Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 41 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Dialoguri: Dan Gogleaza, psihoterapeut : vina colectiva în comunism, alte sub
    Scris la Tuesday, November 06 @ 13:31:22 CET de catre asymetria
    Memoria
    Dan Gogleaza, psihoterapeut : vina colectiva în comunism, alte subiecte tabu

    Dialogul de mai jos între psihoterapeutul Dan Gogleaza si scriitorul Liviu Antonesei, publicat probabil initial în revista ”Timpul” din Iasi, apoi în volumul de la Polirom, este reprodus aici integral cu acordul lui Dan Gogleazea. Reluarea se motiveaza prin dorinta noastra de a propune o discutie pe teme ”vinovatiei colective” în istoria si post-istoria sistemului comunist.
    Am obiectat acestei teze despre necesitatea de a accepta si psihanaliza vinovatia colectiva, aspectul ei entropic, deci nedinamic, anistoric, prin instituirea unei totale nediferentieri între totalitarismul nazional socialist autohton produs de societatea germana si acela importat si impus cu forta în România de agentii kominformisti alogeni, sprijinit de armata sovietica ”eliberatoare“.
    Ulterioara dezvoltare a colaborationismului, aparitia cozilor de topor, bulversarile sociale, distrugerea fizica si morala a vechilor elite, au fost factorii consecutivi si favorizanti ai instaurarii prin teroare, a unui regim antinational, care a dainuit doua decenii.
    Urmatoarele decenii, adica epoca ceuasista, reprezinta o recuperare perversa, seismica, contradictorie, incoerenta si anti-intelectuala a valorilor constitutive ale identitatii nationale, proces de integrare si comasare etnica identitara, care fusese întrerupt brutal in faza comunismului kominternist, colonial.
    Confuzia era usor de întretinut. Multi reprezentanti ai puterii au exploatat-o, intretinut-o. Multi membri ai intelectualitatii sau ai claselor superioare decazute, ca si descendentii lor ramasi în tara, au colaborat cu nomenklatura, cu securitatea în numele aparentei nationalizari a revolutiei comuniste.
    (Fiindca aceasta fost o revolutie ! Exportata eficient, combinata cu o lovitura de stat (arestarea lui Antonescu), producâns o totala zdruncinarea a ierarhiei sociale anterioare. Nu ”zavera” din 1989, care a fost doar valul "popular" al naivilor manipulati, cei care credeau sau sperau ca masele fac istoria, val care a dus spre putere si bogatie ”nevinovata”, adica bogatia care poate fi etalata cu nerusinare, chiar daca e obtinuta prin frauda sau specula, membrii notorii ai securitatii, informatori si nomenklaturisti, care au realizat pentru ei însisi si pentru fostii stapâni nu o revolutie ci o restauratie.)
    Doar dosarele securitatii, ale vamii, ale ministerelor privatizarii si arhivele partidului comunist vor putea sa ne ofere documentele necesare pentru a nuanta istoria mentalitatilor acestei epoci confuze, care a început prin 1960 si nu s-a terminat înca, o epoca a cumetriei, a clanurilor (genealogia va fi o stiinta politica!).
    Frustrarea celor care ar fi vrut sa faca o revolutie nu trebuie sa ne împiedice sa aplicam terminologia exacta. In decembrie nu a avut loc o revolutie, ci o restauratie. Revolutia sociala, de va fi fiind, urmeaza, pe fond de criza ecologica, energetica si demografica.
    Va invitam deci la o discutie. Sau la o tacere meditativa.

    Dan Culcer




    VIAȚA COTIDIANĂ ÎN COMUNISM – Editura Polirom Iași, 2004. Coordonator: Adrian Neculau

    Prelucrarea trecutului comunist. O răfuială analitică cu moștenirile de mentalitate.
    (Dan Goglează în dialog cu Liviu Antonesei sau invers)

    Despre metodă: am ales cadrul interviului dialogat întrucît era o formă de conversație ocolită de „societatea fără conflicte” care, prefera monologul discursurilor „one way”, dar și polarizarea comunicării de sus în jos. Conversațiile erau admise doar interceptate nu și disputate, poate și din cauza pericolului latent de migrare a „influenței”, pe timpul desfășurării ei, spre poli imprevizibili sau o finalizare conflictuală. Ne asumăm riscurile jocului conversației și ne vom lăsa purtați de transa amintirilor, retrăindu-le lucid cu speranța comprehensiunii.

    Moto: Parafrazîndu-l pe Wittgenstein și, conștienți de locurile comune redundante, tipice oricărui dialog, am putea spune că, „despre ceea ce, de regulă, se merită să vorbești, nu mai este nevoie să discutăm.” Ar trebui însă clarificat și delimitat un cadru în care, limbajul să fie unul descriptiv psihologic, încercînd „a nu spune altfel decît se poate spune” - Wittgenstein.

    LA: Crezi că încă o discuție despre comunism mai poate aduce ceva nou, mai este necesară? DG: Știu că s-a discutat, strigat și înjurat mult pe această temă însă fiecare o face în termenii care-i definesc „lumea”, vizînd astfel comunismul „personal” și nu al „altuia”, așa că acum este rîndul meu. Pe măsură ce voi răspunde la întrebări, este posibil să se dezvolte și felul meu personal de a mă „certa” cu partea mea comunistă însă, nu știu cum va arăta acest lucru în final. Orice discuție, chiar un gest, creează o „lume” care aduce „ceva”, dacă nu altora cel puțin nouă, dacă nu azi poate mîine, dacă nu acestora atunci celorlalți, este suficientă o singură atitudine sau criteriu și lumea se va diviza încă o dată, dar această împărțire nu va fi nici cea mai dureroasă și nici ultima.
    LA: Comunismul a fost o experiență, era să spun un experiment!, comună, care ne-a marcat pe toți cei născuți pe timpul lui. Dar el nu a avut un efect identic asupra noastră, astfel că atitudinile postdecembriste oscilează de la nostalgie ori ambivalență la respingere totală. Cum l-a perceput psihoterapeutul Dan Goglează și dacă el se consideră un produs al comunismului?
    DG: Sînt așa pentru că mă consider astfel sau mă consider pentru că așa sînt, iată o dilemă nu numai ontologică sau doar un joc de cuvinte. Dacă aceasta ar fi și singura sau ultima mea ambivalență aș fi fericit. Din păcate, fiecare dintre noi are un număr uneori insuportabil de mare de astfel de „dezorientări sau imprecizii.” Nostalgia trecutului este întotdeauna mitică iar ambivalența atitudinală nu trebuie să ne mire. Nu neapărat din cauza perceperii diferite a realității, în funcție de amplasamentul social al fiecăruia, ci și datorită diferențierilor subiective în a percepe selectiv și a prelucra mental ceea ce noi definim apoi a fi o realitate. Ai făcut deja o precizare paradigmatică: cum l-a perceput psihoterapeutul X, însă există și alte „filtre” biologice sau spirituale care au influențat prelucrarea mea. Indiferent despre ce vorbim, noi o facem întotdeauna despre noi înșine, frazele sînt produsul lumii noastre interne, iar Wittgenstein în renumitul său „Tractatus…” a exprimat-o într-o formă aproape constructivistă: „Dacă eu scriu o carte , atunci va trebui să relatez și despre corpul meu, să spun care părți/membre se supun voinței mele și care nu………” Lui Eugen Ionescu îi plăcea să afirme: „Nouă ne place să credem că facem experiențe, însă în fond experiențele sînt cele care ne fac.” Completarea lui Wittgenstein duce la o altă profunzime: „Pentru ca o să fie se poate remarca în aceea că, granițele limbajului meu (pe care numai eu îl înțeleg), sînt granițele lumii mele.” Altfel spus, realitățile (externe sau interne) pe care eu nu le pot verbaliza într-un limbaj diferențiat, aproape că nu există pentru lumea mea. Spun „aproape” deoarece pot fi victima unei „realități”, chiar dacă nu o pot înțelege sau descrie în cuvinte. Viața neavînd o logică în sine, adică în afara mea, nu are o „înțelegere” pentru logica mea deficitară și mă poate pedepsi. Chiar dacă nu văd logica unei sancțiuni, eu o pot trăi dramatic și îmi poate destabiliza, nu numai unele convingeri, ci și fixa în inconștient. Așadar, o analiză a comunismului va fi cu atît mai „reală”, cu cît introspecția mea va fi mai profundă, mai emoțională dar și sinceră. Doar autoanaliza poate stabili cadrul exact al experiențelor mele și lămuri faptul că eu vorbesc despre „lumea mea”, singura existentă pentru mine. Aceasta explică nu numai ambivalența, oscilația sau subiectivismul unor atitudini, ci pur și simplu „realitatea lumii” mele. Cine vrea să înțeleagă alte conștiințe trebuie să parcurgă un proces autoanalitic care să-l ajute la „decorporalizarea” propriilor noțiuni de experiențele care le-au făcut posibile.

    Concret, mie îmi lipsesc doar ultimii trei ani de comunism și cred că sînt, prin cei 35 de ani trăiți acasă, un „produs” biologic al unor țărani de lîngă Focșani, un rezultat al spațiului mioritic vrâncean, al școlii și dascălilor de atunci, al cărților pe care le-am citit, a ceea ce mi-am imaginat sau putut verbaliza că este viața, a iubirilor și emoțiilor avute, a ideologiei comuniste dacă vrei, etc. și a ceea ce au reușit structurile mele cerebrale să facă din toate aceste intersectări, amplasate pe un corp de 1,81 m care asigura „trăirea.” Răspunsurile neurobiologilor sau ale teoreticienilor constructivismului, la întrebarea retorică „cum știm ceea ce credem că aflăm”, ating domenii atît de profunde ale subiectivității încît s-a aterizat socratic în „certitudinea absolută a incertitudinii” sau chiar în aceea a „realității născocite.” Se pare că, noi nu putem percepe realitatea din care facem parte „în sine”, ca pe un obiect desprins de noi și de subiectivitatea particulară a structurilor neuronale, dezvoltate în cadrul unui feed-back permanent cu mediul sau cu ceea ce noi credem că este acesta. Sîntem rezultatul amprentei ecoului declanșat de „vocea” proprie, proiectată cu o anumită forță în natură sau a felului în care „strigăm” în relieful realității, dar și a ceea ce găsim știind ce căutăm. Comunismul și-a dorit ca noi să trăim într-un anumit fel și să fim mereu altceva decît permitea o realitate, eu am refuzat să cred că aceasta este condiția mea umană ultimă și, fiind convins atunci că va dura o eternitate, nu am vrut să fiu și îngropat de el. Ce s-ar fi întîmplat cu mine dacă nu ar fi fost comunismul în România sau Cortina de fier? Greu de spus, dar dacă două plăci continentale se freacă în sens invers produc mari cataclisme și modificări de relief, de ce să nu credem că și „frecarea” celor două sisteme west-est au putut lăsa urme la fel de adînci/importante în relieful spiritului uman, influențînd și creînd personalități!

    LA: A reușit mediul comunist să ne marcheze personalitatea, s-ar putea vorbi de un caracter sau de o emoționalitate comună?

    DG: Putem spune, fără ezitare, că „noi sîntem copiii comunismului” și că ne-a marcat personalitatea, chiar dacă procesul nu a fost linear iar efectele uneori contrare intențiilor inițiale. Există o metodă sigură de a-ți determina copiii să nu învețe sau să nu facă ceva: spunîndu-le de zece ori pe zi ce să facă! Comunismul s-a impus ca o ideologie a „relațiilor noi” în orice domeniu și, ca orice formă de societate de altfel, a dorit influențarea mea. Însă și eu l-am „folosit”, i-am căutat „căldura” massei, la fel cum au căutat-o și intelectualii care l-au promovat. Crezi că, dacă am recitat poezia „Trei Doamne și toți trei” de Coșbuc, la serbarea de sfîrșit de an în clasa a patra sau dacă eram șef de unitate la pionieri și salutam cu mîna la bască, eu începusem să devin un comunist? Ritualurile de atunci și importanța dată de colectivitate acestor „semne ale valorii” erau fascinante, nu numai pentru imaginația mea, ci și necesare creierului meu care-și verifica ipotezele și fără de care ar fi luat-o „razna.” „Culoarea” experiențelor educaționale nu are în copilărie aceeași relevanță negativ-destructivă pentru sănătatea psihică, comparativ cu absența oricărei educații sau a oricărei forme de relaționare. Dacă educația nu este infracțională sau agresiv/antiumană, atunci ea este în regulă și să nu uităm că instituțiile care o fac sînt exponente ale puterii executive în orice stat. Pentru individ sînt însă importante mai ales „rezonanțele emoționale” pozitive din relația cu mediul sociofamilial, care asigură strategiile de supraviețuire sau armonia adaptării. Problema gravă este aceea a experiențelor traumatizante sau mai bine zis a modului incorect de depășire a lor. O decepție în dragoste, de exemplu, nu te face automat și incapabil de iubire pe viață, însă dacă ea nu este prelucrată corect, poți deveni un caz patologic sau un criminal. Cum nimeni nu se poate dezvolta normal fără un feed-back, sînt și eu un produs al confirmărilor de atunci - dacă nu aș fi știut Plenara X sau Cuvîntarea de la Congresul Y nu aș fi reușit la examenul de admitere să devin psiholog (sic!) - astfel că am trăit „bucuria adaptării” la împrejurări, deși nu orice adaptare este sau garantează un progres. Întîmplarea a făcut să rămîn la nivelul utecistului și nu pot să-ți ofer perspectiva din interiorul unei celule de partid pentru că nu am trăit-o direct.

    LA: Formula „o iubire ratată nu te face direct un handicapat” mi se pare salvatoare, însă cum ar putea funcționa așa ceva în plan social?

    DG: Social vorbind, conștiința unor experiențe asemănătoare dezvoltă nu numai sentimentul apartenenței sau apropierii umane necesare identității eului, ci și o stare specială de trăire, care poate fi descrisă prin asociere cu sentimente, la fel de profunde, cum ar fi cel al dragostei. Eu sper ca poetul și eseistul iubirii Liviu Antonesei, să nu se impacienteze, am spus prin asociere, a nu se uita că propaganda nu ne-a cucerit mai întîi mințile, ci inimile. Massa populară fiind de genul feminin, iubește „bărbații puternici” și nu poate fi stăpînită decît sedusă de și cu autoritate, iar Napoleon obișnuia să spună: „Nu am decît o pasiune și o amantă: Franța.” Așadar, o descriere detaliată a relației de apropiere, dintre caracterele noastre „impregnate de comunism”, s-ar putea folosi de termeni sinonimi descrierii unei iubiri, deosebirea fiind făcută doar de profunzimea sentimentului sau de modurile subiective de reprezentare a obiectului ei. Fără a intra în detaliile psihologiei propagandei, se poate spune că, discursul comunist era plin de stimulări afective puternic polarizate: dragostea de țară, partidul care trebuia adorat, conducătorii iubiți și idolatrizați, pentru ca apoi, simțirea și prosternarea față de „grija părintească”, să poată declanșa la semnal „ura” împotriva dușmanilor poporului, rămași pentru noi invizibili. Eu nu am întîlnit nici unul și nu știu cît au înțeles massele din ideologia marxist-leninistă, pentru că trebuie să studiezi filosofia să pricepi ceva, însă strategia care s-a simțit/trăit în cotidian era obținerea „entuziasmului spontan” (unul din paradoxuri), chiar isteric, prin sugestii directe de tipul sau/sau, fără adevăruri intermediare. Extrapolarea criteriului, „cine nu este cu noi nu poate fi decît împotriva noastră”, ne făcea pe toți dușmani potențiali fără să știm. Cu toate că scopul afișat era omogenizarea socială, comunismul nu a putut evita mania discriminării și absurdul sau mai bine zis „nebunia” criteriilor de tot felul care o face posibilă iar tehnica listelor și a ierarhiilor după „incompatibilități” stabilite arbitrar s-a păstrat. Se urmărea permanent diferențierea după un criteriu care neîndeplinit aducea cu sine, în primul rînd „refuzul iubirii de partid”, ceea ce reactualiza în noi trauma originară a copilului din relația cu mama! Refuzul afecțiunii este cel care declanșează spontan sentimentul vinovăției, iar mai tîrziu constituie baza complexului de inferioritate sau de insuficiență. Am alergat apoi în urma massei implorîndu-i iubirea, purtînd steaguri și cravate roșii, semnele iubirii dar și ale eroticului.

    LA: De acord cu paralela, însă cum se poate explica faptul că, un asemenea mecanism, destul de simplist, a avut atîtea decenii un efect ca și somnambulic asupra noastră?

    DG: Adică, cum ne pierdem capul fără să știm, lăsîndu-ne tîrîți chiar și împotriva instinctului de conservare? Interesantă ar fi nu numai explicarea mecanismului avantajelor imediate de tot felul (recompensa fidelității) sau al proiecțiilor duplicitare feed-back, tipice îndrăgostirii, ci și descrierea experienței „complicității trăirilor comune”, influențate desigur și de înfrumusețările imaginative. La fel ca și într-un proces de îndrăgostire, comunismul a reușit să ne inducă o „stare de transă” tipică iubirii și astfel, el nu a mai părut să aibă înfățișarea pe care a avut-o în realitate (neștiind ce să căutăm, nici nu am găsit!), iar mecanismul declanșării aparențelor sugerate era unul foarte simplu. Ce poate uni pe oameni mai puternic decît infracțiunea, fărădelegile și comiterea împreună a unor fapte interzise? Fără a intra în psihologia manipulării și sugestibilității dintr-o relație, vreau doar să precizez că nici o sugestie nu-și atinge scopul fără sprijinul unui proces de reluare mentală a unei informații. Nu este suficient să afirmi „formulele sugestive sînt cauza declanșării comportamentelor nedorite” sau „persoana x poartă vina.” Fascinația sau îndrăgostirea pregătesc terenul implementării astfel ca un conținut cognitiv, chiar și inadecvat, să fie acceptat de cenzura logico-rațională a conștientului. Însă, pentru a avea un efect de durată, el trebuie să devină o autosugestie. Nu poți fi permanent într-o stare de exaltare pentru a acționa conform sugestiei. Ea trebuie să treacă de furcile caudine ale conștientului, să fie preluată în memoria de durată și plasată în sistemul de convingeri care nu se restructurează decît în situații extrem de critice și nici măcar atunci. Avem în istorie destule exemple de oameni care preferă să moară sau să fie arși pe rug, decît să-și modifice o „propoziție de credință.” Numai sugestia devenită autosugestie ne poate influența deciziile și comportamentul, fără a mai fi conștienți de procesul prin care o accepție din trecut ne influențează fără să știm viața. O sugestie sau o influență externă nu poate avea un efect asupra noastră dacă nu va depăși cenzurile interne, iar emoționalitatea joacă un rol important în „tulburarea apelor” procesuale. Ea perturbă sau chiar blochează conexiunile neurocerebrale în direcțiile zonelor din creier răspunzătoare de logică și rațiune, cîmpul conștientului se îngustează și transa devine posibilă. Paradigma hipnozei aplicată masselor face ca parolele propagandei să capete o existență de sine stătătoare, o lozincă odată lansată nu mai poate fi întoarsă și, prin repetarea ei internă se declanșează procese în lanț, ea devine un automatism de gîndire sau mai bine zis o autohipnoză cu ochii deschiși. Dacă primele transe au fost induse propagandistic, pe celelalte le-am dezvoltat singuri, fiind și mult mai „eficient.”
    Un alt aspect este faptul că, „animați/excitați” de promisiunile sugerate, s-a declanșat în noi și un fel de „nostalgie a turmei originare.” Propaganda promitea de altfel recuperarea „leagănului de aur al Paradisului pierdut” (de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi) și am retrăit, în această regresie de vîrstă, confortul sentimentelor protecției materne. Formula fericirii părea perfectă, însă trebuiau făcute mari eforturi de a nu sesiza contradicțiile afirmațiilor rupte de realitate, cît și experiența unei vieți tot mai amare. Comunismul s-a prezentat cu un program limitat de sugestii, nu a fost tolerant și atent la dinamica socială, a păstrat aceeași tehnică „pionerească” inițială, uitînd că o societate se maturizează și poate deveni altceva decît ceea ce au visat să fie „gînditorii” lui de bază, Marx și Lenin care, în treacăt fie spus, au trăit și foarte modest. Lenin, de pildă, nu și-a imaginat niciodată să ia locul țarului, cum au făcut toți ceilalți conducători proletari. El chiar locuia în Kremlin într-o odaie a îngrijitorilor palatului care, în ultima iarnă a vieții lui, nici măcar nu era încălzită! Imaginează-ți așa ceva la „conducătorii” noștri de ieri sau de azi, mai ales că unii din ei fac mereu aluzie la „exemplul personal” trăind în palatele „altora.” Interesant este și faptul că „individul" nu se simțea vinovat de ceea ce se întîmpla în societatea „colectivului” sau de „ratarea” personală, totul era pus pe seama comunismului, însă nicăieri în lume un sistem politic nu va funcționa dacă va prelua în totalitate această responsabilitate.
    LA: Exista un mod de a pedepsi și considera colectivul ca fiind răspunzător pentru faptele unui rebel, abia în fazele mai tîrzii ale comunismului, inițial colectivul se pronunța pentru pedepsele individuale…. DG: Aici voiam de fapt să ajung. Unul din sentimentele sădite de comunism în noi, a fost cel al complicității, care nu ne-a fost și conștient, însă el a constituit liantul ideal ce poate uni, nu numai două ființe „la prima vedere” sau o bandă criminală, ci și grupe sociale mai largi. În cazul nostru, „complicitatea originară”, declanșată de participarea la eliminarea sau persecutarea reprezentanților unor structuri sociale, a fost urmată de altele în lanț, iar absența unei opoziții a fost transformată de propagandă în culpabilizarea implicită a massei. Massa oferă însă un subterfugiu ideal individului, astfel că nimeni nu a avut mustrări de conștiință. Lozinca, „în numele și pentru binele poporului”, a acoperit de-a lungul istoriei cele mai mari atrocități. Cu toate că massele nu au înțeles prea bine substratul problemei, ele nu pot fi absolvite automat de vinovăție. Fără a intra în detaliile tehnicilor manipulative de tip Goebbels, copiate de comuniști, putem releva chiar simplitatea sugestiilor induse prin întrebări retorice de tipul „Vreți voi războiul total?”, creatoare de mari confuzii prin folosirea reversibilității și a incertitudinii unei relații hipnotice (cine pe cine hipnotizează?), dar cine este conștient de aceste mecanisme în momentul desfășurării lor? Dacă am fi conștienți de manipulare și nu am fi sclavii obsesiei de a nu „rata/scăpa” ceva, atunci poate am refuza/controla mult mai bine propriile excese sau pe cele ale consumului inutil, dar și a peste 75% din ceea ce ziarele și televiziunea oferă.
    Întrebarea, dacă inconștiența poate oferi absolvirea de la vinovăție, nu este numai una retorică și revenind la formula complicității mai puțin conștiente, de tipul „ei n-o știu dar o fac”, ea poate fi tradusă și în altă cheie – dacă noi am „făcut cam tot ceea ce s-a făcut în istorie”, atunci să purtăm și vina acestei „faceri”, să nu mai executăm doar tiranii care „reprezentau voința poporului” și să ne facem „mea culpa.” În fapt, la toate întrebările puse massei, ea a fost de acord cu răspunsurile, măsurile, cu execuțiile, cu trimiterile la canal, cu deportările, cu desproprietăririle și alte atrocități. „Führer-ii”, au exprimat cu glas tare ceea ce gîndea fiecare, dînd o formă și o direcție tendinței de a da vina pe ceilalți pentru frustrările personale. Fără a face analiza de conținut a discursurilor profund hipnotice, a retoricii întrebărilor sugestive sau a agresiunii maselor sub masca anonimatului, se poate spune că, orice dictator a oferit o terapie a „complexelor populare” promițînd eliberarea și iluzia propriei puteri. Pentru realizarea scopului, s-au folosit permanent sugestii justificative ale complicității, iar confirmările reciproce aveau rolul și scopul deculpabilizării, posibilă prin sacrificarea adevărului care, nefiind conectat la un proces feed-back, era în fond tot o proiecție a propagandei.
    Există, din fericire, o reversibilitate implacabilă a subiectivității spiritului uman datorită căreia nu putem avea o garanție a efectelor numai în sensul vizat și că, fără un feed-back permanent, se grăbește îmbătrînirea „schemelor explicative” – care ajung să fie niște caricaturi absurde dacă nu țin pasul cu dinamica vieții. Absența unor răspunsuri noi la problemele care se nasc autonom (o caracteristică de fond a oricărui domeniu de viață uman), a alimentat conflictul dintre viață și explicație, iar rezolvarea lui definitivă a putut fi amînată numai prin întrebuințarea opresiunii sub toate formele. Entuziasmul masselor a scăzut cu timpul, „îndrăgostirea” inițială nu a devenit, din fericire, și o iubire autentică. Nefiind „alimentată”, la propriu și la figurat, nu putea să nu dezvolte repulsia, urmare a conștientizării „refuzului”, dar și a eșecului unei societăți mai ales în rolul ei de fond, acela de a garanta securizarea individului: „Nimeni nu se simțea în securitate, ci vizat de Securitate!” Dacă într-o relație se pierde încrederea și unul din parteneri îl suspectează pe celălalt, atunci relația devine un coșmar, iar escalarea conflictului în cerc vicios (fiecare se simte justificat prin măsurile celuilalt) devine patologică. Conflictul interior trăit de fiecare, într-o formă sau alta, a fost acela dintre sentimentele refulate ale vinovăției inițiale (orice schimbare socială prin crime se confruntă cu acest conflict), conștientizarea sacrificiului inutil și mai ales sentimentul lipsei de libertate din relație. Sentimentul neputinței rezolvării acestui conflict a determinat refularea sau proiecția vinovăției în „sus”, iar prelucrarea a urmat modul tipic unei mentalități bazate pe suspiciune și nesinceritate cronică, acela de a căuta vinovații în altă parte.

    LA: Una dintre problemele centrale ale „prelucrării trecutului” care, în opinia mea, ne blochează cel mai mult, este chiar aceea a vinovăției. Cum a fost prelucrat trecutul nazist și sentimentul vinovăției în Germania?

    DG: Dacă vrem să facem cu adevărat o treabă cinstită, corectă și pe croiala moralității proprii n-ar trebui să ne uităm la cît de bine vecinii au reușit sau nu să-și prelucreze totuși un „altfel” de trecut decît al nostru. Nazismul a fost un socialism de altă factură și a durat mult mai puțin decît comunismul. Trebuie făcută apoi o diferență între sentimentul și conștiința vinovăției, primul este legat de cel de rușine și inferioritate pornit de regulă în relația cu părinții, celălalt este condiționat de dezvoltarea supra-eului. Dacă sentimentul vinovăției este mai vag și difuz, iar nelegat de situații concrete poate declanșa depresii, conștiința vinovăției menține trează amintirea greșelii și faptul că trebuie să fac ceva pentru a mă scuza sau repara răul făcut, indiferent de timpul cînd o voi face.
    Condițiile prelucrării trecutului în Germania au fost altele, însă cea mai importantă este conținută de o conștiință autocritică cu tradiții puternice, doar „Critica rațiunii pure” nu a fost scrisă la Mîndrești (locul meu de naștere), dar și psihologia sau psihoterapia s-au născut tot aici, ceea ce asigură alte baze cognitive și explicative. Filosofii, psihologii și gînditorii germani au fost și „Aufklärer” (iluminiști), îndeplinind un rol de „clarificatori” ai poporului și în care problema adevărului ocupa un loc central. Pedeapsa cea mai mare care se dă aici în educație este pentru minciună, sînt extrem de severi în acest sens și pentru că prelucrarea sentimentului de vinovăție este strîns legată de cultura adevărului, nu de cultura vinovăției cum s-ar putea crede. Copilul învață de mic să-și asume răspunderea pentru faptele sale și adevăr, iar perfecționismul cerut de „ideea absolută” și corectitudinea unei justiții, conectată permanent la morala filozofilor clasici, au diminuat șansele ocolirii vinovăției. Meticulozitatea lor analitică a făcut să nu existe probleme în a se ști adevărul - cum ar fi detaliul că Hitler nu-și plătea impozitele! Au existat însă și unele excepții care dau de gîndit, asociabile unor practici contemporane: unii naziști s-au dus după război la biserică, s-au spovedit și au fost ajutați să-și schimbe „costumația” și să emigreze în America latină ca misionari!
    Problema vinovăției este desigur legată și de formele de complicitate directă sau indirectă. Revenind la complicitatea și vina originară de care vorbeam, ea conține nuanțe speciale ce justifică nevoia de prelucrare a trecutului și, mai ales, a sentimentului de vinovăție confuz declanșat în noi de comunism pentru a ne culpabiliza. El trebuie să fie conștientizat și acceptat ca să devină o conștiință a vinovăției, altfel nu vom ajunge niciodată unde trebuie. Ideea de bază este că problema nu poate fi rezolvată fără o conștiință colectivă al vinovăției - nu doar conducătorul sau partidul singur a trimis intelectualii și dizidenții la Canal sau în închisori, ci poporul. Noi am executat ordinele și pe cei puși la zid, noi am ieșit în stradă și am cerut „capul lui Moțoc”, noi am aplaudat măsurile luate, noi am mărșăluit în direcțiile cerute - uneori cu fanatism!, noi aplaudam și scandam încă pe 21 decembrie 1989 lozincile comuniste. Massele au fost întotdeauna mult mai criminale decît individul singular, dictatorul instigator creează doar iluzia legalității faptelor odioase.
    Se poate face o paralelă și cu recentul film „Patimile lui Cristos” sau cu modul de prelucrare a vinovăției din Germania, însă nu știu cîte „adevăruri” mai pot fi salvate la noi după 15 ani. Se poate discuta și de grade ale vinovăției însă, psihologic vorbind, nu există nevinovăție, excluși pot fi doar cei care au fost pedepsiți cumva sau executați. Dacă ai știut și nu te-ai distanțat, nu ai întreprins ceva să împiedici sau să aduci faptele reprobabile la cunoștința celorlați, atunci te faci vinovat cel puțin moral iar, după Constituția Germană, ești pasibil de pedeapsă. Este ceea ce, juridic vorbind, germanii numesc „vinovăția vecinului” (die Schuld des Nachbars), a martorului, a celui care stă ce-l mai aproape de un eveniment antisocial. Această lege face orice scuză inutilă, chiar și atunci cînd fapta nu se petrece în curtea sa și este cuplată la un articol la fel de umanist: poți fi pedepsit și dacă nu acorzi ajutor celor care au nevoie de el (die hinterlassene Hilfeleistung).
    Nu este de ajuns să spui că ți-a fost frică pentru a scăpa de o vinovăție care a făcut să sufere atîția oameni, într-o formă sau alta. Problema adevărului social este foarte dramatică întrucît, confirmarea lui moral-umană „in senso”, fiind conceptuală, adică invizibilă, oferă un criteriu dificil de reprezentat mental. Doar avantajele care se verifică „in vivo”, în realitate, pot da o normă concretă. Normele de apreciere ale realității erau și ele manipulate ideologic însă, nu ideologia abstractă convinge massele, ci funcționalitatea soluțiilor nemijlocite oferite în viața cotidiană. Eu nu pot afirma niciodată că soluția, prescrisă de mine ca psihoterapeut, este cea „adevărată, exactă” pentru că a funcționat și pacientul s-a vindecat, ci doar că a fost cea mai potrivită, tot așa cum, nici șperaclul nu este niciodată cheia „exactă” pentru ușile pe care le deschide. Această breșă și ambivalența „construit-real” a fost folosită abil de comunism care, și-a potrivit adevărurile după nevoile momentane de explicație, iar metoda a supraviețuit. Atitudinea față de adevăr deformează profund caracterul, emoționalitatea, empatia socială și aceasta este o mare problemă a moștenirilor comunismului.

    LA: N-aș crede că această complicitate era și conștientizată, nu ne identificam de regulă cu ceea ce se întîmpla …

    DG: Dacă o să folosim polaritatea conștient-inconștient, atunci nu vom facem decît să complicăm și să ne scuzăm la nesfîrșit, cu toate că apreciez în mod deosebit această dinamică și efectele ei asupra comportamentului. Nici măcar în cazurile individuale nu există, psihologic vorbind, nevinovăție - nu vei omorî niciodată un om, dacă nu ți-ai reprezentat măcar odată acest lucru. Acest aspect, invizibil oricărui judecător, este suficient pentru demonstrarea vinovăției, chiar și dacă făptașul era sub influența alcoolului. Putem vorbi de dubla morală a comunismului, însă nicidecum de circumstanța atenuantă a masselor inconștiente și hipnotizate. Starea hipnotică, manipularea sau dezinformarea nu exclude niciodată vinovăția, asta trebuie să ne fie clar! Dacă individul și-a găsit protecția neputinței în atotputernicia massei și s-a eliberat de complexul colapsului existențial, corectîndu-și imaginea de sine confuză, prin identificarea cu proiectele paranoice ale „conducătorului”, atunci putem vorbi doar de un proces simbiotic, cu multiple fenomene de transfer, care însă nu exclude, în nici o fază, absența vinovăției. Dacă nu te identifici cu ceva, trebuie s-o afirmi, să te distanțezi, pasivitatea și tăcerea acuză, iar cel care nu este revoltat de un act de agresiune sexuală față de un copil, poate fi bănuit de o pedofilie latentă. Cum massa poate deveni din călău și o victimă, ea parcurge, ulterior faptelor de „măreție”, un fenomen de trecere spre faza de martir, își va apăra nevinovăția și implora dreptul la viață. Aderarea nu a fost numai un fenomen de participare la crime politice care să fi rămas în afara intimității, ea a fost totală, aproape erotică. Așadar, ne-am iubit sau urît la comandă, am făcut dragoste eficientă fără contraconcepționale și s-au născut copii după indicațiile prețioase ale secretarului general - cred că îți mai amintești de simbolul „mamei eroine”! Intimizarea conținută în lozinci, au stimulat participarea afectivă și a dat comunismului o notă de senzualitate asemănătoare chemării naziste, nu fără ecou - aceea de a oferi Führer-ului copii blonzi cu ochi albaștri – sau chiar prin substituirea părinților noștri cu liderii comuniști. Aceste pretenții sînt, analitic vorbind, semnele unei simbioze patologice de natură erotică, întrucît există o relație profundă între putere și sexualitate. Concomitent, puritanismul de fațadă al comunismului desemna și un complex de inferioritate în confruntarea reală cu probleme incongruente ideologic, cum este aceea a sexualității. Deoarece, doar efectul de durată a complicității implică un conflict în plan moral sau rațional, la nivelul conștiinței individuale s-a produs o intersectare „de-a valma” a unor aspecte contradictorii ca urmare a modelelor sociale oferite și sub protecția explicațiilor generale sau a lozincilor de tipul „viața și trecutul ne-au arătat tovarăși”.

    LA: În fond era mult trîmbițata explicație simplistă a evenimentelor și a reamintirii realizărilor „mărețe”, a succesului „eroilor” sau a practicilor criminale față de dușmanii de clasă, etc.

    DG: Corect, orice sistem de oriunde, dacă este prezentat ca o exclusivitate și se subordonează totul unei singure idei, atunci el se bucură nu numai de coerență internă, ci devine tot mai persuasiv și mai acceptat de masse și din nevoia unor explicații a vieții sau a lumii. Nimeni nu poate trăi „liniștit” fără a fi în posesia unor răspunsuri personale la necunoscutele și problemele vieții personale, nu neapărat numai sociale. Preocuparea pentru colectiv, nu poate oferi decît o amînare a preocupării de sine și a rezolvării problemelor de viață cotidiene. Doar nu ai decenii la rînd de-a face cu situații revoluționare amenințătoare sau cu lupte de clasă nonstop! Cum viața nu așteaptă ritmul înțelegerii noastre și nici nu este tolerantă cu explicațiile dată „în fugă” sau cu logica superficială de moment și inaplicabilă, s-au generat multe improvizații autojustificative și paradoxuri în lanț. A existat la nivel individual și o frică de a-ți construi singur explicațiile, se risca lipsa de conformitate cu sistemul, așadar era mult mai simplu să le adopți pe cele oferite, delegînd astfel și responsabilitatea eșecului. Comunismul a avut mai multe complexe, altfel n-ar fi respins sau interzis atîtea lucruri, însă cel de bază a fost complexul individualității și mai ales al psihologiei acestuia. Ura față de individualismul elitist, era o mascare a complexului vizavi de tendința profundă a identității și diferențierii de celălalt. Ce altceva a fost de fapt reacția de aderare la „meditația transcendentală” decît o dorință de evadare sau încercare de individualizare a eului, sufocat de colectivismul excesiv și monoton?

    LA: O întrebare încă mă preocupă: cum a fost posibil ca intelectuali de o anume mărime să se implice într-o aventură „transcendentală”?

    DG: Spuneam mai înainte că „lumea” mea este mărginită de granițele limbajului meu dar și de dimensiunile/particularitățile corpului pe care-l posed. Gîndirea și trăirea sînt într-o relație simbiotică iar o stare corporală, să zicem un simptom de amețeală, îmi poate peri*****a „lumea” și ceea ce gîndesc despre ea, nu pot face abstracție de limitele organice, iar uneori sînt chiar sclavul lor. Noi putem facem abstracție de multe lucruri și de prezența celorlalți, chiar trăi într-un „butoi” ca filosoful antic sau într-o „coajă de nucă” (cum își reprezintă astrofizicianul Hawkins lumea) și să ne credem „regele unor domenii nemărginite” - cum filozofa Hamlet. Intelectualii de care vorbești sînt nu numai minți integrate superior, ci și oameni care trebuiau să facă piața, dacă aveau cu ce și de unde, sau să caute disperați un dentist în miezul nopții. Putem sări granițele durerii corporale inevitabile? Și care sînt costurile unei evadări din corp? O suferință organică ne poate „modifica” construcția universului lumii interne atunci cînd nu avem tratamentul sau explicația/soluția „potrivită.” Sub comunism se explica exclusiv colectivul nu individul și tocmai această atitudine a făcut ca sistemul să fie antisocial. Nu trebuie apoi uitat că transcendentul - sau ceea ce se află „dincolo” - a fascinat întotdeauna orice intelectual preocupat și de alte „lumi/fenomene” din afara experienței cotidiene sau a granițelor patriei, de netrecut corporal. Atracția unei metode de relaxare prin transcendere era stimulată de oferta lărgirii granițelor conștiinței de sine sau a evadării în transcendent. Nemulțumiți de ceea ce oferea teritoriul unei țări îngrădite ei au testat, pe o „hartă” mentală, o zonă liberă de condiționări repulsive. Eu o interpretez ca un refuz al introspecției analitice necesare cunoașterii de sine serios fundamentate, ca o substituire a „teritoriului fizic” cu unul spiritual incontrolabil dar și ca o reacție, omenește firească, în cadrul confruntării „corpului” cu transformările vîrstei și acceptării trecerii spre eternitate. Originar vorbind, afirmația corectă este „eu sînt corpul care vorbește”, spiritul și corpul cresc împreună și orice transcendere spre un alt nivel de spiritualitate implică a face abstracție de corp, însă „el simte” această „trădare/evadare” și poate reacționa „ciudat” sau refuza dezvoltarea sentimentelor de confort, mulțumire, fericire. Reprezentarea că trebuie să ajungi undeva, unde nu s-a ajuns încă, - sau la ceva „cenzurat/interzis” - poate fi și un protest, nu doar o explorare a teritoriilor eului, un refuz al realității frustrante, dar și un faliment al „terapiei” bolilor de ființare - cum spunea Noica. Spiritualitatea nu oferă în mod automat și o protecție în fața experiențelor cotidiene marcate de lipsuri, boală sau anxietate. Maturizarea intelectuală nu oferă și garanția unei dezvoltări normale dacă nu este susținută/urmată și de cea emoțional-afectivă, întrucît inteligența este o performanță și nimic altceva. S-a crezut și se mai crede că este suficient să fii deștept pentru a nu avea probleme, depresii sau fobii, însă, din fericire, nu este așa. Fără afectivitate sau emoții, fără calibrare homeostatică în adevăratul sens al cuvîntului, fără empatie, o inteligență poate deveni insuportabilă nu numai pentru sine, ci și pentru ceilalți. Experiențele cu meditația transcendentală nu trebuie să ne mire și nici să ne facă să ne îndoim de calibrul intelectualilor respectivi sau de lipsa lor de spirit critic. Ce putem crede atunci despre doctorii în psihologie care s-au lansat în aventura verificării unei tehnici „așa zis terapeutice” fără a avea experiențe în psihoterapie, fără s-o probeze pe pielea lor ca experiență de grup și fără posibilitatea unui studiu comparativ îndelungat. Dacă a fost o momeală nu știu, însă nici o metodă terapeutică nu este în regulă dacă determină așteptări false. Cu atît mai mult cu cît ideea „psihoterapie de grup” era considerată subversivă, iar în cultura română mai fusese un caz pus la index de comuniști, tocmai pentru ideea „transcendentului abisal” cu trimiteri spre religiozitate - acela al filosofului Lucian Blaga. Represaliile față de intelectuali și psihologi au fost de o duritate tipic comunistă sau tipică poporului român? Aceasta este o întrebare de fond și a modului în care noi ne-am despărțit în istorie de anumite personalități, chiar de unii conducători. După mine a fost o greșeală să i se dea ok-ul de către psihologi, însă ea fost speculată inuman și a demonstrat că umanismul comunist era doar o lozincă discriminativă, ce viza toleranța doar la vîrf nu și jos. Aceasta nu trebuie să ne absolve de analiza propriilor greșeli - a prelucra trecutul înseamnă a privi cu curaj lucrurile așa cum au fost, fără nostalgii sau crize de martiraj. Nu este vorba doar de caracterul subversiv al unei metode de relaxare „împachetată” elegant cu ritualuri și denumiri orientale, ci de faptul că, atît produsul în sine cît și forma sau promisiunile oferite, nu erau nici științific și nici deontologic în ordine. Problemele deontologice sînt în psihologie fundamentale, deoarece tendința de folosire a puterii de previziune șu din relație trebuie contracarată permanent și supervizată. Meditația transcendentală, ca de altfel toate tehnicile ezoterice practicate de „möchtegerne Psychologen” (cei ce-și doresc să fie psihologi fără a fi) a promis „minuni” care sînt interzise și inacceptabile deontologic.

    LA: De ce să fie interzise dacă se vînd și lumea le caută?

    DG: Doar nu vrei să devenim toți vraci și prezicători ca Nostradamus sau Rasputin! De ce este o vindecare spontană și o „minune”? Pentru că nu avem o explicație a faptului de ce, într-un anumit caz, nu s-a împlinit profeția statistică a înrăutățirii bolii sau a decesului. Orice terapeut sau medic se confruntă cu asemenea cazuri însă, dacă acesta crede că excepția conținută de „minune”, s-ar datora „calităților sale personale”, atunci el însuși are nevoie de un psihoterapeut pentru a fi adus cu picioarele pe pămînt! Aici se află esența relației terapeutice, de a nu fi sclavul feed-back-ului pozitiv, de a nu-ți însuși ceea ce nu este al tău și a-i da pacientului reușita, lămurindu-l cum să-și prelucreze propria „minune” sau „energie” în folosul propriu, nu să-l faci dependent de „aură”, de „transmisia” ta sau de una transcendentală! Printre altele, meditația își plasa efectul pe păstrarea secretului „mantrei”, ceea ce sugera nu numai gîndirea „mitică”, ci și pe cea conspirativă, care era domeniul „Securității”, iar fascinația șamanică a „guru-lui” o concura pe cea a „conducătorului.” S-a intrat așadar în conflict cu interese și „metode de influență” care erau monopol de stat iar afirmația mea poate fi folosită ca justificare sau luată ca o plauzibilitate terapeutică umoristică. Orice ritualizare în ceremonialul de desfășurare a unei activități, focalizarea monologului și a privirii, sînt proceduri hipnotice de inducere a transei, însă nu este vorba de a damna sugestia, ci doar modul nedeontolgic de a te folosi de ea. Din păcate, nu pot decît să enunț aceste probleme, ele ar trebui să constituie obiectul unor dezbateri serioase în cadrul organizației psihologilor de acasă. Esența conflictului de atunci este actuală, avînd în vedere absența controlului deontologic general, dar și pervertirea unor specialiști sociali la jocul puterii. Dacă psihologii din România și-au constituit un Colegiu care le va controla activitatea din punct de vedere etic, nu același lucru se poate spune despre celelalte grupe profesionale din domeniul uman sau al previziunilor sociale.

    O altă problemă este aceea a atractivității, pe care „minunea” unor metode de „vindecare” o exercită încă asupra oamenilor. Individul neclarificat decenii de-a rîndul și căruia i s-au promis toate produsele civilizației industrializării forțate în schimbul „trădării” și vînzării sufletului, a uitării de sine, s-a trezit, după 1990, nu numai singur, ci și gol spiritual. Am fost sclavii unor promisiuni materiale de mai bine, de parcă binele ar fi în posesia cuiva, însă acest lucru se mai așteaptă și astăzi de la alți „conducători” sau vindecători. Este o așteptare care nu poate fi decît speculată manipulativ, mai ales într-o societate unde nu s-a reușit crearea cadrului juridic echitabil pentru ca fiecare să ajungă la binele reprezentat într-o formă individualizată.

    Această mentalitate a fost întreținută și de atitudinea puritană vizavi de suferințele psihice, psihoterapia a creat și creează la noi probleme de percepție și acceptare, mai ales din teama etichetării. Cuvîntul psihoterapie este mult mai apropiat de cuvîntul „psihiatrie” decît de cel de psihologie, iar conotația sa trimite la reprezentarea spontană a Spitalului „Socola” și a gratiilor la ferestre. Din aceleași motive multe personalități, chiar politice, își numesc psihoterapeutul „sfătuitor/consilier”, dar și pentru că se asociază cu ideea de slăbiciune interioară. Noi putem schimba numele realităților după nevoile noastre emoționale sau a satisfacerii eului orgolios, însă falsificările ne înfundă mai devreme sau mai tîrziu. Un „expert în reîncarnare”, unul care promite legături cu „lumea de dincolo” sau chiar „eliberarea prin sinucidere”, cum a fost cazul sectei din Tenerifa unde s-a încercat evitarea prin suicid a „sfîrșitului apocaliptic iminent al lumii”, par să aibă mai multe șanse de a „fascina” decît un psihoterapeut, căruia îi este interzisă pînă și reclama de cabinet, tocmai pentru a nu trezi așteptări false. Recrudescența iraționalismului a fost obsesia secolului XX, iar plăcerea „regresiei de vîrstă” în grup poate fi trăită intens, indiferent dacă ești laureat al premiului Nobel sau posesor de Oscar.

    LA: Cum îți explici reacția foarte dură a ceaușeștilor față de meditația transcendentală? Crezi că a fost o subversiune psihologică a securității, pentru a-și demonstra utilitatea și vigilența ori au fost convinși de caracterul subversiv al întîlnirilor?

    DG: Eu nu cunosc dedesubturile, nu pot analiza decît procedura. Așa cum s-a acționat, a fost un răspuns dur la o realitate clasificată intolerant „sau/sau, alb/negru”, o demonstrație de putere, dar și una fobică, tipică reacțiilor extreme a celor care intră ușor în psihoză. „Familia” a fost ajutată să intre în panică prin metoda casei, aceea a dezinformării (și amplificarea este o dezinformare, chiar mai periculoasă decît lipsa de informații!), altfel s-ar fi procedat diferențiat, dar este și dovada unei justiții paralizate, redusă la o caricatură, o altă problemă deontologică la fel de gravă. Nu informația în sine provoacă o panică, ci modul și momentul în care o transmiți. A băga frica în cineva este mult mai simplu decît a o trata, o fobie se dezvoltă în trei secunde și nu scapi de ea treizeci de ani. S-a folosit o metodă psihologică simplă - pentru că exercițiul dezinformării era în comunism „pîinea noastră, cea de toate zilele” – iar acțiunea de compromitere a „meditației transcendentale” a demonstrat că se pot crea „realități” perfect simulate și „vîrful” sistemului poate fi păcălit. „Conducătorul” a fost atunci, ca și în decembrie 89, victima propriului sistem informativ exhaustiv (urma parcă să fim toți interceptați!) și de producere a fricii. Dificultatea de a prelucra informațiile excesive (controlul informațiilor nu înseamnă numai ștrangularea lor!) tot mai greu de stocat a crescut, iar dacă sînt negative ele pot îngrozi orice creier uman. Realitatea în sine nu este fobică, numai reprezentarea ei ne produce groaza și teoria comunicării spune clar: blocarea sau starea de confuzie a unui sistem se realizează cel mai ușor prin satisfacerea neselectivă și excesivă a foamei informaționale. Dimensiunile pericolului „agenturilor străine” au fost hiperbolizate pe principiul multiplicării detaliilor nesemnificative, a amplificării zvonurilor și ale profețiilor devenite reale în consecințe. Dacă vrei ca o persoană să se blocheze în propriul sistem, atunci îi satisfaci obsesia de a fi „precis informat”, ce declanșează procese circulare în lanț, dar și spiralat. Precis înseamnă mult și în detaliu, însă ceea ce este foarte exact poate fi nu numai absurd, ci și imposibil de prelucrat. Creierului nu-i plac analizele la nesfîrșit și foarte obositoare, ci sintezele și concluziile. În fond, noi gîndim în concluzii, cuvintele sînt deja abstracții ale unor proprietăți și cum pentru a lua decizii sau a influența trebuie să te exprimi scurt și eficient, aceasta implică și mai multă abstracție. Numai blocarea creierului pe detaliul scos din context și amplificat face posibilă panica. Însă, a te informa permanent de intențiile colaboratorilor înseamnă nu numai suspiciune, ci și plăcerea obsesivă a voyeur-ului de a intra în intimitatea cuiva.

    LA: Ipoteza mi se pare plauzibilă și, în spiritul afirmațiilor făcute pînă acum, eu înclin să cred că a fost o reacție anxioasă a clanului ceaușist, declanșată de obsesia de a vedea peste tot numai conspirații ale serviciilor secrete străine, dar și o metodă de intimidare a intelectualității.

    DG: S-au atins desigur mai multe scopuri deodată. Conspiratorul viciat de metodă vede peste tot aranjamente amenințătoare - în fond, conspirativitatea este „secreția” complicității de care vorbeam și ea conduce la o subordonare aproape totală. Prin solicitarea „încrederii oarbe” sau a efectelor extrem de atractive ale „tăinuirii” asupra imaginației, se obține o stare de dependență ce trebuie mereu satisfăcută. Psihologia secretului sugerează intimitatea, tabuurile, iar tot ceea ce poartă eticheta de interzis, strict secret, serviciu secret, „lucrează la secrete sau în secret”, speculează atractivitatea misterului. Un secretar general este un deținător de secrete, are mai multe secretare care au învățat cum să secrete cît se poate de discret, „secretele epocii de aur” și aceste afirmații nu sînt numai un joc de cuvinte, ele se joacă cu realitatea „jucătorului.” Cine controlează informațiile puse la secret sau este deținător de secrete, are o putere absolută asupra persoanelor vizate de acestea. Viciul de fond este conținut de faptul că, un „secret absolut” implică o inaccesibilitate absolută, iar valoarea lui crește cu atît mai mult cu cît el rămîne pentru ceilalți inviolabil. Jocul psihologic „de-a secretele” vizează absurdul, însă este extrem de benefic pentru cei care-l folosesc și profită de funcțiile de tăinuitori/deținători de secrete, cu putere în orice relație. Ca psihoterapeut, mă confrunt zilnic cu secretele pacienților, însă puterea cu care ei mă investesc nu o pot folosi fără a încălca codul etic profesional și a-mi peri*****a autorizația de practică. În plus, ar fi o dovadă că eu însumi am nevoie de terapie!
    Diferențierile de procedură sînt incomparabile iar în ceea ce privește etica, nu am auzit să existe o „Etică a Securității” sau a vreunui serviciu de informații. Serviciile respective se folosesc abuziv de absurditatea conținută în definirea a ceea ce este sau poate fi un secret și a mecanismului lipsei de transparență. Acesta face ca o instituție de acest gen să se poată menține artificial, chiar dacă informațiile nu au valoare de secret sau vreo importanță majoră, deoarece tot ea deține și definiția/criteriul după care o informație este clasificată astfel! În fond, cine are competența să clasifice o informație astfel încît ea să primească atributul secretului și care sînt criteriile de selecție? Dacă este nevoie de o verificare permanentă a sincerității/loialității înseamnă că, sau noi sîntem „răi de la natură și incurabili” și trebuie menținută culpabilizarea sau consumatorul de secrete suferă de nevroză obsesivă. Un serviciu secret poate, teoretic vorbind, supraviețui la infinit, pur și simplu numai prin deținerea unor informații la care să nu se permită accesul, adică menținerea puterii prin șantaj și frică. Frica a fost, este și va fi cel mai mare capital, iar istoria omenirii este istoria modului cum am încercat să scăpăm de frică sau s-o tratăm, fie prin eliberarea de dependențele nesigure sau de obsesia permanentă a morții: religie, magie, știință, dragoste, protecția lui Dumnezeu, cercetarea legilor naturii, filozofare. Cine poate provoca iluzia vindecării fricii poate obține puterea. Menținerea puterii este posibilă prin manipularea mecanismelor care pot declanșa și întreține frica însă, dacă un tip de societate se menține prin practici de producere a anxietății, atunci ea nu-și îndeplinește rolul fundamental de a garanta securizarea individuală și echilibrul emoțional. Frica poate fi declanșată la urma urmei și prin cenzura adevărului despre noi sau despre mediul în care trăim.

    LA: Eu am scris în acest volum despre cenzură însă, după abrogarea ei în 1990, nu s-a mai scris parcă la „nivelul” atins anterior…

    DG: O discuție despre cenzură oferă, psihologic vorbind, o mare atractivitate și poate fi o temă tratată separat. Nu pot decît să punctez de pe margine unele aspecte. Sînt desigur mai multe explicații, fac cu plăcere „asociații libere” - un motiv ar fi dispariția tensiunii sociale, dar și cel al atracției exercitate de „interzis” ce permitea retrăirea unor emoții primare de tipul „incestului originar!” Un adulter, de exemplu, nu se justifică numai prin frumusețea persoanei întîlnite, ci prin emoția puternică dată de erupția de adrenalină în sînge, o stare care poate face și dependent, tot așa cum nici un cleptoman nu fură pentru că are nevoie de obiectul respectiv, ci pentru că el este sclavul reacției emoționale, asemănătoare beției orgasmice dacă vrei. Eu aș mai asocia fenomenul de „dispariție a amenințării” după 1990 și cu cel de „dispariție a simptomului” din psihoterapie, care determină pierderea unor „avantaje” cum ar fi: perceperea persoanei din perspectiva netolerantă, valabilă pentru normali sau față de cei fără simptomul respectiv, ceea ce înseamnă asumarea acelorași obligații și frustrări, dar și dispariția șanselor de a schimba în continuare lucruri, fără a întîmpina rezistența celorlalți. În final, dispare nu numai „simptomul”, ci și presiunea care făcea ca „inventivitatea negativă” a acestuia să impună formele proprii de relaționare. În cazul nostru, eu înțeleg că o producție este cu atît mai artistică cu cît ea este mai indirectă, mai „altfel spusă”, iar talentele dezvoltate în a ocoli cenzura, o barieră reală și destul de îngustă, presupuneau un exercițiu permanent, de evitare subtilă a decapitării textului sau a interzicerii lui, ceea ce menținea tensiunea creației la tonusul optim. Subtilitățile sublimărilor de atunci au fost înlocuite, după 1990, cu „exprimări directe”, tot mai „dezgolite”, astfel încît creativul s-a dizolvat atingînd vulgarul, fruct interzis de puritanismul anterior. Nu întotdeauna „liberul arbitru” a fost și cel mai creativ, cenzura și-a făcut ceva mai bine datoria. Se pare că nu rezolvăm problemele mai bine în sistemul „laissez-faire” decît în cel autoritar sau delimitat și pînă la un anumit punct, frustrarea poate fi stimulativă. Evoluția umană a fost condiționată de doi factori: cel al presiunii exteriorului, frustrarea impusă de mediu și cel al motivației interne, spirituale. Să nu crezi acum că mă gîndesc la ceva divin, e vorba de o banalitate, comoditatea sau economia efortului spre care tindem. De multe ori doar tirania unor „conducători” ne-a scos din așa zisa sălbăticie și a „forțat” evoluția. Pînă la apariția acestora, favorizată și de evoluția limbajului, omul primitiv a spart cu îndărătnicie pietre peste un milion de ani, bătînd pasul pe loc, însă de la lansarea unei săgeți din arc și aterizarea pe lună au trecut doar 12500 de ani. Din comoditate, ca să folosesc un termen indirect pentru lene, dar și presați de șef și nu de nevoie așa cum s-a crezut, noi am încercat cîndva să rezolvăm o problemă fără s-o rezolvăm „direct”. Toate formele indirecte de a obține ceva, fără un efort fizic, sînt exercițiul inteligenței creative și, dacă urmărești biografiile unor genii, vei constata că erau de o comoditate anecdotică.
    Dintr-o altă perspectivă, cuvîntul scris și trecut de furcile cenzurii primea o greutate și o evaluare socială aparte pentru că, pe lîngă subtilitățile sugestive și o ambivalență bine mascată, el primea eticheta de „subversiv” de la o intelectualitate care se hrănea exclusiv din „opoziția verbală.” În psihoterapie se pune un mare accent pe cuvinte, cuvîntul îmbolnăvește și tot cuvîntul vindecă, însă nu putem analiza sentimentele și gîndurile în formă lingvistică punîndu-le sub microscop sau separate de persoana care le exprimă. Odată exprimate, cuvintele capătă o existență aparte, a seduce înseamnă a transpune o persoană din universul rațional în cel al imaginației, al construcțiilor de idei, imagini și amintiri care declanșează trăirile unor sentimente puternice. Cuvîntul are prin efectele polivalente un caracter magic și, parafrazînd, putem spune nu numai că „la început a fost cuvîntul”, dar și că toate începuturile sînt semnalizate sau declanșate prin cuvinte, iar dacă avem de-a face și cu un purtător al „Cuvîntului Domnului” sau al „Celui Suspus”, atunci intrăm într-o transă care poate ține uneori secole, chiar milenii. Opoziția verbală rezultată din „jocurile de cuvinte”, era singura hrană spirituală a intelectualilor, constituind și o formă de protest. Și, nu la urma urmei, era valorizat curajul asumării riscului de a-ți pierde libertatea sau viața, o atitudine morală care obliga la solidarizare.

    LA: Este „frica” explicația pentru absența manifestării unei opoziții vizibile la noi? De ce ea a fost numai la noi resimțită așa de profund că ne-a paralizat?

    DG: Se crede de regulă că banii conduc lumea, eu cred că frica este regina absolută. Dacă intri în panică, arunci cu banii pe fereastră. Frica neprecizată poate fi și anticamera psihozei, iar reacția de autoapărare obișnuită este „renegarea realității”, mai ales atunci cînd nu poți combate cauza ei sau orgoliul te împiedică să te duci la psihiatru. Declanșarea fricii este o reacție instinctuală de conservare, poate apărea în orice moment cînd existența este peri*****ată concret sau amenințarea devine greu de identificat, dar și așteptarea fricii o poate provoca, prin creșterea susceptibilității față de un mediu nesigur. Reacția de evitare sau lașitate ce urmează fricii este poate aceea care ar trebui discutată mai mult, dar și ea este un răspuns, pînă la un punct firesc sau, cum spunea A. Lincoln, vizavi de dezertările pe timpul războiului de secesiune: „Nu poți condamna pe cineva la moarte pentru că este laș, tot așa cum nici cocoșatul nu poate fi făcut vinovat de cocoașa pe care o poartă.”
    Comunismul a provocat frica, în primul rînd, prin sacrificarea „adevărului” - răstălmăcirea percepțiilor prezentului și a trecutului era tehnica de bază și orice putea fi folosit împotriva ta. Tocmai acest mod de „prelucrare răstălmăcită a trecutului” de atunci trebuie evitat în viitor. Cum nu te poți feri de tot ceea ce te înconjoară, fără a deveni după un timp paranoic, trebuia să declanșezi tot felul de mecanisme de apărare pentru a supraviețui. Renegarea realității era dublă, ca să provoace frica propaganda renega ceva și evidenția altceva, iar ca să scapi de această „construcție iluzorie de gradul I”, trebuia s-o renegi încă odată la nivel individual pentru a te apropia de adevăr, dar și adevărul crud te înfioară dacă lipsesc confirmările sau susținătorii. Distrugîndu-se cadrele adevărului, s-a sădit în noi o stare de suspiciozitate prepsihotică latentă și aceasta este una din cauzele care au prelungit eliberarea de „schemele de gîndire” impregnate. Amintiți-vă că, ani de-a rîndul, societatea postdecembristă a fost obsedată de întrebarea „cine ești dumneata domnule x sau y”, semn nu numai al unei neîncrederi maladive, ci și a faptului că ne lipsea curajul unei identități. Indiferent de atitudinile adoptate atunci sau acum, problema cea mai grea a adevărului nu este numai veridicitatea informației în sine ci, mai curînd, acceptarea lui, care presupune condiții cognitive sau scheme mentale de integrare, altfel trece pe lîngă noi. Împărțirea adevărurilor în importante și nesemnificative după criterii nu numai psihologice, cum ar fi experiențele anterioare (trecutul) sau credințele de tot felul, complică și mai mult această problematică. Adevărul este impus și de condiționările cotidiene, putînd fi respins dacă nu „aduce” nimic sau conectat la tot felul de superstiții, însă acest aspect este o temă centrală a psihoterapiei.

    LA: Revenind la prelucrarea trecutului - în ce măsură ne-ar ajuta nu numai să ne descotorosim de moștenirile de gîndire, ci să fim și pregătiți pentru așteptarea unui viitor eliberați de prejudecăți puritane?

    DG: Așteptarea „viitorului” este utopia care s-a vîndut întotdeauna cel mai bine, este asemănătoare cu „așteptarea lui Godot”, unde Becket face un joc de cuvinte aluziv la afirmația lui Nietzsche „Gott ist tot” (Dumnezeu este mort). Viitorul „nu vine” pentru că nu are de unde veni, nu poate fi localizat în spațiu și nu are nici o existență în afara aceleia pe care numai noi i-o dăm prin trăirea prezentului. Perceperea viitorului este legată de aceea a timpului și de aici tot felul de complicații fizice și psihologice. Cum universul se deplasează uneori peste viteza luminii, numai pe pămînt există o astfel de percepție a timpului și în legătură cu ritmurile bionaturale - chiar ceasul atomic plasat pe o orbită în afara pămîntului, dă diferențe față de valorile de pe Terra. Eu recomand pacienților să părăsească consternarea neputincioasă, decursă dintr-o înțelegere fatalistă a viitorului de tipul „ce ți-e scris în frunte ți-e pus” sau a complexului lui Edip, și să-l perceapă ca „sosit și prezent.” Noi trăim de fapt numai în viitor, prezentul zilei de azi este viitorul zilei de ieri, ora de față viitorul celei anterioare, ș.a.m.d. Viața se trăiește numai ca prezent, este pur și simplu inevitabilă, ne aflăm într-o lume apărută din „întîmplare” sau din „nimic”, iar timpul este scurt. Scopul vieții este experiența totalității duratei ei, dar și a simultaneității prezentului, așa că se așteaptă inutil apariția viitorului sau a ceea ce ne reprezentăm a fi, pentru că, dacă el nu a sosit deja nici nu va mai veni, cu toate că în final Becket afirmă: „El nu vine, așadar EL există!”, o aluzie la refuzul divin de a se arăta sau manifesta. Paralela poate părea forțată, însă omenirea a așteptat mereu de la viitor „sosirea Domnului” și împlinirea aspirațiilor de mai bine, de dreptate, de ridicare la cer, etc., adică de la „altcineva” și aceasta este o atitudine depresivă. Dacă noi purtăm și raiul și iadul în noi, atunci sîntem obligați să acceptăm și responsabilitatea acestei damnări. A lăsa răspunderea pe seama altcuiva este depresivă, după cum depresivă este și afirmația „copii mei trebuie să trăiască mai bine decît mine sau să aibă un viitor fericit.” Fericirea sau bucuria vieții nu este un sentiment care poate fi „așteptat” sau amînat, el trebuie dezvoltat zilnic și „fără un motiv” concret al dependențelor de a avea, a reuși, a primi, a găsi. Becket, el însuși dezamăgit, propune o soluție aparent absurdă, însă singura care mai poate salva „așteptarea” - absența ca dovadă a existenței, sugerînd ipoteza „creației din nimic” (Creatio ex nihilo), dar și incapacitatea noastră de a înțelege, accepta și suporta nihilismul sau nonsensul existențial: nu există sens, noi sîntem sensul! Teama de a fi singuri în univers este teribilă și tocmai „așteptarea originară”, acest „trebuie să vină Cineva”, liniștește pe moment creierul nostru obsedat de ordine și prizonier al lanțurilor cauzale lineare de tipul „dacă a fost un început trebuie să fie și un sfîrșit.” Fără repere sîntem în „aer” și singura posibilitate de a manipula viitorul este lărgirea granițelor prezentului psihologic, adică a aprofundării înțelegerii și conștiinței propriului eu. Viitorul sau „ziua de apoi” a fost întotdeauna speculația de fond a oricărei manipulări sociale, indiferent dacă e vorba de politică sau religie. Politicienii, care promit lucruri utopice, se lasă conduși de ideologii nerealiste ce sfîrșesc într-un dogmatism fără ieșire, cu atît mai mult cu cît, pentru a se păstra atractivitatea, o promisiune inițială trebuie să fie depășită de următoarea, - o escaladare în cerc vicios care la un anumit punct se blochează. Orice sistem politic nou, care se bazează numai pe oamenii „noi” în construcția unei societăți absolut „noi”, ajunge să fie o dictatură. Karl Popper spunea că, dintre toate ideile politice, dorința de a face oamenii fericiți și desăvîrșiți, este poate cea mai periculoasă, iar încercarea de a realiza raiul pe pămînt produce iadul.

    LA: Trecutul ne-a băgat din diferite motive frica în oase, viitorul ne angoasează, nu facem decît să trecem de la o frică la alta…

    DG: Frica este, în finalul trăirii ei, o reacție emoțională a lipsei de explicație sau înțelegere a necunoscutelor vieții. Sentimentul de frică este unul singur, celelalte reacții sînt forme denumite după situațiile sau obiectele care-l determină. Teama despărțirii sau de necunoscut sînt reacții ereditare, una este emoțională și cealaltă cognitiv-explicativă, restul fobiilor sînt învățate sau intersectări ale celor de bază, trăite diferit în funcție de structura personalității fiecăruia. Viitorul ne poate desigur îngrozi și pentru că reprezentările imaginative o fac mult mai bine decît realitatea, însă el poate deveni real, tocmai prin proiecția angoaselor neprelucrate și a mecanismului „profețiilor negative care tind să se autoîmplinească.” Faptul de a nu ști ce se va întîmpla cu societatea în viitor, nu este decît semnul că o societate deleagă o parte din responsabilitate cetățenilor ei, care nu ar mai trebui să aștepte ca el să vină de „sus.” În viitor se va întîmpla exact ceea ce se întîmplă cu fiecare și societatea va fi după „chipul și asemănarea noastră.” Nu societatea
    Chestionarul articolului:

    [ Rezultate | Chestionar ]

    Voturi 78

    Associated Topics

    Geopolitica


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.90 Seconds