|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 50 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Proza: Cezar Pricop. Securistul (o proza) Scris la Tuesday, April 24 @ 16:15:09 CEST de catre asymetria |
Mai era o săptămână pănă la Crăciunul anului 1999, nu mai mult de atât, când soția îl anunță, fără drept de apel, că urmează ca să petreacă prima zi de Crăciun la Catedrala Ortodoxă Rusă, “Sfântul Spiridon”, din Seattle, pentru că nu există undeva mai aproape o biserică românească, iar comunitatea a primit acceptul de a face slujbe acolo.Securistul Mai era o săptămână pănă la Crăciunul anului 1999, nu mai mult de atât, când soția îl anunță, fără drept de apel, că urmează ca să petreacă prima zi de Crăciun la Catedrala Ortodoxă Rusă, “Sfântul Spiridon”, din Seattle, pentru că nu există undeva mai aproape o biserică românească, iar comunitatea a primit acceptul de a face slujbe acolo. “Nu, nu se poate, iarăși la ruși!? Nu merg!” – a răbufnit Toma Albini – adică Ti-ai. Dar, după un timp de gândire, zise : “Ba, se poate! Ia haide să mergem noi la ruși acum, de data asta, nu să tot vină ei la noi…”. S-a înmuiat pentru că și-a amintit cât de anost a fost primul lor Crăciun din America, petrecut în casă, cât de triști au devenit amintindu-și, povestind fiecare despre cum petreceau ei odată și cum sărbătoresc românii, în general, în acele ore, acasă, în țară, Nașterea Domnului. De data asta urma ca sărbătoarea s-o petreacă la biserică. S-a pregătit Rodica exact ca în revistele de modă, acelea pe care le tot studia, adică în cele mai frumoase haine; și l-a îmbrăcat și pe el cum se pricepea ea cel mai bine : impecabil asortat, într-un costum bleumarin tineresc de bună calitate, cu cămașă de culoarea ochilor lui, adică albastră, cu pantofi noi, scumpi și neîncălțați până atunci. “Un bărbat de la pantofi se cunoaște ce-i poate pielea, îi tot repeta ea. Eu, când vreau să văd ce-i poate capul unuia, la pantofi mă uit prima dată.” Nici nu i-a spus cât au costat, cât dăduse pe ei, a făcut în așa fel încât să nu afle, altfel, cu siguranță că nu i-ar fi luat în piciore, așa de prețioși erau. Costaseră cu puțin peste șapte sute de dolari – o avere! Dacă ar fi știut asta, i-ar fi zis că nici el nu valorează atât. Îl așteptau și pe Bucureștean, ca să plece împreună, așa cum se vorbiseră. Pe numele lui, Cleopa Tudor – dar nimeni nu-i zice așa; abia de știu câteva persoane cum îl cheamă. Colegii, românii, bărbații, îi zic Buci, dar cu accentul pus pe i – de la prescurtarea scrisă a orașului de unde se trage, dar și din bășcălie, din cauza fizicului său : lung cât o prăjină și slab-așchimodie, dar cu dosul proeminent, ca de femeie de culoare. Nu mai știe cine i-a zis așa prima dată, s-a întâmplat de mult, a și uitat, că l-a întrebat Rodica despre treaba asta. El, nici nu se supără, nu se deranjează, așa că se mai fac mai multe alte bancuri pe seama lui și nu numai pe chestia asta, pentru că ține. Se împrieteniseră. Mai ales el cu nevastă-sa, deveniseră amici, preocupați fiind amândoi cu întocmirea horoscoapelor, cu ghicirea viitorului – chestii din astea. Despre ce e vorba : Făcuseră o pagină Web pe Internet cu care începuseră a avea mare succes. Câștigau cu treaba asta cam cât lua Toma, singur, de la slujbă. Aveau, acum, vreo trei sute de clienți stabili, cu abonament, cărora, contra unei sume modice, lunare, li se trimitea horoscopul pe e-mail. Modic pentru beneficiari, dar, când se aduna suma asta minusculă de la atâția oameni, chiar că se cunoștea. Se gândeau de acum ca să dezvolte afacerea, să mărească traficul și spațiul pe disc, să investească în reclamă, să facă schimb de link-uri, apoi să cumpere noi domenii, să programeze noi pagini. Dar nu, nu doar atât. În plus, Bucureșteanu știa foarte bine ca să dea în cărți, așa îi zice Rodica lui T. Albini, soțului ei, și dă cu cărți ungurești, cu cele mai bune, nu cu orice. “Asta, cu cărțile ungurești e cea mai bună metodă”, încercă ea ca să-l convingă pe afon, dar degeaba, că el rămâne tot reticent. Îi convine să o lase să își facă de lucru pentru că așa poate și el ca să-și vadă de-ale lui, cu calculatoarele. Începuseră chiar să facă și experiențe, fotografiind așezarea cărților, așa cum cădeau ele în momentul “întinderii”, urmând a le consulta apoi, după derularea faptelor, cu trecerea timpului, ca să verifice dacă s-a îndeplinit “dezvăluirea”, și dacă nu, să facă eventuale corecții în viitor, ca să se perfecționeze. Se cam dusese vestea și începuseră să vină unii, dar mai ales unele, adică doamne, ca să-și ghicească în cărți acasă la Albini, dar o făceau numai la cine vroiau ei, selectiv, și mai ales cui vroia Rodica, că ea organiza totul. În afară de americo-latine multe femei din cercul ei de prietene veneai la ghicit, așa-zisele “Văduve” de la Microsoft. La fel ca și în cazul poreclei bucureșteanului, nu se mai știe cine le-a zis așa, poate că exact vreuna din ele însele, sătulă să își tot aștepte soțul ca să-și îndeplinească obligațiile maritale. Hai să nu-i zicem noi, aici, Buci, nepractic și ineficient, să-i spunem CT, cu inițialele… Acesta se cam lasă așteptat. Trece timpul; timpul trece. ― Dar nu mai vine, dom’le, omul ăsta o dată? Nu-i dăm un telefon să vedem pe unde este, că se termină slujba exact când ajungem noi acolo, zice Toma către nevastă. Aceasta se tot aranjează în oglindă, în timp ce copilul, Călin, așteptă, îmbrăcat gata, în fața televizorului pe ecranul căruia rulează desene animate din acelea caraghioase, unde chipurile personajelor sunt pocite rău de tot, iar culorile sunt tare violente. Numai la din astea se uită. ― Dar nu e târziu, honey, ajungem just in time. ― Dar nu mai folosi, dragă, cuvinte englezești, ți-am zis asta de o mie de ori – ori una, ori alta. Sună ca dracu! Și ce învață copilul ăsta de la noi? O să se ducă la școală și o să zică exact ca tine… ― Ei și tu acum! Dar aici toate româncele vorbesc așa. Îți vine pe limbă, nu poți să mai faci diferența… Și n-am auzit să aibe cineva probleme cu copiii la școală din cauza asta, dimpotrivă, că învață două limbi deodată și le deschide orizontul cunoașterii. Cine mai învață o a doua limbă străină în America astăzi în afara celor care au posibilitatea ca s-o facă în familie, ca limbă nativă?! Nu crezi că e un avantaj treaba asta pentru el? Lasă, când mai crește o să își dea seama care-i engleza și care-i româna, n-avea tu grijă, și nu o să mai folosească așa, adică n-o să le mai amestece… ― Dragă, dar mult mai vorbești. Dacă te pornește cineva nu te mai oprești. Gata, apasă pe buton. Am înțeles. Dar sună-l pe Buci, să vedem doar pe unde este… ― Dar nu-i mai zice domnule așa, te rog frumos! Uite că te rog și eu ceva așa cum și tu m-ai rugat pe mine, se poate!? ― Dar cum vrei, dragă, să-i zic, fese, sau nates? Știi doar că el nu se supără. La office toată lumea îi spune așa… ― Te-am prins! Uite că și tu folosești cuvinte englezești, auzi aici, cică nates!; dar office! – ăsta ce e, nu e cuvânt englezesc? ― Păi office e deja și cuvânt românesc, dragă, este asimilat. ― S-o crezi tu pe asta! Ia intră pe Internet ca să cauți în DEX. O să vezi că nu e acolo, că eu am dreptate și nu tu. Așa că e o lecție pentru tine, niciodată să nu te repezi să afirmi ceva, categoric. Se tot aranjează în oglindă, se privește în timp ce discută cu Toma Albini, studiindu-și gesturile dacă dau bine în hainele astea. Își dă părul, când într-o parte, când în alta. Îl leagă la spate, îl dezleagă apoi și-l scutură lasciv. Și-l trage pe frunte ca să vadă dacă i-ar stă bine cu breton. Se studiază din față și din profil. Îl leagă din nou, de data asta în coadă de cal. ― Nu e mai bine așa? Că doar mergem la biserică, nu? Trebuie să fie decent. ― Dai telefon? O întreabă din nou, în voce cu o ușoară nervozitate. Are dreptate, cuvântul nu există în dicționarul explicativ românesc și asta îl incită. S-a săturat ca ea să aibe mereu dreptate. ― Nu am de ce să dau telefon fiidcă în cinci minute ajunge el aici. ― Dar nu știam că sunteți și telepați! Băi, frate, dar voi aveți prea multe afinități, nu crezi? ― Știi doar că vorbești aiurea, insinuarea ta e de prost gust. Ce, nu-i așa că nu există office în dicționar, de asta te-ai deranjat, nu? Ca un făcut, nici nu trecuseră cele cinci minute din profeția Rodicăi, că și sună interfonul. Bineînțeles că era CT. “Eu sunt”, se anunță el cu o veselie nedisimulată. “Nu ți-am spus, dragă, că în cinci minute e aici?” Inutil s-o mai contrazică, cu ce argumente? Spiritul vesel și un piculeț infantil al lui CT contaminează pe toată lumea. Râde mereu, povestește, inventează, i se pare, dezvoltă; totdeauna are câte ceva de comunicat, ceva urgent, nemaipomenit; o bârfă, o întâmplare : a auzit el că; i-a zic cineva precum că; știe întotdeauna care cu cine mai trăiește, cine de cine s-a despărțit; adultere, flirturi și compatibilități. El nu e însurat. A fost, dar s-au despărțit amiabil. Aici toată lumea divorțează așa, rămânând după aceea oarecum prieteni, cel puțin amici, mai mult sau mai puțin. Și de atunci stă singur, mereu disponibil pentru noii veniți, gata să le ofere serviciile, gratis, ceea ce, în America, unde totul costă, reprezintă ceva. ― Unde mergi așa, îmbrăcat în zarzavatul ăsta? E într-o cămașă colorată, de aceea din clasa “ecuator”, are un sacou verde și niște pantaloni de tip jeans de culoarea deșertului. Fără cravată, descheiat la doi nasturi. Nu e chiar așa de neobișnuit pentru america și americani, unde amănuntele astea nu impresionează pe nimeni. Dar luând în considerație că vor merge la Prohodul Domnului, într-o biserică ortodoxă, între români, ținuta lui sare-n ochi de la o poștă. Toma, care se simte caraghios, așa îmbrăcat impecabil cum este, să arată mărinimos. ― Dă-i dragă o cămașă de la mine, una așa, albastră, ca a mea, că doar mergem la biserică, nu la bairam. ― Păi, nu mergem și pe-acolo? Că doar nu o să stăm toată ziua în biserică. Și vă spun eu că știu, spre deosebire de voi, la mine nu e prima oară când merg, e și petrecere, se dansează, se cântă, sunt cântăreți invitați din țară, o să fie frumos. Nu vă e dor de o petrecere românească? O să ne întâlnim acolo cu toți românii. Știți că vine și Gavrilescu, nu? O, da, vine și el. Dar să-ți spun ultima bombă. Știi cu cine e Cernat acum, combinat? O să moară lumea de ciudă. Cu o fată de la formația aia, nu știu cum îi zice, parcă Aria, dar nu-s sigur, o să aflăm noi. Știți cum e fata asta? Mor-ta-lă! O să facă implozie Dorina de ciudă când o să-l vadă cu bunăciunea asta. Ce? Eu? Eu am una acum, o vecină, o mexicancă. Eu sunt tare practic, îmi aleg ofertele de-aproape. Că doar n-o să merg cu ea la biserică, că mai e și catolică. Dar dacă îmi pică ceva cu tronc acolo, vreo româncă vânoasă, cum mă descurc cu amândouă? Oricum, nu e ceva serios, să trecă timpul, și mie, și ei. În zona statului Washington, unde se află orașul Seattle, vremea este așa cam cum începe să devină acum în partea de Sud a României, datorită schimbărilor climatice care au loc. Iarna, dacă ninge o dată sau de două ori și zăpada se topește în câteva ore, iar temperatura coboară rar sub zero grade. Dar plouă mult primăvara, însă nu torențial, ci mocănește, încet, abia dacă te udă dacă mergi câțiva sute de metri prin ploaie. Așa se întâmplă și toamna : un fel de moină plutește în aer și norii acoperă cerul mai tot timpul. Soarele se arată arareori și atunci când se face și mai apare este anemic și parțial, din cauza asta majoritatea oamenilor sunt predispuși depresiei. Dar e cam mult spus, depresie, mai degrabă e vorba de o dispoziție sufletească deschisă melancoliei. Toma Albini, care e un raționalist, spune că exact acestui lucru se datorează succesul pe care-l are soția lui, ajutată de Cleopa Tudor, sau invers, cu divinațiile, cu horoscopul și cartomanția. Asta, spre spre deosebire de ea, care vedeau în izbânda lor descoperirea unor puteri latente, a unor abilități de natură personală, a unei deschideri de sorginte religioasă. Iată și motivul pentru care Rodica s-a hotărât ca să meargă la biserică. Sigur că Albini se întreabă că ce-o avea în comun “vrăjitoriile” astea ale lor cu Biserica Ortodoxă și se gândește dacă nu cumva soția lui suferă de mustrări de conștiință pentru că s-a cam umplut de păcate și vrea să se mai ușureze. Asta meditează el în timp ce conduce mașina relaxat și tăcut. ― La ce te gândești, dragă, e vorba de mine, nu? Și nu se poate ca să ajungă până acolo încât să-i ghicească până și gândurile, sigur că e vorba de intuiția aia tipic feminină, nimic mistic, nimic ezoteric – îi plece cuvântul ăsta. Se întoarce către ea. Viteza scăzută îi permite ca s-o privească îndelung. ― Bineînțeles că da, draga mea, numai la tine mă gândesc, la ce și la cine altcineva? Păi se poate! ― Fii atent la trafic, te rog! Uită-te înainte, nu la mine. Locurile de parcare de pe străzile din jurul bisericii sunt deja pline, semn că românii s-au adunat devreme, pentru că de români e vorba, având în vedere că sunt singurii care sărbătoresc ceva în acest loc și la acest moment. CT ajunsese cu câteva minute mai înainte și îi aștepta, rezemat de portiera deschisă. Le face semn de departe indicându-le un loc liber. Parchează lângă un Hummer, poate că la asta îi atrăsese CT atenția. Nu se poate abține ca să nu admire măreția de mașină, dându-i roată. Cauciucurile, mari ca de camion. ― Ce zice de așa ceva? ― Ce ai de zis în fața unui tanc ca ăsta, consumă cât un autobuz, sunt sigură. Ce român și-o fi cumpărat așa ceva? ― Nu dragă, nu ai pus întrebarea corectă. Normal este să zici, ce român are o așa mașină și vine la biserică. Că de avut poate să aibe, dar ce caută la biserică!? Asta dacă e cumva român și e aici, înăuntru. Uită-te la celelalte, numai mașini ieftine, comune. Ia uită-te, japoneze, motoare mici, consum puțin. Oameni care-și numără mărunțișul din buzunare. ― Nu ieftine, ci decente! Dragă, vorbește politically correct! ― Pentru că trebuie să fie un tip strong, nu de ăștia de-alde noi, mereu nostalgici, complexați, americani recenți. Dar poate că ne înșelăm, poate nu-i un român cel care are mașina asta… ― Ori poate că nu mai e român! Călin, nu mai înalt decât roata, tot întinde mâinile ca să-l ia în brațe, ca să vadă și el. În cele din urmă o face; îl ține în dreptul gemului lateral ca să vadă și el înăuntru. ― Wow! Dady… This is what I need… ― Ei, știu eu : nici tu nu mai vrei să fii român, nu-i așa, tati!? Dar biserica are darul de a-i atrage atenția. Ceva nefiresc la ea. Placată cu cărămidă aparentă, zidăria seamănă mai mult cu o construcție britanică, nicidecum cu una de tip oriental, rusească, în timp ce de deasupra, de pe acoperiș, se ridică către cer o grămadă de turnulețe colorate într-un albastru viu pe care tronează cruci mari din bronz. Însă asta nu-i totul. Turnurile au o forma ciudată, nu sunt așa cum apar ele în România. Sinan Pașa, din filmul ăla al lui Sergiu Nicolaescu, avea pe cap un turban exact de forma asta. Dar în loc de cruce, la el era un fel de țepușă. Un astfel de turban avea și caraghiosul acela de Pizza Boy – și-a amintit Toma Albini venindu-i ca să zâmbească. Majoritatea românilor sunt adunați în sala de festivități, într-o încăpere cam mică pentru atâta lume, unde e amenajat exact ca la cantină. În locul unde se află altarul, unde practic la acest moment este, formal, biserica românească, nu cea rusească – acum se cântă. Se aude prelunga voce a preotului care sună cam nefiresc. Doar cei mai în vârstă și cei cu copii mici asistă la acest eveniment religios încărcat de semnificații și seriozitate și, bineînțeles cam trist. CT își cere scuze, menționând că o să intre și el în biserică, dar mai târziu, și se îndreaptă către locul cu oameni mai veseli. Ti-Ai continuă să meargă înainte. Nu se cade să-și lase soția acolo, neînsoțită, dar speră că după câtva timp să vină și el. Nu e un om bisericos, n-a fost niciodată un creștin practicant, de altfel, ca majoritatea tineretului ortodox. În țară, tot așa, a intrat în lăcașul sfânt doar la sărbători mari, la evenimente speciale, la nunți sau botezuri. Nu s-a spovedit și împărtășit decât de vreo trei sau patru ori, și asta s-a întâmplat în copilărie și adolescență, cu familia, la îndemnul mult prea categoric al mamei, ea moștenind de la bunici un spirit credincios, uneori cu exagerări și manifestări de om habotnic. Posturi întregi în care respecta cu mare strictețe toate canoanele, participa la toate slujbele; viața ei desfășurându-se între Postul Crăciunului și cel al Paștelui, cu pomene și pomeniri nesfârșite; zile de vineri și de miercuri în care nu mânca deloc de dulce, când se ruga de copii ca să n-o spurce, numindu-i împelițați, obligându-l pe Toma Albini ca să silabisească cuvântul acesta în gând, obsesiv, încercând să-i perceapă sensul. La fel cum i s-a mai întâmplat, copil fiind și nepricepând multe, când auzea pe popă pomenind de nunta din Cana Galileii. Pentru că învățase la școală de Galileo Galilei. Și credea că e vorba de cana acestuia. Pentru că și de aceea i s-a întipărit în carne un oarece simț ortodox, dacă o fi existând așa ceva, dar și o oarecare sensibilitate în perceperea spațiului sacru, în speță cel din Biserica Ortodoxă : unghere întunecate, pereți afumați, cădelnițe și sfeșnice patinate și tocite, pânzeturi și urzeli făcute prin case și cusute de mână, vechi și uzate; covoarele acelea din iută, roase de vreme, în culori stridente, înflorate; lemnăria cioplită găurită de carii ce se întâlnește prin mai toate lăcașurile; misterul dătător de teamă și liniștea împietrită; aerul îmbibat cu iz de parafină, mireasma abia sesizabilă a tămâiei și parfumul dătător de fericire al mirului. Așa că, aici, de cum intră, primul cuvânt care-i vine în minte este : tentativă! Influențat deja de turbanele pe care le văzuse afară, atmosfera și modernismul pe care-l descoperă dinăuntru îl deconcertează. Mirosuri de parfumuri fine, de detergent dezinfectat în loc de miros de lumânări și rășină; sfeșnicele din bronz strălucitoare, curățate, bine întreținute, în care ard câteva lumânări de calitate. Pereții nu sunt pictați, sunt de un alb imaculat, dar pe ei sunt puse asimetric zeci de icoane de diferite mărimi. Multe! Pe catapeteasmă, peretele care delimitează altarul, icoana Mântuitorului și a Fecioarei parcă sunt niste postere, ca de altfel și celelalte chipuri de sfinți. Și vocea preotului, intonația lui, cu accent englezesc aproape imperceptibil, parcă nu-i ceea ce știa el că se aude în biserică. O femeie anunță pe cine intră că dacă vor ca să se spovedescă o pot face imediat, că un alt preot săvârșește acest ritual în partea stângă, mai retras. Albini dă din cap că nu, dar soția lui spune, da. Rămâne cu Călin. O vede pe Rodica intrând sub patrafir, iar preotul, bătrân, cu barbă albă, așezat pe un scaun, îi pune mâna pe cap și rostește ceva. Se roagă. După aceea se apleacă, astfel ca s-o poată auzi. Dă din cap, ca și când ar zice da, de sus în jos, apoi îl clatină a îngrjorare, se trage mai aproape de ea, o ascultă, și din nou se îngrijorează, de data asta aruncă ochii spre cer, a implorare. Ce-o spune? nu poate Albini să se abțină să nu se întrebe, roșind un pic de indiscreția lui telepatică. Bineînțeles că-i zice de chestia cu ghicitul, că păcălește lumea. Ori poate că are ceva pe suflet ce el nu știe, din astea, secrete femeiești, pentru că se știe, nu prea ai cum să-i ții palma unei femei. Sau te pomenești că s-o spovedi și în legatură cu ce fac ei în dormitor, și o zice și de filmele alea pe care le vizionează împreună, doar n-o fi nebună! Zicea ea atunci că păcătuiesc și că o să tragă pentru asta, în timp ce el tot încerca ca s-o convingă că aici, în America, lucrurile stau altfel. Doar au discutat despre așa ceva, că nu trebuie să aibă mustrări de conștiință. Popa face trei cruci largi, se roagă, se uită iar în sus, și iar mai ascultă, aplecându-se și mai aproape de ea ca să audă, pentru că exact atunci corul, două femei și un tânăr, cântă cu putere, Doamne miluește! Și din nou dă din cap. Dar gata, în sfârșit vede cum că rostește rugăciunea aceea de final, pentru dezlegare, înțelege așa pentru că ceea ce spune acum e mult mai elaborat, mai solemn. Întradevăr, după ce face semnul crucii peste capul ei de trei ori, o descoperă de patrafir. Mai schimbă câteva cuvinte, se zâmbește americănește de ambele părți. Probabil că o întreabă de când e aici și-i dorește sănătate și succes, e plin de condescendență, nu se grăbește deloc. ― Dragă, dar l-ai speriat pe bietul popă, am văzut cum dădea ochii peste cap, săracu, dar ce i-ai zis? o întreabă el fără ca să-i lase timp să se liniștească. E toată îmbujorată, și tremură vizibil, afectată. Îi aruncă o privire plină de reproșuri și nu îi răspunde. Îl ia pe Călin de mână și face un pas lateral, îndepărtându-se un pic de el. Deodată, un zumzet se împrăștie printre oameni venind de la cei rămași în sala de festivități – o foială, șoapte și vociferări. Grupuri de câte două, trei persoane comentază ceva. Unii ies pe ușă. Se apropie de niște doamne și ascultă. Una dintre ele e consternată. ― Nu se poate așa ceva, cum să facă una ca asta!? ― Dar ce s-a întâmplat? Nu vă suparați că întreb – îndrăzni Albini timid. ― Uite domnule niște nemernici, afară, unii cu un Hummer, au zgâriat toate mașinile parcate. Eu eram sigură că o să se întâmple ceva… ― Cu adică, pe toate!? Dar cum, cu ce? Că doar n-a tamponat propria lor mașină, aia… ― Nu știu exact, că n-am ieșit ca să văd, că eu nu am venit cu mașina, dar așa vorbeau niște domni la ușă. Acolo! A zbughit imediat afară. Ultimile cuvinte ale femeii s-au pierdut, estompate din cauza distanței. Inima îi bate cu putere. Îi este rușine ca să alerge, dar tare ar fi făcut-o. Toți românii erau pe lângă mașini, bărbați, femei, în grupulețe. Unii, aplecați de mijloc, cercetau caroseria mașinilor. Se observă, mai în depărtare, luminile unui girofar de poliție. Roșu! – albastru! Când roșu, când albastru… “Deci, i-adevărat! O fi zgâriat-o și pe-a mea? Doamne! Poate că nu, poate că eu am scăpat. Dă Doamne ca eu să fi scăpat!” Hummerul avusese ceva prins de axa roții, o chestie făcută dint-o bucată de sârmă din oțel, dar cu mai multe capete, și ascuțite. Cu această “armă” a rulat ușor pe lângă toate autovehicolele parcate pe lângă biserică zgârâindu-le strașnic. Vergeaua aceea, la unele mașini cu tabla mai moale, aproape că le-a străpuns-o, într-atât de dură a fost. Văzuseră asta niște copii care, plictisiți să mai stea înăuntru, așteptau în mașină, afară, când Hummerul s-a pornit la treabă. Le-a fost frică ca să coboare. La volanul “tancului” se aflau doi bărbați dubioși, înspăimântători, spun ei, care râdeau ca apucații, erau halucinanți. Să fie vorba de noroc, să aibe vreo legatură cu ceea ce s-a întâmplat în biserică, dar mașina lui Ti-Ai este neatinsă. Unde mai pui că o parcase exact în fața “atacatorului”, așadar ar fi trebuit ca pe a lui să o fi făcut praf, prima. Albini se lasă în genunchi, tot cercetând-o. Dar nimic, tabla ei este intactă, impecabilă. Nu-i vine să creadă. E imposibil! O atinge cu buricele degetelor, o cercetează în fanta de lumină. Zâmbește. ― Dar a lui domnu nici nu a atins-o, uitați, pe-a domnului n-a zgâriat-o! Este cuplul din fața lui, pentru că doamna, care-l văzuse atât de fericit, se apropiase ca să vadă motivul. Văzând că n-avea nici o urmă, acum își mai cheamă și soțul ca să se minuneze împreună, cum de a lui e intactă, dar strigă așa de tare, ca să audă toată lumea. ― Da, chiar așa, pe-a ta nici n-a atins-o. De ce!? Albini se răcește dintr-o dată, realizând că e suspect, pentru că lumea o să interpreteze că e complice cu răufăcătorii. Se uită speriat în toate părțile în căutarea unui aliat. Poate că nu e vorba doar de mașina lui, n-o fi chiar singura neafectată. Bărbatul devine insistent, tot repetând întrebarea. Mai vin câțiva, iar unii, de mai de departe, o să ajungă și ei în câteva clipe. O să fie înconjurat și lumea o să se înfurie pentru că el desigur că nu are un răspuns. Dintre toate, a lui n-a fost agresată… Cum să le explice asta!? Intră în panică. Se urcă la volan, pornește motorul și demarează. Pleacă. ― Băiii, unde pleci băi securistule, așa ai făcut și la revoluție, băi!? Ce, băi, tu ai rămas ca să vezi reacțiile noastre, de aia n-ai plecat? Ți-am luat numărul, te dăm pe mâna poliției. Băi, aici nu mai scapi… Huooo! Securistule! Prindeți securistu! Parchează trei străzi mai departe. Stinge luminile și se lasă să alunece jos în scaun. Tremură tot. I se năzărește flașuri de roșu-albastru. Îi sună în cap strigătele tipului, mai ales țipătul lui, “securistule!” și parcă retrăiește o scenă unde personajele sunt inversate, de data asta fiind el cel fugărit pe străzile Iașului de-o mulțime isterizată, vânători de ofițeri de Securitate. |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |