|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 71 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Eseuri: Titus Filipas. Dezvoltarea durabila Scris la Wednesday, January 23 @ 11:14:50 CET de catre asymetria |
Titus Filipas scrie "Sustenabilitatea ori dezvoltarea durabilă este un obiectiv central al politicii Uniunii Europene. Prin integrarea în Uniunea Europeană, România adoptă automat acest obiectiv. Aceasta nu înseamnă că Uniunea Europeană ne furnizează și un ‚pilot automat pentru dezvoltarea durabilă’. Guvernul României, prin resursele uriașe pe care le gestionează, este singurul centru național credibil al managementului dezvoltării durabile a României. Dar misiunea în dezvoltarea durabilă poate fi susținută cu instrumente conceptuale adecvate și existente la stadiul dell’arte (‚state of the art’, în limba engleză), concepte care țin seama de realitate, concepte asimilate în acele universități care s -au transformat deja în veritabile comunități epistemice, asimilând paradigma raționalității instrumentale. Analiza pe ciclul de viață al produsului (ACV), este instrumentală. Cunoașterea metodologiei ACV îngăduie achiziționarea unor competențe procedurale de tip 'know how' pentru dezvoltarea durabilă. Gândirea artefactelor industriale pe ciclul de viață a devenit parte a felului în care conceptualizăm chestiunile ambientale, și calea pe care abordăm gestionarea problemelor ambientale. Analiza pe ciclul de viață este parte dintr - un weltanschauung post-modern. Dezvoltarea durabilă Sustenabilitatea ori dezvoltarea durabilă este un obiectiv central al politicii Uniunii Europene. Prin integrarea în Uniunea Europeană, România adoptă automat acest obiectiv. Aceasta nu înseamnă că Uniunea Europeană ne furnizează și un ‚pilot automat pentru dezvoltarea durabilă’. Guvernul României, prin resursele uriașe pe care le gestionează, este singurul centru național credibil al managementului dezvoltării durabile a României. Dar misiunea în dezvoltarea durabilă poate fi susținută cu instrumente conceptuale adecvate și existente la stadiul dell’arte (‚state of the art’, în limba engleză), concepte care țin seama de realitate, concepte asimilate în acele universități care s -au transformat deja în veritabile comunități epistemice, asimilând paradigma raționalității instrumentale. În această paradigmă, instrumentele sunt mijloacele raționale folosite pentru atingerea unei ținte prestabilite. Aceste instrumente intelectuale sunt folosite în analizele, evaluările și interpretările pe care se sprijină deciziile politice în problematica dezvoltării economice cuplată cu salvgardarea calităților mediului înconjurător din țara noastră. Noile instrumente intelectuale pentru dezvoltarea durabilă la stadiul dell’arte constituie substanța discursivă a capitolelor Ecologiei Industriale. A spune că dezvoltarea durabilă (sustenabilitatea) este identificabilă cu o preocupare exclusiv centrată pe starea mediului înconjurator, ori „prezervarea” mediului ambiant, înseamnă o simplificare excesivă și o sărăcire a conceptului ‚dezvoltării durabile’. În realitate, sustenabilitatea implică obligatoriu trei aspecte (numite și ‚principiile Brundtland’): - o chestiune ambientală ; - o chestiune economică ; - o chestiune socială. Raportul Brundtland definește "dezvoltarea durabilă drept dezvoltarea care împlinește necesitățile prezentului, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a împlini propriile lor nevoi." Formularea exactă în limba engleză este : "Sustainable development is development that meets the needs of the present without compromising the ability of future generations to meet their own needs." Să observăm că în acord cu economistul britanic John Maynard Keynes (1883–1946), întotdeauna ideile practice din economie și societate trebuie să se bazeze pe sprijinul intelectual al unui doctrinar ori al unui filosof. Definiția pentru dezvoltarea durabilă pe care o propune raportul comisiei Brundtland era inspirată, cel puțin în intenție, de principiul echității intergeneraționale, un principiu de justiție distributivă care a fost enunțat de filosoful american John Rawls (1921–2002). Dar, mai mult decât atât, comisia coordonată de Gro Harlem Brundtland a definit dezvoltarea durabilă drept o problemă cu obiective multiple, al cărei management cere să fie realizată o ‚performanță triplă’ (‚the triple bottom line’, spus pe englezește). În anii care au precedat formularea ‚principiilor Brundtland’, o mulțime de evenimente seriale asociate cu poluarea și reducerea biodiversității au condus la consolidarea conceptulului de „criză a calității mediului înconjurător” ori „criza deteriorării mediului” , noi am tradus prin cele două sintagme românești echivalente, termenul englezesc „environmental crisis”. Principiile Brundtland și Agenda 21 au arătat, la modul discursiv, emergența unei probleme ambientale acute și globale. Adoptată de țările semnatare ale Declarației de la Rio de Janeiro din 1992, Agenda 21 este un program de acțiuni pentru secolul XXI, acțiuni orientate către obținerea dezvoltării durabile, ceea ce înseamnă lupta contra sărăciei și excluderii sociale, producția de bunuri de consum și de servicii durabile, precum și protecția mediului înconjurător. Înainte de enunțarea principiilor Brundtland, precum și de formularea Agendei 21, gravitatea chestiunilor ambientale pe care le confruntă omenirea în dezvoltare fusese revelată prin anii 1960. Cartea cercetătoarei ambientaliste americane Rachel Carson (1907-1964), cu titlul Silent Spring (‘Primăvara tăcută’) și publicată în 1962, rămâne un exemplu al studiului de impact ambiental prezentat publicului larg, influențînd luarea unei decizii majore. După lectura cărții Silent Spring, președintele american John Fitzgerald Kennedy (1917-1963) decide să creeze organizația guvernamentală precursoare pentru actuala agenție de protecție a mediului din Statele Unite ale Americii : EPA (Environmental Protection Agency). A fost recunoscut faptul că degradarea ambientală survine ca un produs colateral al procesului de industrializare, și că mediul natural nu mai trebuie privit ca un rezervor infinit de resurse, avînd capacitate nelimitată de regenerare. Totuși Rachel Carson a subliniat în ‘Primăvara tăcută’ numai chestiunea ambientală, nu și chestiunea economică. Economiștii și industriașii se conectează prima oară la dezbaterea asupra ‚crizei ambientale’ în anul 1972, cînd a fost publicat raportul Clubului de la Roma intitulat ‚Limitele creșterii’ („The limits to growth”). Textul raportului sintetiza preocupările dinainte de anul 1972 ale industriașilor și ambientaliștilor. Totodată raportul trăgea un semnal de alarmă asupra obstacolelor care apar în calea dezvoltării economice a umanității prin reducerea absolută a cantităților prezente inițial (adică la începutul epocii industriale) în resursele minerale de calitate constituind rezervorul de materii prime neregenerabile, necesare pentru funcționarea sistemelor de producție industriale. Însă concluziile economice de tip ‚catastrofă’ la care ajungeau în anul 1972 raportorii Clubului de la Roma nu s-au adeverit. Avertizările lor au fost totuși binevenite pentru specialiștii în Ecologia Industrială, căci au constituit punctul de plecare al analizelor ce au condus la conceptul ‚surplusului de energie’ (pe care noi îl prezentăm detaliat într-un capitol din această carte), un ‚surplus de energie’ asociat exploatării resurselor minerale mai sărace, el fiind totodată concept integrat în una dintre cele mai puternice metodologii contemporane de evaluare a impactului ambiental (metodologia europeană „Eco Indicator”). Tot în perioada elaborării raportului ‚Limitele creșterii’, dar independent de acest raport, cercetătorii ambientaliști americani John Holdren, Paul Ehrlich și Barry Commoner elaborează inceptul ecuației IPAT, care leagă poluarea de afluența de bunăstare adusă de progresul tehnologic, precum și de creșterea populației. În ecuația I=PAT, I exprimă impactul ambiental ca măsură a poluării, P este un factor demografic (populația), A este afluența (bunăstarea), iar T este un factor care exprimă rolul tehnologiei. O abordare mai optimistă a fost adusă de curba ambientală Kuznets. În forma literei U inversată, curba Kuznets sugerează că la începutul procesului de creștere a bunăstării, deteriorarea ambientală se accentuează numai pînă la un prag, după care starea mediului înconjurător începe să se amelioreze prin efect neliniar creat datorită sporului de afluență. Din păcate, observațiile arată că doar pentru o categorie foarte redusă de poluanți sunt valabile concluziile optimiste derivate din interpretarea curbei Kuznets. Noi considerăm că deteriorarea stării mediului înconjurător este adusă numai de tipul de management practicat pînă acum în organizațiile industriale. Organizarea corectă a industriilor din Noua Economie lucrează ca un Demon Maxwell managerial destinat scăderii entropiei în organizațiile industriale. Reluăm aici parțial tema cărții noastre precedente: „Mediul ambiant și exergia” (Editura Academiei Române, anul 2005), unde subliniam că „teoria exergetică a valorii economice se intersectează cu teoria lui Nicolae Georgescu –Roegen privind folosirea entropiei pentru evaluarea economică”. Așa cum știm, termodinamica (și termotehnica teoretică) se dezvoltă abia după teoria economică a valorii, termodinamica fiind de fapt mai mult o „fizică economică”. Strategia pentru organizațiile industriale în contextul dezvoltării durabile se bazează pe Politica Integrată a Produsului (Integrated Product Policy, IPP). Profesorul Edward Cohen-Rosenthal (1952–2002), care a fost directorul Centrului pentru Mediu ambiant de la universitatea Cornell din Ithaca, statul New York, definea parcul industrial pentru dezvoltarea durabilă drept „industrial ecosystem for business and environmental excellence”. Am fost influențați de ideile acestui om de știință entuziast și vizionar, un specialist recunoscut al studiilor pentru dezvoltarea durabilă. Vom distinge în strategia parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă două dimensiuni: i.) O dimensiune longitudinală, care se dezvoltă în procesul dinamic al creării de ontologii (reprezentări ontologice) și de competențe. ii.) O dimensiune transversală, prin care organizația economică este legată de piață (etichetele ecologice prin care se face publicitatea produsului, declarațiile de performanță ambientală ale produsului, și ‚Green Procurement’, adică licitațiile pentru cumpărarea produselor ecologice din banii publici). Protejarea valorilor mediului înconjurător este integrată în proiectul dezvoltării durabile.Într – adevăr, așa cum este înscris în principiul 4 al Declarației de la Rio de Janeiro (din anul 1992) : « Pentru a se atinge ținta dezvoltării durabile, protecția mediului înconjurător trebuie să fie o parte integrantă din procesul dezvoltării umanității, ea nu poate să fie considerată ca țintă izolată și independentă de acest proiect.» Reamintim că în acord cu politica de mediu a țărilor din OECD („Clubul țărilor bogate”), integrarea protecției mediului înconjurător presupune o concepție unitară globală asupra mediului înconjurător. Această concepție nu acordă vreo prioritate juridică unui element natural (fie apa, fie aerul, fie solul), și nici nu impune o ierarhie în protejarea acestor elemente. În politica de protecție a mediului înconjurător, organismele de specialitate din OECD recomandă acțiuni orientate către prevenire (prin alegerea managerială a celor mai bune opțiuni ambientale pentru fabricarea produsului), aplicarea principiului precauționar, recurgerea la practica ambientală cea mai bună în industrie (așa cum sunt etichetele ecologice, apoi sistemele de gestionare ambientală de calitate a organizațiilor industriale). Chiar dacă dezvoltarea durabilă este condusă după principiile Brundtland, trebuie să observăm că în primul rînd provocarea ambientală este factorul ce focalizează modul de elaborare a strategiilor de astăzi în organizarea industrială. În cartea noastră propunem un proiect românesc de organizare a răspunsului la provocarea ambientală, un proiect de organizare a „parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă”, organizare facilitată de acele universități care s - au transformat deja în comunități epistemice pentru managementul proiectelor în Noua Economie. Sub presiunea legilor și a reglementărilor naționale privind încărcările mediului înconjurător, a directivelor Uniunii Europene, a ratificării protocoalelor internaționale ambientale de parlamentele țărilor ai căror diplomați au negociat acele acorduri, ori pur și simplu în virtutea jocului competitiv impus de concurență, întreprinderile/organizațiile sunt obligate acum, în toate felurile descrise, să țină cont și de valorile ambientale atunci când își redactează planurile lor strategice. Știința redactării planului strategic al unei organizații constituie unul dintre principalele puncte ale culturii organizaționale. În lucrarea noastră propunem o dezvoltare longitudinală a strategiei organizației economice prin crearea de competențe și reprezentări ontologice pentru dezvoltarea durabilă cu ajutorul acelor universități care au devenit comunități de practică pe această paradigmă. Iar etichetele ecologice leagă întreprinderile parcului industrial de piață, constituind dimensiunea transversală a strategiei parcurilor industriale. Strategia pe care o propunem nu este o martingală. Ea se bazează pe adăugarea de valoare și pe crearea de noi resurse prin implementarea concepției lui Friedrich August von Hayek (1899-1992) despre economia de piață (vezi o sinteză în studiul său din 1945 intitulat "The Use of Knowledge in Society"). Reamintim interogația de la începutul studiului ‚Folosirea cunoașterii în societate’ : „Care este problema pe care vrem să o rezolvăm atunci cînd încercăm construirea unei ordini economice raționale ?” Noi abordăm chestiunea dezvoltării durabile exact în spiritul acestei întrebări. Frederick August von Hayek, laureat al premiului Nobel pentru economie în anul 1974, readuce ca punct de plecare în dezbaterea asupra construirii ordinii economice raționale o temă epistemologică inițiată în Epoca Luminilor de către filosoful scoțian David Hume (1711–1776), și dezbătută apoi extins de Immanuel Kant (1724-1804). Anume faptul că percepția lumii sau „ordinea senzorială” pe care o captează fiecare individ este insuficientă pentru sesizarea realității. Toate culturile națiunilor din Europa Occidentală au trecut în secolul XVIII prin experiența dezbaterii privind felul cum se constituie realitatea pentru om și pentru societate. În România, acest discurs esențial din Epoca Luminilor a fost interzis de către „epoca fanariotă”. El este amintit prima oară, fragmentar, în secolul XIX de Gheorghe Lazăr, fondatorul Școlii de la Sfântu Sava ce funcționa în paradigma ideologică a Școlilor Centrale. În limba română, dezbaterea despre înțelegerea realității este reluată de filosoful Nae Ionescu în prelegerile anului 1926. Criza acută a găsirii soluțiilor la problemele prin care trece acum România se datorează insuficienței reprezentărilor ontologice despre realitate, și vorbim aici despre ontologiile construite în limba română. Ceea ce complică enorm aspectele de gândire și de acțiune în dezvoltarea durabilă este faptul că fără o abordare ținând de o știință prudențială coerentă va fi dificil să fie întreprinsă evaluarea holistică a impactului ambiental real, atât la nivelul local, cât și la nivelele regional și global, atât în amonte față de sistemul de producție industrial, cât și în aval, unde de pildă se află impacturi ambientale produse chiar de către ‘echipamentele pentru depoluare’, cum ar fi cazul filtrelor depoluante ce trebuiesc înlocuite după încărcarea lor cu substanțe poluante, ori catalizatorii care accelerează « depoluarea », ghilimelele sunt obligatorii. O perspectivă nouă asupra relațiilor dintre mediul ambiant, om și industrie este adusă de Ecologia Industrială, despre care se poate aprecia, fără deriziune sau exagerare, că este știința dezvoltării durabile. În Ecologia Industrială se transgresează frontierele demersului tradițional al raționamentului efectuat judecând strict în termenii reducerii poluării la sursele punctuale (care pot fi modelate în spațiu ca un punct geometric), acționându-se deci numai la ‚capătul țevii’ (‚end of pipe’ acesta este chiar termenul consacrat în limba engleză) sau la „sursa de încărcare ambientală”, într-o abordare strict « ecologistă », indiferentă la costurile economice și condițiile sociale. Dezvoltarea durabilă ori ’sustenabilitatea’ cere și respectarea integrității ecologice a naturii și a biodiversității sale, alături de o considerare a eficienței economice, precum și de o măsurare a dimensiunii sociale ori a 'dimensiunii comunității' în dezvoltarea economiei. Atunci când managerii organizațiilor economice antamează problema gestionării încărcărilor ambientale associate produselor/serviciilor pe care le furnizează pe piață, ei trebuie să ia în considerare abordarea pe ciclul de viață. Atenția nu trebuie focalizată doar asupra compoziției produsului, eventual și asupra fazei de procesare, ci pe întreaga viață fizică a produsului, din amonte în aval, adică de la extracția materiilor prime și pînă la finalul de viață al produsului. Abordarea pe ciclul de viață pentru managementul ambiental al produsului infuzează “responsabilitate ecologică” în economia de piață. Perspectiva pe ciclul de viață a lumii artefactelor industriale tinde să devină parte din cultura postmodernă. Reprezentarea ontologică asupra unui produs, din această perspectivă, poartă numele de Analiză pe ciclul de viață (ACV), fiind reprezentarea interacțiunii om – natură. Alegeri (‚Choices’) prin judecăți de valoare se fac în toate fazele executării corecte a unei Analize pe ciclul de viață. Pentru a nu construi o distopie, este necesar să existe compatibilitate între alegerile de valoare din toate fazele Analizei pe ciclul de viață. Această compatibilitate este asigurată prin folosirea perspectivelor arhetipale din Teoria Culturală. Cunoașterea metodologiei ACV îngăduie achiziționarea unor competențe procedurale de tip 'know how' pentru dezvoltarea durabilă. Un produs industrial are asociat și impactul ambiental descris în studiul ACV al produsului (firește, în condițiile în care studiul nu a fost distorsionat prin malpraxis). Analiza pe ciclul de viață al produsului este instrumentală. Gândirea artefactelor industriale pe ciclul de viață a devenit parte a felului în care conceptualizăm chestiunile ambientale, și calea pe care abordăm gestionarea problemelor ambientale. Analiza pe ciclul de viață este parte dintr - un weltanschauung post-modern. Analiza pe ciclul de viață este situată la intersecția celor trei tipuri de cunoaștere umană : teoretică, tehnico-productivă, și prudențială. Lectura “Raportului dezvoltării umanității” din anul 1997, --document oficial al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), care-i clarificarea si continuarea temelor Agendei 21--, dezvăluie că o națiune devine bogată numai când stăpânește perfect cele trei tipuri de cunoaștere. Instrumentele de analiză ambientală care incorporează aspecte foarte distincte ale cunoașterii, așa cum este Analiza ciclului de viață al produselor, percepută de cercetătorii domeniului ca fiind "fascinantă și sofisticată", este instituționalizată în proiectul dezvoltării durabile. Strategia IPP adoptă această cultură organizațională în parcurile industriale. Metodologia pentru ‘etichetele ecologice’ și metodologia ExternE pentru energie se bazează pe ‘metodologia căii de impact ambiental’, pe lângă o mulțime de calcule și de soft-uri. Să notăm că soft-urile comercializate actualmente pentru a se putea realiza cu ele un studiu ACV, deși sunt situate la prețul de circa 20 000 de euro per an și per computer personal, sunt într -un mod supărător, dar poate deloc surprinzător, total lipsite de transparență în ceea ce privește ‘metodologia căii de impact ambiental’. Pe ce fel de ideologie se sprijină metodologia căii de impact ambiental? Cronologic, metodologia căii de impact ambiental a fost elaborată și documentată de Rachel Carson. Deși cartea ‘Silent Spring’ (‘Primăvara tăcută’). a fost și rămâne sursa unei lecturi emoționale, privind retrospectiv putem spune că best- sellerul ‚Silent Spring’ era prima ‘analiză de propagare și analiză de expunere la un poluant’ (‘fate analysis’) agregată, efectuată vreodată. Metoda ‘fate analysis’, inițiată de Rachel Carson, a început să fie folosită într-un mod riguros și sistematic de către EPA, în ceea ce se cheamă ‚pathway analysis’, conducând la conceptul sursei de poluare ca un „capăt de țeavă” din care se deversează peste umanitate „apa neagră” a poluării. Căci poluarea este un fluid atât metaforic cât și material, un ‘fluid’ extrem de coroziv pentru viața noastră, măsurat cu una dintre puținele unități cantitative pe care ni le poate oferi Sfera Valorilor, vorbim aici despre „anii de viață sănătoasă ce-am pierdut”. Sună aproape ca versul dintr-o romanță, --textele romanțelor se situează categoric în zona foarte subiectivă numită ‚alegerile de valoare’--, dar este vorba despre unitatea chemata științific DALY, acesta fiind acronimul de la sintagma : „Disability Adjusted Life Year”. Cartea ‘Primăvara tăcută’, acceptarea societală a mesajului său, arată felul în care omul, obligat de presiunea supraviețuirii, este capabil să identifice o nouă configurație de vectori cauzali. Într-adevăr, sprijinită pe o bibliografie enumerată pe 55 de pagini, cartea ‘Primăvara tăcută’ propunea prima definiție operațională a unei categorii de impact ambiental. Folosind o analogie de tip Blaga – Cassirer, (inventată, independent, de Lucian Blaga în 1936, și de Ernst Cassirer în 1938), putem declara categoria de impact ambiental în identificarea finală a indicatorului de categorie (‘endpoint’) drept analogul unui vector bipolar cu ‚originea’ definită ca o încărcare ambientală în Ecosferă, provocată de activități antropice în Tehnosferă, ‚extremitatea’ fiind definită ca impact ambiental reprezentabil, conceptualizat, în Sfera Valorilor. Se vorbește uneori despre miracolul și profunzimea cunoașterii în ‚saltul cuantic’ al electronului din atomul de hidrogen când emite linia lui spectrală cărămizie. Dar, incontestabil, ‚saltul cuantic’ nu translatează electronul dintr-un tip de cunoaștere, în alt tip de cunoaștere. Introducerea categoriei de impact ambiental de către Rachel Carson, --aceasta este lectura pe care o facem noi ‚Primăverii tăcute”, marchează o tranziție mult mai semnificativă decât ‚saltul cuantic’. Categoria de impact ambiental, în care, plecând de la măsurarea încărcării ambientale prin metodele științelor naturale, se ajunge la evaluarea impactului ambiental prin metodele cunoașterii prudențiale ne demonstrează existența unei tranziții de la un tip de cunoaștere, la un alt tip de cunoaștere: un „salt cuantic” care valorifică spațiul cauzal în interesul supraviețuirii optime a speciei noastre. Trebuie să recunoaștem că problema abordării corecte a ‘căii de impact ambiental’ este în primul rând o chestiune ideologică. Este vorba aici despre ideologia relației dintre ‘înțelegerea realității’, și construcția unor reprezentări ontologice pentru cauzalitate, ceea ce Deborah Bird Rose –cercetătoare australiană în Ecologie Industrială și Antropologie-- numește acum a fi ‘ontologia conectivității’. Această ideologie ține de ‘raționalitatea instrumentală’, care incorporează un pragmatism apropiat de spiritul și tradiția culturii românești. Comunitatea epistemică este locomotiva spre ‘societatea cunoașterii’. Să observ că Internetul constituie un solid ‘punct de ancorare’ pentru ‘societatea cunoașterii’ de limbă română. Comunitatea epistemică din România construiește baza de date care permite decidenților politici să ia hotărâri corecte, ele fiind în același timp hotărâri “cu valoare adăugată”, pentru România. Comunitatea epistemică este interesată și de ‘cartografia cunoașterii’. Ce este ‘cartografia cunoașterii’ ? Să observăm doi termeni prezenți în discursul comun: globalizare și societatea cunoașterii. Care este legătura între ei? Dacă, atunci când dorim să vorbim natural și obiectiv despre ideologia globalizării nu trebuie să uităm niciodată, urmându-l pe Fernand Braudel, cât și aproape toată școala americană de Ecologie Industrială ce îl citează respectuos, faptul că sistemul ecologic de bază la scara umană trebuie să fie definit cu ajutorul bazinelor hidrografice de pe continente, tot la fel, epistemologia holistică pretinde să fie compensată printr-o împărțire a tipurilor de cunoaștere umană. Acestea sunt concepte abstracte, fără valoare monetară pentru simplul motiv că sunt concepte neprețuite. Ecologia Industrială este incontestabil o disciplină academică. Însă dorește sa participe și la 'cultura populară’, cel puțin prin validarea științifică a "etichetelor ecologice" din publicitate, aplicate pe produsele și serviciile oferite de industrii. Etichetele ecologice creează dimensiunea transversală prin care organizația economică este legată de piață. Eticheta ecologică pentru publicitatea unui produs nu este un exemplu de vulgarizare a științei, ci de divulgare a științei. Se consideră că Ecologia Industrială poate fi realmente implementată ca știință a dezvoltării durabile, numai dacă „piratează” codurile culturii populare. Faconda stereotipurilor din cultura populară degenerează frecvent în taxonomia maniheistă, unde inventarul existențial este clasificat în Bun (‚Good’) și Rău (‚Evil’). Etichetele ambientale și gestionarea ambientală a organizațiilor, economice sau nu, încearcă să producă o congruență de semnificații între adjectivele Ecologic și Bun, pentru orice produs, serviciu, ori comportament cetățenesc respectuos față de valorile mediului înconjurător. Ca tip particular de analiză a sistemelor, Ecologia Industrială ne forțează să traversăm mai multe frontiere existente între Biosferă, Geosferă (aerul, apele, solul și subsolul) și Antroposferă. Apoi, prin focalizarea declarată pe echitatea intergenerațională, Ecologia Industrială ne forțează să traversăm conceptual și frontierele temporale, dar o traversare non-entropică, adică mereu în cele două sensuri. Chiar și dintr-o parcurgere rapidă (« răpede privire ») a bibliografiei domeniului, devine limpede că Ecologia Industrială face apel la o multitudine de concepte într-o conjugare de mare rafinament intelectual. Se știe că asemenea tipuri de gândire constituie privilegiul unor perioade de pace, dar și de criză societală reală. Pentru că ele sunt văzute ca soluții, căi de ieșire din respectivele situații de criză. La ora actuală, criza majoră este constituită de o deteriorare într-un proces continuu a stării sau « calității » mediului înconjurător. De exemplu, planificarea tradițională a dezvoltării parcurilor industriale implică alocarea unor largi parcele de teren ocupat inițial de ecosisteme, schimbarea destinației terenurilor și distrugerea ecosistemelor de pe acele terenuri, investiții publice pentru construirea și întreținerea unor infrastructuri costisitoare, înlocuirea sorburilor naturale de dioxid de carbon cu industrii care emit gaze cu efect de seră, deversări de lichide reziduale și mari cantități cumulate ale unor deșeuri solide eliminate de industrii, dar imposibil de reciclat, ignorarea agresivă de către investitori atotputernici sau doar « mafioți locali » a siturilor ambientale cu valoare recreațională și hedonică, perturbarea unor vaste arii de habitat. Capitolele Ecologiei Industriale propun căi de rezolvare efective pentru stoparea acestei deteriorări, soluții ideologice primare, în sensul că sunt realmente niște idei eficiente, care pot să fie credibil înscrise pe o listă de alternative aflate dincolo de „globalizare”, pe care economistul Joseph Schumpeter (1883-1950), --care a predat la universitățile din Cernăuți și Harvard--, o numea "distrugere creativă". În principiu, alternativele la "distrugerea creativă" pot fi alese ca enunțuri decizionale cu valoare adăugată, într-o democrație participativă reală, unde există instituții normale (universități, academii etc) care pun asemenea liste cu variantele de soluții posibile la dispoziția oamenilor politici. Dar poate că în esența sa, ce nu aparține ‚mitului fatalist’ al relației om-natură, "Ecologia Industrială" este mai mult decât o simplă știință. Căci, prin principiul ei fundamental : „Din leagăn până la mormânt” („From the cradle to the grave”), adică din „baptisteriul” produselor industriilor (care nu mai sunt ‚produse industriale’ în sens clasic), și până la momentul lor „sepultural” –depozitul ambiental, groapa ecologică, incineratorul, sau buclele de reciclare totală din parcurile industriale cu tehnologie simbiotică--, "Ecologia Industrială" edifică o arhitectură ontologică a noilor artefacte - produse ce nu sunt detrimentale pentru om ori pentru ecosistemele planetei. Aceste reprezentări ale ’ontologiilor de artefacte’ din industrii și servicii pot furniza în ultimă instanță argumentele și vocabularul ideologic primar pentru construirea predicatelor necesare supraviețuirii noastre ca specie alături de alte specii existente pe un Pământ caracterizat, încă, printr-un anumit grad de biodiversitate pozitivă (pentru că există și o biodiversitate negativă, adică o lume populată cu HIV și Ebola). Deci în ideologia primară se cer șanse nu doar pentru om, ci și pentru biodiversitatea pozitivă a lumii. Iar într-o terminologie strict ecologică, se vorbește aici despre tranziția de la Capitalismul-r (malthusian), la Capitalismul-K (logistic). Parcurile industriale pentru dezvoltarea durabilă aparțin conceptual Capitalismului-K, și ele sunt o componentă importantă a strategiei dezvoltării în Noua Economie. În general, 'parcurile industriale' reprezintă proiecte ale dezvoltării regionale realizate cu intenția atragerii de activități industriale ori servicii caracterizate printr-o valoare adăugată mare, și am folosit aici termenul cu semnificația lui riguroasă din economie. Ecologia Industriala aduce o dimensiune nouă în dezvoltarea industriilor și serviciilor, chiar când acestea adaugă valoare prin tehnologie : Fezabilitatea tehnică trebuie să posede și un Permis moral. Atunci când 'parcurile industriale' sunt organizate pe baza principiilor Ecologiei Industriale, ele se numesc fie 'parcuri industriale simbiotice', fie 'parcuri industriale ecologice' , fie 'parcuri eco- industriale', fie ’eco-parcuri’. Noi le denumim ‚parcuri industriale pentru dezvoltarea durabilă’. După lansarea listei de condiționări pentru dezvoltarea durabilă, celebra Agenda 21, 'parcurile industriale' nu pot căpăta ființă concretă la ora actuală, într-o țară realmente democrată, decât prin alocarea terenurilor de către comunitățile locale, ori de către autoritățile regionale (județene, în condițiile României), respectândându-se prioritățile de pe o listă de ’teme ambientale’ prezente pe, --folosim mai întâi abrevierea frecvent întâlnită în documente electronice și pe hârtie consacrate dezvoltării durabile-, LA 21, acronimul expresiei ‚Local Agenda 21’, adică o 'Agenda 21 locală'. Se știe că taxonomia unei Agende 21 locale trebuie să fie organizată astfel încât să cuprindă și 'teme ambientale', ori subiectele de salvgardare ale teritoriului. Una dintre aceste 'teme ambientale' ce reflecta perceptia societala despre „calitatea mediului ambient” se cheama 'folosirea terenului'. Deci in mod automat, un 'parc industrial' care foloseste corect, –din punctul de vedere al Ecologiei Industriale--, terenul pe care l-a primit este un 'parc industrial ecologic'.Punctul nostru de vedere nu este singular. Căci primul exemplu de ’simbioză industrială’ evidențiat în teren, aflat la Kalundborg, pe coasta marină daneză, este numit atât 'parc industrial', cât și 'parc eco-industrial'. Kalundborg mai este citat în studii semnate de autori foarte diferiți, ca exemplificare pentru conceptele : "simbioză industrială localizată", "coagulare industrială" (’industrial cluster’), "complex industrial echilibrat din punct de vedere ambiental", si "ecosistem industrial localizat", ori ‚pol de competență în Ecologia Industrială’. Am scris despre această reușită evidentă a Ecologiei Industriale în cartea noastră precedentă: „Mediul ambient și exergia”. Reamintim că la Kalundborg, uzina electrică Asnaes, inițial funcționând exclusiv pe cărbune, furnizează energie electrică și abur industrial uzinei farmaceutice Novo Nordisk, rafinăriei Statoil, și de asemenea căldura sa reziduală (la temperatură mai mică decât temperatura aburului industrial) sistemului de încălzire districtuală în circa 3 500 de locuințe din Kalundborg. La rândul său, rafinăria Statoil îndepărtează sulful din gazul natural, și vinde apoi sulful ca materie primă fabricii de acid sulfuric Kemira, iar gazul natural fără sulf îl vinde uzinei electrice Asnaes, ce îl arde pentru a produce energie. Cenușa de termocentrală rezultată din arderea cărbunelui la Asnaes este vândută unei fabrici de ciment și unei fabrici de panouri de gips. Căldura reziduală a uzinei electrice este folosită pentru încălzirea unor sere de flori și legume, și pentru împiedicarea înghețării unor lacuri piscicole pe vreme de iarnă. Bio-nămolul rezultând din funcționarea întreprinderii farmaceutice Novo Nordisk este utilizat ca fertilizator în agricultura locală. Apa reziduală de la rafinăria Statoil este folosită mai departe în uzina electrică Asnaes. Rețeauna intricată a parcului industrial Kalundborg este impresionantă ca hartă a unei organizații de succes din Noua Economie. ‚Parcul industrial pentru dezvoltare durabilă’ de la Kalundborg nu a fost proiectat în mod special printr-o implementare expresă a principiilor Ecologiei Industriale, și în strict acord cu o planificare strategică ambientală. Succesul foarte vizibil de acolo este numai rezultatul spontan al jocului 'forțelor' economiei de piață liberă, dar în respectarea spontană a raționalității instrumentale și a eticii utilitariene de către întreg personalul managerial din acele întreprinderi economice. Totuși există două sau trei perspective conceptuale distincte asupra parcului industrial de la Kalundborg. În prima dintre acestea, plecându-se de la spontaneitatea procesului său de constituire, Kalundborg este considerat doar exemplul cel mai notoriu de parteneriat comercial eco-sustenabil în zonele urbane. Căci contrar analogiei frecvent folosite, devenită aproape o prejudecată, orașele nu sunt asemănătoare termitariilor sau mușuroaielor de furnici. Iar această deosebire esențială apare datorita comerțului. Viziunea greacă veche despre orașe făcea distincția între Polis și Hinterland (deși cuvântul nu provine din greaca veche!), acest contrast teritorial apare frecvent chiar și în dialogurile lui Platon. Hinterlandul este menținut de Natură, și Hinterlandul susține orașul. Însă, după inițierea Revoluției Industriale, orașul își modifică hinterlandul, atât prin exploatarea resurselor naturale, cât și ca un loc al descărcărilor reziduale. Cea de a doua perspectivă asupra reușitei observate la Kalundborg este adusă de specialiștii nord-americani în Ecologia Industrială (în special cei din SUA), care consideră că în dezvoltarea viabilă a parcurilor industriale este folosit conceptul lui Armand Feigenbaum despre ‘uzina ascunsă’. În perspectiva japoneză asupra parcurilor industriale, succesul lor este explicat prin plasarea permanentă a întreprinderilor industriale sub așa-numita ‚umbrelă Ishikawa’. Să observăm însă că punctele de vedere nord-american și japonez în chestiunea parcurilor industriale de fapt coincid, intrucât ideile lui Armand Feigenbaum și Kaoru Ishikawa țin în fond de același stil „kaizen” de gestionare a calității totale într-o industrie, o manieră de management în care se include și cel mai înalt standard de gestionare a calității ambientale de către întreprinderi (organizații).Prezentând aceste opinii dintr-o perspectivă comună, și exploatând dimensiunea „timpului heideggerian”, incorporat și în principiul de echitate intergenerațională al dezvoltării durabile, ce presupune folosirea elementelor unui limbaj comun de către toate generațiile, să spunem că proiectele de parcuri industriale aparțin strategiilor de sustenabilitate ce iau în seamă bilanțul ecologic al unei contabilități ambientale între Hinterland și Urbe. Așa cum sublinia Paul Hawken în lucrarea sa din 1993, -- “The Ecology of Commerce” --, la ora actuală hinterlandul, baza tradițională a sustenabilității pentru un oraș, își mai poate salva existența inalterată, păstrându-și valoarea sa de ‚capital natural’ și evitând funcția degradantă ce i s-a atribuit de către Revoluția Industrială, --aceea de „groapă de gunoi” pentru reziduurile industriale --, doar cu o condiție : „Deșeurile unui proces industrial trebuie să devină materie primă și/sau energie pentru un alt proces industrial. Un « model ecologic » al comerțului implică incorporarea în gândire a faptului că toate deșeurile au valoare economică pentru alte moduri de producție, astfel încât fiecare deșeu este fie refolosit, fie reciclat. Devine pentru noi imperativ să imaginăm o cultură economică și comercială cu un cianotip (‘blueprint’, în limba engleză) atât de inteligent proiectat, încât natura biologică este imitată la fiecare pas, realizându-se o simbioză între agentul economic, persoana umană consumatoare și ecologie.” Idealul în obținerea sustenabilității sau dezvoltării durabile, idealul definit în raportul Brundtland, ar fi obținerea decuplării complete a creșterii economice a orașului de încărcarea ambientală a Hinterlandului sau Oceanului. Este discutabil dacă acest ideal va putea fi atins într-un viitor previzibil –adică înainte de completa degradare a Hinterlandului și Oceanului--, dar căutarea lui, într-o primă direcție operațională, înseamnă crearea de mai multă valoare adăugată (aici sintagma nu este folosită ca o metaforă, ci în sensul definiției sale cele mai proprii din economie) pentru fiecare unitate de încărcare ambientală. Să observăm că după Conferința de la Rio din 1992, a urmat un extraordinar de bine concertat efort internațional pentru instituționalizarea procedurilor dezvoltării durabile. Utilizarea acestor proceduri instituționalizate, de exemplu standardele din familia ISO 14000, constituie o cale recomandată, verificată și sigură, pentru adăugarea de valoare în funcționarea întreprinderilor din economia românească. Din punctul de vedere al încadrării într-o teorie economică, parcurile industriale și taxonomia lor sunt greu definibile în limitele economiei politice tradiționale, „clasice”. Mai curând, taxonomia ‘parcurilor industriale’ aparține economiei politice „neoclasice”. În știința economică, putem constata momentul tranziției de la « clasic » la « neoclasic » prin apariția conceptului de « externalitate », complet neglijat de o somitate precum David Ricardo, « vîrf » atât în lumea finanțelor, cât și în lumea științei, unul dintre creatorii economiei politice clasice, alături de Etienne Condillac și Adam Smith. Economia politică « neoclasică » a fost prima oara schițată în lucrările lui Alfred Marhall. El sublinia dihotomia “internalitate/externalitate” și necesitatea conectării lor pentru succesul unui sistem economic; de asemenea Alfred Marhall propunea conceptul « economiei de scală ». “Externalitățile” lui Alfred Marhall sunt valori în sens nietzschean, reprezentând toate condițiile de mediu ambiant care asigură creșterea puterii economice; dar a căror valoare economică nu este stabilită de piața economică, spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu « internalitățile » acestei piețe. Apoi, celălalt concept neoclasic, « economia de scală » poate fi exemplificat actualmente prin succesul economic al comasării fermelor agricole, de succesul companiei europene Airbus, precum și de simbolul celor patru cercuri înlănțuite ale firmei de automobile Audi. Taxonomia ‘parcurilor industriale’ poate fi înțeleasă prin prisma celor două principii fondatoare ale economiei politice neoclasice astfel : 1.) Un joc teritorial internalități - externalități făcut, prin mijlocirea buclelor de reciclare, cât mai puțin detrimental față de mediul înconjurător. 2.) Conexiuni necondiționate de teritoriu între întreprinderile economice, conexiuni ce favorizează implementarea « economiilor de scală ». Cele două capete extreme ale gamei definite prin principiile taxonomice enunțate sunt ocupate de două tipuri de ‘parcuri industriale’, foarte diferite între ele : i.) Parcurile industriale cu zero-emisii. ii.) Parcurile industriale virtuale. Dar nici una dintre aceste abordări extreme n-ar putea fi pusă la adăpost de critică și ‚instituționalizată’ automat. Se știe că instituția bisericii catolice, analizând candidaturile la sanctificare și beatificare, oferea un rol în dezbatere și personajului chemat Advocatus Diaboli. În ceea ce privește considerarea rolului ce îl pot avea parcurile industriale cu „emisii poluante zero” în succesul dezvoltării durabile, „avocatul diavolului” pledând împotriva clamărilor de perfecțiune zero-emisii ale parcurilor industriale este Nicolae Georgescu-Roegen. El este savantul român care aplică pentru prima dată noțiunea termodinamică de entropie la doctrina economică. Difuzia entropică și ireversibilitatea pe termen lung fac imposibilă, din punctul de vedere al celui de al doilea principiu al termodinamicii, funcționarea ideală a parcurilor industriale cu zero-emisii. Să remarcăm că teoria lui Nicolae Georgescu-Roegen permite analizarea critică rațională a funcționării parcurilor industriale ecologice într-o dimensiune temporală. Parcurile industriale virtuale, a căror cartare este facilitată de instrumentele G.I.S. (Geographic Information System) din ciberspațiu, exploatează în toată extensia conceptul "economiei de scală". Această ‚scală Alfred Marshall’ îngăduie și antamarea dimensiunii spațiale a parcurilor industriale ecologice. Însă dacă succesul economic ‚de scală’ este posibil, iar numeroase exemple probează favorabil aserțiunea, decurge de aici și demonstrația succesului ecologic "de scală" ? În anul 1999, cel mai capabil dintre foștii studenți ai lui Nicolae Georgescu-Roegen, economistul Herman Daly de la Universitatea din Maryland, demonstra că "exploatarea spațiului terestru" în teoriile economice de tip neoclasic nu asigură automat succesul ecologic și durabilitatea. Punctele de vedere ale lui Nicolae Georgescu-Roegen și Herman Daly sunt bine fundamentate. De altminteri, în contextul dezbaterii despre emisiile de gaze cu efect de seră prin activități industriale, emanații care se înscriu ca temă într-o problematică ambientală globală, frontierele spațiale ale unui parc industrial real din ‚prima generație’, deci un parc industrial concentrat pe un teren strict alocat de o comunitate locală, în realitate se extind dincolo de limitele geografice ale terenului respectiv. Mai mult, dacă se calculează, fictiv dar strategic, ‚amprenta ecologică’ a oricărui parc industrial în unități de arie acoperită cu sol fertil, se vor găsi cifre depășind cu multe ordine de mărime aria terenului alocat întreprinderilor industriale aparținând parcului. Titus Filipas Tags: Dezvoltare durabilă, Comunitate epistemică, Raționalitate instrumentală, principiile Brundtland, John Maynard Keynes, John Rawls, performanță triplă (triple bottom line), publicitate, eticheta ecologică, Rachel Carson, Silent Spring, John Fitzgerald Kennedy, ecuația IPAT, curba Kuznets, Noua Economie, Nicolae Georgescu –Roegen, OECD („Clubul țărilor bogate”), Friedrich August von Hayek, David Hume, Immanuel Kant, Gheorghe Lazăr, weltanschauung post-modern, Blaga – Cassirer, Joseph Schumpeter, Armand Feigenbaum, Kaoru Ishikawa, Alfred Marshall, Titus Filipas Nota: Tags: Dezvoltare durabilă, Comunitate epistemică, Raționalitate instrumentală, principiile Brundtland, John Maynard Keynes, John Rawls, performanță triplă (triple bottom line), publicitate, eticheta ecologică, Rachel Carson, Silent Spring, John Fitzgerald Kennedy, ecuația IPAT, curba Kuznets, Noua Economie, Nicolae Georgescu –Roegen, OECD („Clubul țărilor bogate”), Friedrich August von Hayek, David Hume, Immanuel Kant, Gheorghe Lazăr, weltanschauung post-modern, Blaga – Cassirer, Joseph Schumpeter, Armand Feigenbaum, Kaoru Ishikawa, Alfred Marshall, Titus Filipas " |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |