fațã de toți scriitorii, acest personaj devine Cititorul Ideal al romanului. Autorul a neutralizat-o ca scriitoare (în cele din urmã). Romanul se terminã cu scena în care T. citește romanul. M-am ridicat și în prag mi-a strâns recunoscãtoare mâna în mâna ei fierbinte. Cred cã nici n-a închis bine ușa și s-a nãpustit asupra textului. (283) Noi însã nu simțim ochii ei asupra caietelor lui Fred (așa sum simțeam ochii lui Fred asupra caietelor lui Ladima), punctul ei de vedere nu-l intereseazã decât vag (și politicos) pe Autor: Pe potecile lunecoase ale amãnuntelor și ale interpretãrii lor va gãsi reazãm și o mai adâncã dezlegare? Va afla ceva mai multã împãcare decât acea sete, care nu se poate potoli, în vis? Nu cumva e prea crud Autorul? De ce-o chinuie, de ce face din ea o Cititoare? De ce-i pune în mâini o poveste fãrã speranțã? … Iatã unde ajungi dacã pornești de la scrisorile Emiliei…

    3.1.4. Caietele lui Fred Vasilescu
    Primul lucru pe care-l pun la îndoialã referitor la cele scrise de Fred este credibilitatea. Fred uitã uneori ce-a spus, se contrazice și e chiar puțin mincinos. La pagina 60 aflãm cã Ladima murise numai acum trei luni, iar la pag. 76: În anul acesta, 1926, în luna aceasta, l-am cunoscut, ca sã zic așa pe Ladima, într-o searã, cãtre miezul nopții, la hotelul Popovici de la Movilã... Mã rog, nu prea are importanțã... se mai uitã. În altã parte, Ladima discutã cu Fred despre modã (despre costumele lui Fred).
    Garderoba mea e compusã, în totalul ei, domnule Ladima, din urmãtoarele rânduri de haine: un frac, un smoking, o hainã neagrã cu pantaloni cu dungi, cenușii. Un costum maron pe care-l pun de dimineațã... Îl schimb în fugã spre searã, cu unul bleumarin, pentru cã nu voi sã atrag luarea-aminte în localurile în care intru, printr-o culoare bãtãtoare la ochi. Și nu-i drept cã maron-ul se vede de la distanțã ?
    - Zi-i ,,castaniul", sunã mai românește.
    - Dacã aș fi scriitor, poate cã aș zice și eu ,,castaniu" în loc de maron, dar când vorbesc nu vreau sã mã deosebesc de cei din jurul meu. (176 - 177)
    Totuși, Fred nu mai utilizeazã acest maron (corect, am consultat dicționarul, maro, din fr. marron), dimpotrivã, preferã castaniul (de parcã ar fi un scriitor): Simțeam parcã prin stofa paltonului mângâierea mantoului ei castaniu-verzui (189); Pãlãria pãrea o glumã, iar marginea ei, ca o micã streșinã, de fetru castaniu... (192)
    Uneori diferã și durata relației cu doamna T.:
    - O iubesc de patru ani.
    De când vreau sã ajung odatã aici, la aceastã spovedanie, de aproape doi ani... [...] Aș fi vrut sã-i spun cã de un an și jumãtate viața mea e o viațã de spion și condamnat... (98);
    - Nu m-a iubit... Mã pãrãsise de doi ani ... Mã evita... Mã umilea... (280).
    Fred greșește și atunci când se referã la D., având prea multã încredere în propriile sale pãreri și concluzii (sã ne amuzãm un pic):
    D. acesta era un fel de tânãr îmbãtrânit, care-ți dãdea impresie de murdar (152, Fred).
    L-am luat în brațe și, plângând mereu, s-a lipit de mine ca un înecat de cel care vrea sã-l salveze. Pe brațul gol simțeam acum și gura lui, și lacrimile fierbinți. L-am sãrutat pe ochi, i-am spus vorbe de mângâiere, mã înlãnțuia tot mai strâns și, cum eram amândoi pe divan, el mi-a rãspuns lipindu-și gura de gâtul meu, de obrajii mei (13, d-na T.).
    Evident cã era destul sã mã gândesc serios, ca sã mã liniștesc (deși chiar simplã apropierea lui și tot jignea). Era peste putințã ca sã fie ceva între ei, oricât de mare ar fi fost așa de invocata perversitate femeiascã... Întâi era un motiv de incompatibilitate. Femeia asta nu putea suporta fizic nici o urâțenie (152, Fred).
    M-am dezmeticit târziu. Eram pe jumãtate goalã, dar puțin îmi pãsa de asta (13, d-na T.).
    Cum era sã-mi închipui cã femeia aceasta curatã ca un cãțel de rasã [...] ar fi putut îndura apropierea parcã mirositoare, murdarã a organelor și secrețiunilor lui D.? Asta depãșea tot ce-mi puteam închipui (153, Fred).
    Simțeam o mulțumire potolitã cã am fãcut o faptã bunã. Mi-a fost milã de el și i-am luat obrajii în palme: ,,O sã rãmânem împreunã toatã noaptea." S-a lipit de mine, înlãnțuitor, recunoscãtor (14, d-na T.).
    Bãrbații uneori se înșalã (Fred, adicã), nu prea tare însã, pentru cã multã apã va curge pe Dunãre pânã doamna T. își va repeta experiența (dar nu se știe niciodatã). Ne vom opri aici cu credibilitatea, aș putea sã vin și cu alte observații, dar cui prodest?
    De aceea, alta va fi preocuparea noastrã de acum înainte. ,,Disensiuni" (parțiale) cu critica literarã. Anumite accente semnificative ar putea schimba importante concluzii-clișee ca, de pildã, perechea idealã - Fred și doamna T. Afirm cã nu sunt de-acord cu aceastã banalitate uzatã.
    Mai întâi, ne va interesa vârsta acestora. Doamna T. avem impresia cã e puțin mai în vârstã și asta conteazã (pentru ea, pentru el sau pentru noi).
    Acum cincisprezece ani, eram, mi se spune și astãzi, cea mai frumoasã fatã din orãșelul nostru (7). Mai târziu a venit în orãșelul nostru, întors din Germania, un tânãr inginer cu care dupã câteva luni m-am mãritat. Aveam optsprezece ani și D. nouãsprezce (8).
    Tânãrul Fred Vasilescu, fiul unui mare industriaș de mai bine de o sutã de ori milionar [...], el care la douãzeci și doi de ani era atașat la legația din Londra (probabil își închipuia cã pe baza meritelor proprii), ca sã fie apoi mutat la Geneva (139); Dar și așa cum fusese câțiva ani atașat de legație... (180).
    Se pare cã Fred ar fi mai tânãr decât doamna T.
    O femeie de 30-33 de ani ,,arde" atunci când iubește, se dãruiește cu toatã ființa, ceea ce nu putem spune despre un bãrbat de vreo 28. Fred nu e pregãtit sã primeascã atâta cantitate de iubire câtã-i oferã doamna T. Prea multã iubire îl strivește și el are dreptate sã fugã. Trebuie sã oferi atât cât primești. Alt amãnunt care ne-a atras atenția ține de ,,snobismul" lui Fred. Suntem de-acord cu Nicolae Manolescu când afirmã cã ,,Fred Vasilescu e un snob perfect" (1998: 382).
    SNOB, SNOABÃ, snobi, snoabe, s. n. și f., adj. (Persoanã) care admirã și adoptã fãrã discernãmânt și cu orice preț tot ce este la modã. - Din fr. snob.
    Sã menționãm cã era aviator, frumos, elegant, sportiv; Nu jignea niciodatã, nici mãcar pe cel cãruia îi lua nevasta [...], are trei cai de curse dintre care unul a luat premiul ,,Solon" (28), campion regional de tenis (28) etc.. Despre inteligența lui Fred ce sã mai spunem, oricum nu mai conteazã dacã ,,…era într-adevãr inteligent cum îl crede d. Camil Petrescu sau mediocru cum îl vedem noi?" (Ionescu 1991: 83). Iatã întrebarea cãreia mi-ar fi plãcut sã-i dau un rãspuns...
    Despre doamna T. aflãm câteva amãnunte chiar de la iubitul ei (Fred):
    Pe vremea aceea a încercat sã intre dactilografã la birourile din capitalã ale fabricii noastre (am aflat mai târziu), dar dupã trei luni Gheorghidiu a dat-o afarã... probabil înșelat în așteptãri. Mi-a spus cineva cã era urâtã pe vremea aceea și prost îmbrãcatã (219).
    Ore întregi ea studia retrasã în nișa care semãna cu un birou, a magazinului, și pe urmã, fie cã indica direct modelul, fie cã fãcea schițe proprii, cãci învãțase admirabil desenul, dãdea în fiecare zi timp de o orã sau douã indicații șefului de atelier (220).
    Am fost întâmpinat de o vânzãtoare simpaticã. Purta o rochie neagrã serge, cu o floare de piele, neagrã de asemeni, la piept, în stânga. Figura era prea pronunțatã în trãsãturi, ca de bãiat, cu ochii destul de mari, dar cam apropiați... (220). Era întotdeauna de la 9-1 acolo și de la 3-7... Se ocupa foarte serios, își sfãtuia clienții în alegere... [...] Nici sâmbãtã mãcar, nu fãcea week-end (195); dacã n-am nimic de fãcut, citesc toatã ziua și tot e un câștig. În fiecare searã merg la cinematograf... O lunã pe an cãlãtoresc, dar e cinstit sã adaug cã nu uit interesul magazinului, vreau sã vãd ce mai aduce nou modernismul în mobilier (196).
    Poate sunt prea multe exemple pentru a demonstra un lucru atât de simplu: Fred e snob, iar doamna T. nu, el obține totul cu ușurințã, d-na T. - cu greu. Modul lor de viațã e diferit. T. e o doamnã ,,bine" care a reușit ceva în viațã, dar Fred se aflã mult mai sus în ierarhia socialã. Altele sunt femeile cu care el iese în lume. Emilia, de pildã, se plimbã cu el în mașinã și Fred nu considerã asta rușinos, Emilia e o femeie la modã (deși știm cât o disprețuiește). Despre doamna T. aflãm cã niciodatã nu primise sã meargã în mașina mea... În cei doi ani, iubirea noastrã rãmãsese oarecum secretã... Din când în când ne refugiam în câte un orãșel de munte, de cele mai multe ori plecând cu trenul: Deva, Sighișoara, Bran, Nehoiaș sau, când nu era sezon, pe coasta mãrii. Chiar la teatru, aveam aerul cã ne-am întâlnit acolo, la masã eram împreunã numai la ea, sau numai la mine în garsonierã, unde ne închideam uneori de sâmbãtã pânã luni dimineața, ca niște condamnați ai voluptãții (191-192).
    Prietenii lui Fred pe care-i cunoaștem la Movilã fac mai degrabã glume pe seama ei sau o privesc foarte distant. Nu ne-o închipuim pe doamna T. alãturi de Mouthy, zglobie și milionarã sau actrița Lena Coremati.
    - Știu cã toatã lumea o gãsește ridicolã pe doamna aceea care cautã mereu sã fie lângã dumneata. [...] E așa de singurã și tãcutã... E numai între cucoane bãtrâne (Lena Coremati, 81).
    - E logodnica lui fãrã speranțã... A visat la cinci ani de Boboteazã, un cap de vițel distins, iar acum are impresia cã și-a descoperit destinul (Ghenovicescu, 81).
    Mouthy și-a țuguiat buzele, privind spre ea, și pe urmã s-a întors concludent și disprețuitor:
    - Are surâs de reginã care vrea sã se facã popularã... [... ]
    Sã-l refuze, scumpo ? dar ea moare dupã el... De asta a venit sã-l caute la Movilã... Ar fi o fericire pentru ea s-o lanseze (88).
    Doamna T. este inteligentã, sensibilã și are multe alte calitãți. Dar e puțin pentru Fred, care are la dispoziție cele mai frumoase femei din București. Altfel cum se explicã faptul cã iubești de patru ani (sau doi, trei, nu conteazã) o femeie, așa cum pretinde Fred în caietele sale, și ții relația ascunsã, te temi s-o lansezi sau s-o prezinți prietenilor tãi superficiali. Iar doamna T. s-a mulțumit cu puținul ce i s-a oferit. Poate Fred nu este partenerul ideal al acestei femei oneste, independente și accesibile.

    Post scriptum
    Propunându-și sã realizeze o analizã postmodernã la romanul Patul lui Procust, Sorin Alexandrescu (Reflecții despre noi înșine, în Vineri, anul II, nr. 9, p. 11) încearcã sã priveascã textul ca pe un ansamblu de componente, ca pe o ,,instalație" postmodernã (pe care n-o privești doar din fațã ca pe o picturã sau din afarã multiplu, ca pe o sculpturã, ci intri în ea având și o viziune dinãuntru). Emilia e vãzutã de aproape, din pat, ca Fred sau de departe, ca Ladima și avem atunci douã femei diferite. O privire mãrește cutele grãsimii și anuleazã dorința, altã privire idealizeazã. Dar nici una din aceste perspective nu este singura adevãratã, conchide autorul. Deziluzionant, nu pentru cã perspectiva nu-i ,,singura adevãratã", ci pentru cã nici una nu-i originalã, nu-i nouã. Criticii au semnalat de mult toate ipostazele Emiliei și fãrã ajutorul teoriilor cu ,,instalații". Atunci wozu o analizã literarã postmodernã? ne întrebãm împreunã cu autorul. Postmodernã n-ar fi o lecturã nouã care o anuleazã pe alta veche, zisã modernã, ci conștiința faptului cã o lecturã nouã nu este nici mai adevãratã, nici mai profundã, ci se des-face din cea veche, precum Eva din coasta lui Adam, diferitã, dar contaminatã de el.
    Citatele pe care le-am utilizat și eu (din abundențã) nu sunt originale. Ați observat, unele sunt importante, dar plicticoase, altele surprinzãtoare sau amuzante, sau poetice, sau prea lungi, sau pretențioase. Poate o nouã ,,asamblare" ar prezenta interes, poate un alt fel de context? N-am putut sã uit niciodatã cui mã adresez și-mi simt crisparea sau… De multe ori, doar am propus contextul, nu și concluzia. Poate pentru cã nu gãsesc argument la wozu și mã întorc la articolul lui S. Alexandrescu care se întreabã ce este totuși un pat al lui Procust: O alegorie a castrãrii? Sau a faptului cã nu existã niciodatã un pat pe mãsurã, o dragoste pe mãsurã și, mai ales, o interpretare pe mãsurã?

    Nota: Cărtile publicate de Liliana COROBCA : Alexandru BUSUIOCEANU, Un roman epistolar al exilului romanesc, corespondenta (1942-1950), Vol. I, Editie critica, note, traduceri si Scrisoare introductiva de Liliana Corobca, Editura Jurnalul literar, Colectia „Symposium“ (nr. 8), Bucuresti, 2003, 304 p.
    Negrissimo, Editura Arc, Colectia „Prima verba“, Chisinau, 2003, 216 p.
    Personajul in romanul romanesc interbelic, Editura Universitatii din Bucuresti, 2003, 216 p. (din care republicam, cu acordul autoarei un capitol).
    In numărul următor al Asymetriei vom publica contribuția inedită, documentară a Ilenei Corobca despre raporturile dintre cenzura din România și așa zisa Comisie Aliată de Control, oficină de fapt sub control sovietic exclusiv, precum și date despre funcționarea și organizarea CENZURII în România după 1945, studiu realizat pe baza cercetării în Arhivele naționale a Fondului DIRECȚIEI GENERALE A PRESEI ȘI TIPĂRITURILOR.
    Associated Topics

    Lecturi critice


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 13

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.58 Seconds