Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 105 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Eseuri: Alina Crihana. "Gândirea captiva": despre greseala, ispasire si
    Scris la Wednesday, February 28 @ 19:37:30 CET de catre asymetria
    Lecturi critice
    În contextul social social-politic și cultural actual, marcat de experiența inițiatică (?) a intrării în Europa, lumea românească pare mai mult decât oricând „presată” să-și regleze conturile cu gloriosul trecut comunist.



    „Gândirea captivă”: despre greșeală, ispășire și purificare în mentalitatea românească
    Alina Crihană
    În contextul social social-politic și cultural actual, marcat de experiența inițiatică (?) a intrării în Europa, lumea românească pare mai mult decât oricând „presată” să-și regleze conturile cu gloriosul trecut comunist. Un trecut care, în ciuda unor tentative mai mult sau mai puțin disimulate de a-l eticheta ca „mort și îngropat”, apasă asupra colectivității românești – „de la vlădică până la opincă” – ca hybris-ul strămoșesc asupra străvechilor case ale Atrizilor și Labdacizilor, acționând asupra prezentului într-o manieră similară. Una dintre cele mai periculoase consecințe ale acestui ansamblu de „greșeli tragice” care se află la originea dilemelor identitare trecute și prezente ale societății noastre și care afectează în primul rând elita intelectuală este automistificarea. Automistificarea este numele unui trecut situat sub semnul „gândirii captive” de care încercăm să ne debarasăm (o condiție sine qua non a „aderării”), dar care „se întoarce” și ne anihilează ca o otravă neștiută, într-un mod lent și pervers. Firește, nu e vorba întotdeauna despre o acțiune de suprafață, manifestă, ci, de cele mai multe ori, de o eroziune subterană, cu mult mai periculoasă, care subminează orice tentativă de regenerare a societății românești, dincolo de fardurile și veșmintele poleite menite să ne asigure primirea în cetatea ideală numită Europa (nemaivorbind de participarea la construcția acestei frumoase ficțiuni). Ideea unei societăți românești „europen(izat)e” pare să fascineze cu atât mai mult cu cât ea presupune și înlesnește o transformare identitară investită cu funcții purificatoare. În termeni mitanalitici, traseul inițiatic la capătul căruia se află tărâmul făgăduinței implică un scenariu sacrificial a cărui miză este, firește, exorcizarea demonilor unui trecut pus sub semnul întunericului, al neputinței, al umilinței etc.
    Ca în orice rit sacrificial, victima este (trebuie să fie) una incapabilă să se răzbune: expresia „morții sunt vinovați”, care bântuie discursul autopersiflant al lumii politice și culturale posttotalitare, mascând doar pe jumătate un adevăr cumplit despre noi înșine (despre mentalitatea noastră încă ... totalitară), nu este, evident, una întâmplătoare... În acest sens, al poverii rămășițelor mentalitare „de tristă amintire”, rămânem niște „barbari”, oricât am încerca să mascăm aceste atavisme în fața (auto)proclamatei lumi civilizate.
    În termenii lui René Girard, „într-un univers în care cel mai mic conflict poate antrena dezastre (...), sacrificiul polarizează tendințele agresive asupra unor victime reale sau ideale, însuflețite sau neînsuflețite, dar întotdeauna nesusceptibile de a fi răzbunate, în mod uniform neutre și sterile pe planul răzbunării.” Spațiul românesc (încă) totalitar s-a construit la capătul unui proces de „purificare” a cărui consecință majoră a fost o reformă identitară soldată cu uitarea de sine: un fel de ... „moarte psihică”. În tentativa de suprimare, de „înșelare” și de „purificare” a violenței colective (care mocnește în sânul oricărei societăți supuse terorii, amenințând să distrugă echilibrul precar al raportului dintre mase și putere), victimele „emisare” au fost și sunt înșiși membrii colectivității românești în ipostaza, culpabilă și deci generatoare de traume, de „supuși” totalitari.

    O colectivitate afectată de o nevroza de tip schizoid demonizează propria aservire, responsabilă de perpetuarea „nemăsurii totalitare” și o „sacrifică” în cadrul unui joc dramatic întemeiat, firește, pe autoiluzionare. Victimele sacrificiale suntem noi înșine, cei incapabili să dăm replica violenței puterii (și - prin aceasta - propriii noștri călăi): acesta este cumplitul secret pe care încercăm să-l refulăm, căci, recunoscându-l, ar trebui să ne asumăm responsabilitatea pentru autosuprimarea morală, „moartea pshică”, sinuciderea colectivă. Ar trebui să ne asumăm, așadar, postura de „călăi”: este mesajul, mai mult sau mai puțin latent, al atât de blamatului – astăzi – roman politic al anilor ’70 - ’80 și, totodată, obsesia lui tematică.
    Scenariul pervers al puterii comuniste rezervă victimelor și rolul de călăi: o dată pus la punct mecanismul care permite menținerea „echilibrului” în relațiile dintre „elitele” politice și societate (îndeosebi elitele intelectuale!), puterea se poate spăla pe mâini. Victimei-călău îi rămâne traseul patimilor: cum sacrificiul cristic rămâne o instituție pervertită într-o lume în care utopia comunistă mesianică naște orori, societatea mai mult sau mai puțin afectată de rinocerizare îi substituie un alt tip de „sacrificiu”. Rezultatul e obținerea acelei libertăți iluzorii pe care o detectase Tzvetan Todorov la „supușii totalitari” și al cărei preț era, în termenii lui C. Milosz, practicarea ketmanului. E libertatea utopistului care refuză realitatea prezentă, optând pentru exilul asumat într-o „cetate ideală” de producție proprie, refuzând să vadă în această construcție compensatorie germenii autoextincției, gratiile poleite, care rămân, totuși, gratii...
    Lumea românească posttotalitară (?) aspiră la o metanoia, dar se folosește inconștient de instrumentele „purificatoare” ale vechiului aparat politic represiv, pe care îl poartă încă în sine, în mod ciudat, ca pe un virus. Utopia totalitară comunistă se întemeia la nivel mentalitar pe „masacrarea neprihăniților”: acest scenariu, reperabil grație demersului mitanalitic (care își subordonează psihanaliza socială, ca metodă de cercetare), este de altfel, propriu mecanismului oricărei utopii mesianice. „Mesianismul s-ar supune deci unei interpretări freudiene: culpabilitatea fiilor care se revarsă pe ura societății, în același timp cu dispariția Tatălui permite regruparea într-o comunitate de frați. (...) Activismul distrugător va avea deci menirea unui tragic destin oedipian, proiectat asupra istoriei unui grup traumatizat prin aceeași rană interioară.”
    În mod doar aparent paradoxal, asupra societății / colectivității românești (a segmentului – majoritar - supus presiunii partidului-stat totalitar) acționează și în prezent același mecanism autoanihilant, avându-și originile într-un sentiment difuz de culpabilitate care se cere exorcizat (refulat); în egală măsură, mecanismul psihic propriu mentalității utopice pare să funcționeze, acum, ca și atunci, la nivelul întregului corp social marcat de experiența „nemăsurii totalitare”.
    În cazul elitei intelectuale, traumele sunt cu mult mai pregnante: e suficient să explorezi în profunzime universurile ficționale ale romanelor epocii (nu neapărat acelea despre obsedantul deceniu) sau, în prezent, discursurile autolegitimatoare care fac parte, acum ca și atunci, din construcția identitară a intelectualului „rezistent”, ca să descoperi, dincolo de scenariul eroic, vocația „abjurării”. Retragerea „într-o construcție care deculpabilizează”, comună, în termenii lui J.-J. Wunenburger schizofrenului și creatorului de utopie, este mediată de ritul sacrificial amintit, o tortură în efigie care bântuie imaginarul romanelor dictaturii și care „revelează” / încifrează, conform logicii simbolice, dimensiunea profundă a „rezistenței” intelectualilor. Latența textelor vorbește despre ceea ce utopistul încearcă să ascundă evadând în ... închisoarea sa aurită: este chipul adevărat al oricărei utopii și, din păcate, „fisura” din zidul cetății ideale a Artistului, pe care acesta o contemplă, uneori, cu spaimă, atunci când pășește în spațiul coșmarului, adică pe scena istoriei reale (ca, de pildă, eroul dublu din Apărarea lui Galilei). Culpabilitatea, imposibil de refulat, face parte din sechelele care împiedică însănătoșirea societății românești contemporane, (din nou) acum ca și atunci. O culpabilitate pe care foștii actori importanți ai scenei intelectuale (și politice) o mărturisec acum, atrăgând însă atenția, într-un context psiho-istoric favorabil deconstrucției tuturor mitologiilor, asupra circumstanțelor încheierii pactului cu puterea totalitară: „Da, noi am trăit cu adevărat ceea ce se cheamă infernul, adică, pentru a glumi amar, putem zice că nu a trebuit să mai așteptăm judecata de apoi pentru a fi condamnați la supliciile diavolești! Dar, atenție, un infern în care noi înșine am fost martori și eroi, călăi și victime, indiferent că unii care aveau cu adevărat „sarcina de călăi” se ascund și își micșorează vina sau o bagatelizează de-a dreptul sau, la fel de grav (...), declară rece că, pur și simplu, „au ascultat de ordin”!”
    Nicolae Breban, autorul acestor rânduri dindărătul cărora răzbate și sentimentul culpabilității și acela, consolator (și „compensator” în raport cu primul, traumatic) al unui eroism pe jumătate, condiționat de circumstanțele „infernale” ale epocii, atrage atenția în recentul său eseu despre „vinovăția românească” asupra unui factor determinant al dezechilibrelor trecute și prezente ale societății românești în general și ale elitei intelectuale, în special. E vorba despre tentativa de mascare a greșelilor trecutului, act exorcistic sortit, evident, eșecului, responsabil însă de acea „mnemofobie” colectivă despre care vorbea, acum mai bine de un deceniu și jumătate, coordonatorul blamatului „raport” asupra crimelor comunismului, Vladimir Tismăneanu: „Societatea comunistă e o societate mnemofobică, în care amintirea este considerată păcat. În ea, pentru ca natura umană să fie plasticizată ad infinitum, trebuie ca și memoria să fie complet topită, suprimată. Adversarul numărul unu al comunismului este memoria.” Abținându-ne (aici) de la eventualele remarci malițioase referitoare la similitudinea dintre practicile totalitare soldate cu anihilarea memoriei (în scopul rescrierii istoriei ... sacre) și cele ale elitei politice actuale despre ale cărei jocuri (recuperatoare) mărturisește și subțirimea amintitului „raport”, să constatăm că lumea românească actuală trăiește încă sub semnul acestei mnemofobii.
    Același scenariu sacrificial pervertit, incapabil să conducă la descătușare, reglează mecanismele mentalitare ale societății contemporane, lansată în căutarea unor soluții pentru „purificarea de trecut”. În această tentativă a eliberării de istoria demonizată, rolul elitei intelectuale nu se deosebește, nici el, de acela prevăzut în scenariul elaborat de fosta putere comunistă. În fața dilemelor identitare actuale, adevărata soluție a ieșirii la lumină este, însă, tocmai explorarea acestui trecut, y compris înfruntarea lui, care nu se poate confunda cu îngroparea lui în uitare: „Și, fără îndoială, aceste „mine” nu sunt în nici un fel, nici secate și nici „blestemate”: ele păstrează, cu siguranță, nu numai un depozit formidabil de adevăr asupra noastră, atât ca indivizi cât și ca o colectivitate umană aflată la o răscruce dramatică a istoriei, dar și un adevăr pur și simplu, asupra individului uman, aflat (...) într-o vâltoare socială de mari proporții.”

    Alina Crihană
    ------------------------
    * Violența și sacrul, București, Nemira, 1995, p. 24. * Cf. Tzvetan Todorov, Confruntarea cu extrema. Victime și torționari în secolul XX, București, Humanitas, 1996. * J. Servier, Histoire de l’utopie, Paris, Gallimard, coll. Idées, 1967, p. 353. * J.-J. Wunenburger, Utopia sau criza imaginarului, Clu-Napoca, Dacia, 2001, pp. 211 - 212. * Op. cit., cf. capitolul „Raționalismul morbid”, pp. 217 - 226. * Nicolae Breban, Vinovați fără vină. Vinovăția românească, București, Ideea Europeană, 2006, p. 117. * Interviu acordat lui Mircea Mihăeș în martie și august 1991 la Timișoara și publicat integral în Ghilotina de scrum, Iași, Polirom, 2002, p. 185. * N. Breban, op. cit., pp. 116 – 117.

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.33 Seconds