|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 73 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Proza: Antonio MUNOZ MOLINA : Carlota Fainberg. Capitolul III Scris la Friday, December 22 @ 21:13:05 CET de catre asymetria |
Antonio MUÑOZ MOLINA. Carlota Fainberg
1999, Santillana Ediciones Generales – prima edițieEdiția folosită: iunie 2000, Suma de Letras, S.L. Traducere din spaniolă: Yossef Abraham Nota autorului Am născocit povestirea Carlota Fainberg în vara lui 1994, când Juan Cruz mi‑a propus să scriu pentru El País o povestire în fascicule, cu singura condiție ca subiectul să aibă vreo legătură cu Insula comorii, deoarece în anul acela se celebra centenarul publicării acelui frumos roman. Sucite‑s căile ficțiunii: în povestirea pe care‑am scris‑o atunci se amestecau amintirea unor vizite la Buenos Aires, a unui semestru ca profesor invitat la Universitatea din Virginia, a unei călătorii cu mașina prin statul Pennsylvania, a unui sonet al lui Borges despre un personaj din romanul lui Stevenson, orbul Pew ce atât ne‑a speriat la prima lectură. Fainberg e numele de familie a unei dragi prietene din Buenos Aires, Mónica Fainberg, care era directoarea imprimeriei firmei Seix Barral când am publicat acolo primele mele romane, și care mi‑a îndrumat cu drag și cu pricepere primii pași într‑o lume în care un novice nu întotdeauna e capabil să se descurce. Născocirea povestirii implică deasemeni intuirea dimensiunii și structurii sale. Doar terminasem Carlota Fainberg că mi‑am și dat seama că limitele relatării pe care mi le impusesem erau prea strâmte pentru tot ce‑aș fi vrut să spun, pentru șuvoiul de cuvinte și imagini pe care personajele și locurile prin care treceau le trezeau în mine. Dar creația literară nu înseamnă numai să te așezi în fața hârtiei sau a calculatorului, ea implică și așteptarea, lăsând lucrurile să se sedimenteze în imaginație, ca și în uitare, sperând că va veni momentul oportun pentru a le recupera. De obicei nu‑mi ia multă vreme să scriu o povestire, dar cu cât trece timpul zăbovesc tot mai mult să încep s‑o scriu: între momentul în care‑mi vine ideea să scriu o povestire și cel al scrierii ei pot trece ani mulți, și timpul acesta lung de pasivitate îmi pare la fel de decisiv ca și cel al muncii în sine. Am avut nevoie de cinci ani pentru a reveni la povestirea Carlota Fainberg, ce rămăsese să aștepte, dar nu fusese uitată, și fără să‑mi dau seama i se adăugau alte călătorii, alte experiențe, alte discuții și lecturi. În cele din urmă am început s‑o rescriu în primăvara aceasta, și spre surprinderea mea, foarte repede m‑a cucerit ca o nouă invenție, care se dezvolta urmând liniile trasate în povestirea dintâi. Melodia rămas‑a aceeași, dar timpul, în sens muzical, mi se pare că s‑a lungit, cu noi ondulații și rezonanțe. De‑aici a ieșit nu o povestire lungă, cum îmi închipuisem, ci o nuvelă, și fac uz de termenul acesta înțelegând bine la ce risc mă expun. Multe romane publicate acum sunt, din punct de vedere tehnic, nuvele, dar autorii și editorii lor se străduiesc să n‑o spună, știind că pe la noi scurt înseamnă minor și e considerat secundar. De spune deschis cineva că a scris o nuvelă pe loc e bănuit că n‑a fost în stare sau e lipsit de talent pentru a scrie un roman. Dar nuvela e poate posibilitatea narativă în care măiestria strălucește din plin. Citind Strângerea șurubului, Invenția lui Morel, Moartea la Veneția, Adiourile, Dr. Jekyll și Mr. Hyde, găsim concomitent intensitatea și unitatea temporală a lecturii povestirii și amplitudinea interioară a romanului. Motivul principal pentru care e scrisă o carte e aceeași ca pentru a o citi: să‑i placă cuiva mult să facă ce face. Cititor inveterat de nuvele, atât mi‑a plăcut să născocesc și să scriu această Carlota Fainberg că mai c‑am regretat că am terminat‑o atât de repede. A.M.M. Blind Pew De mare acum și de războiul strașnic Departe – poleite de iubire –, Cutreiera piratul în neștire Glodoase căi prin Englitera vajnic. Lătrat pe uliți de zăvozi în lanțuri, Batjocura copiilor prin sate, Tresare‑n somn de vise‑nfricoșate, Trântit în negrul colb din râpi și șanțuri. Știa c‑al lui e, pe nisip de aur, Departe, ascuns de ochi străin, tezaur, Și‑ăst gând îi ușura cumplita soarte. Pe tine‑așijderi, pe nisip de aur, Te‑așteaptă‑ntreg, nebănuit tezaur: Nedeslușita, vasta, blânda moarte. JORGE LUIS BORGES, Făuritorul Juna Cruz (n. 1948) – unul dintre fundatorii ziarului El País (Țara) (N.T.) Strângerea șurubului – The Turn of the Screw (1898), povestire a scriitorului englez de origine americană Henry James (1843 – 1916); Invenția lui Morel – La Invención de Morel (1940), povestire a scriitorului argentinian Adolfo Bioy Casares (1914 – 1999); Moartea la Veneția – Der Tod in Venedig (1912), povestire a scriitorului german Thomas Mann (1875 – 1955); Adiourile – Los adioses (1954), povestire a scriitorului sudamerican Juan Carlos Onetti (19091 – 1994); Dr. Jekyll and Mr. Hyde (1886), povestire a scriitorului englez Robert Louis Stevenson (1850 – 1894). În cazul acesta din urmă, putem menționa că scriitorul a greșit la începutul introducerii, afirmând că în 1994 se celebra centenarul publicării romanului Insula comorii, scris de același Stevenson: romanul fusese publicat în 1883, iar în 1994 se celebra centenarul decesului autorului său. – Toate creațiile citate au caracter fantastic, de coșmar. (N.T.) Versurile din Borges – după volumul Jorge Luis Borges, Poezii, Traducere și prefață de Andrei Ionescu, Polirom, Iași, 2005; aici, p.87 (N.T.) CapitolulIII Mi‑l amintesc venind spre mine cu o băutură răcoritoare în fiecare mână, zâmbind larg, ca și cum ar fi propus un toast dublu, cu jerseul lui maro care‑i era puțin cam prea bine ajustat și pe care fără‑ndoială i‑l tricotase soția și un palton gros pus pe umeri, într‑un stil care mi s‑a părut mai degrabă old fashioned, cum îl purta tata când eram mic, dichisindu‑se seară de seară ca să se ducă la cafenea. Paltonul pe umeri mi se părea atunci așa distins, așa masculin, ca și briliantina în părul pieptănat înapoi și țigara pe care tata și‑o punea între buze în momentul în care ieșea în stradă, cu inconștiență sinucigașă, ignorând umbra neagră a cancerului care începuse deja să‑i înnegrească plămânii. Abengoa va fi fost, am socotit, în late forties de‑a lui, și corpulența sa vioaie, statura sa bondoacă, părul său pieptănat cu cărare, contrastau cu aparența celor ce mișunau prin aeroport la fel de strigător ca și lâna jerseului său, stofa și croiala europene a paltonului său și pielea pantofilor săi care se deosebeau de t‑shirtsurile și de hainele neîngrijite și de pantofii de sport pe care‑i purta toată lumea. Mi‑a întins Diet Pepsi a mea și așezându‑se a arătat cu a lui, încă nedeschisă, în direcția marii ferestre unde începea de‑acum să înnopteze, fără ca avioanele noastre să fi fost anunțate dar nici anulate, fără a se fi arătat cel mai mic simptom că într‑un timp acceptabil va lua sfârșit acea așteptare eternă în irealitatea crescândă a aeroportului din Pittsburgh: împinsă de vânt, de zăpadă, în lumina din ce în ce mai slabă, se acoperea de o fosforescență murdară. ‑ Numai să vezi – mi‑a spus, închizând ochii, nu știu dacă adormit sau visător (o deficiență iritantă a limbii spaniole constă în uzul cuvântului sueño pentru două lucruri atât de diferite ca sleep și dream) –. Parc‑ar fi o minciună, dacă te gândești. Noi aici pierduți într‑o furtună de zăpadă, și la Miami, toate fetele celea blonde fac plajă în topless… ‑ Nu ești în Spania – i‑am spus, nu știu dacă pentru a‑l instrui sau pentru a‑i scoate din cap ideea aceasta atât de spaniolă, născută desigur din filme, după care în Statele Unite domnește o mare libertate de moravuri –. Dacă o femeie își dă jos aici partea de sus a bikiniului o arestează pentru scandal public. Pentru o clipă am fost iremediabil abătut: avionul meu nu va zbura niciodată la Buenos Aires, omul acela nu va înceta să mă bârâie la cap cu confidențele lui, cu exagerările și maniile lui spaniole, cu neînfricatul său sexism. Pe monitoarele de video alternau hărțile meteorologice ale coastei de Est și coloanele orarelor și destinațiilor zborurilor lângă care clipeau semne de delayed sau cancelled. Al meu, ce noroc, încă ținea de primele, încă mi se permitea un anumit grad de speranță. La un televizor anchorul unui program al lui CNN vorbea de‑acum despre furtuna de zăpadă numind‑o Blizzard ’94, ca și cum ar fi fost un eveniment sportiv sau unul dintre aceste megahits ale grandiosului show biz nordamerican. Afară, pe pistele șterse de zăpadă și ceață, vântul producea temperaturi polare, dar interiorul terminalului de tranzit, cu podeaua căptușită cu mochete de culoare bordo, era atât de nesănătos overheated că Abengoa și cu mine ne‑am dat jos în cele din urmă paltoanele și vestele, și în scurtă vreme el a trebuit să‑și dea jos și jerseul gros de lână, făcut pentru clime mai umane, dar pentru încălziri centrale mai puțin toride. Cu o inconsecvență foarte nordamericană, o fată grasă, cu pantaloni tricotați și t‑shirt cu mâneci scurte, lingea un ice cream aproape la fel de muntos ca și ea sprijinindu‑se de zidul de cristal, cu spatele la panorama arctică a snowstormului. Abengoa a privit‑o cu fața îndurerată. Se uita chiar la toate femeile, fără să piardă nici una, măsurându‑le de sus în jos în fracțiuni de secundă, în clipiri mai rapide decât cele a unui Polaroid. ‑ În privința femeilor din Buenos Aires, Claudio, ai să le vezi când ajungi. De neuitat. Spectaculoase. Premiul întâi. Am cutreierat o jumătate din lume, și pot să‑ți spun că calitatea piciorului feminin în Río de la Plata n‑are egal. Bagă de seamă, și pe celălalt mal, partea orientală, cum zic ei, în Montevideo. În Montevideo ies în evidență, hai să spunem, negricioasele cu păr neted, îl au așa de negru că le lucește ca o coamă de cal. În Buenos Aires cele mai prima sunt blondele, vopsite sau nu, n‑are importanță, blondele și roșcatele, de opresc circulația. Pentru că pe deasupra să vezi cum se îmbracă, minifustele strânse, tocurile înalte. Ai băgat de seamă că în toate ceasurile astea pe care le‑am petrecut aici n‑a trecut nici o femeie cu tocuri? Nu‑mi dădusem seama, desigur. Te obișnuiești puțin câte puțin cu viața de aici și întorcându‑te în Spania găsești ceva upsetting că femeile‑și vopsesc buzele și‑și pun minifustă și tocuri înalte ca să facă shopping la alimentara din colț, sau că fetele merg la junior high school machiate ca niște gheișe, cu corset, sau top, așa mi se pare că se numește rufăria aceasta ce te face să‑ți pierzi capul ca nimic alta, cu buricele fragede dezvelite, străpunse de un cercel… Oricum, să aud vorbindu‑se de femei în termeni fizici mi se părea la fel de învechit ca paltonul pe care tata‑l purta pe umeri, sau ca țigările acelea negre care și începuseră să‑l omoare fără ca el să‑și fi dat seama. Tot ascultându‑l pe Abengoa, priveam instinctiv împrejur, temându‑mă nu cumva să ne audă cineva, ca și cum aș fi fost în departament și vreo faculty de feminism agresiv dădea târcoale căutând o ocazie să mă acuze de verbal harrasment sau de male chauvinism. Însă el, Abengoa, clar era că trăia în altă lume, nu știu dacă mai fericită, dar cu adevărat mai puțin alarmată. Faptul că ignora teribilele gender wars îmi părea, împotriva voinței mele, la fel de invidiabil ca și dezinvoltura lui de narator inocent, sau naïf, ca să fim mai exacți, cu toate că știu că noțiunea e ca atare foarte discutabilă, foarte, o spun deschis, suspectă, ca și cea de autor, sau de (italice, desigur) operă, lucrare. ‑ Femeile și hotelurile – a spus, ca recapitulând, bând atât de gânditor de parc‑ar fi degustat o sorbitură de vin, și declarația aceasta a constituit începutul confidenței sale, sau al povestirii sale, pentru a folosi le mot juste, căci până atunci, trebuie s‑o spun, se mărginise să enunțe ceea ce Derrida numește aparatul său pretextual –. Asta mi‑e viața, Claudio, cu lumini și cu umbre, nu ți‑o ascund. Din cauza unei femei și a unui hotel nu mă mai pot întoarce la Buenos Aires… Era dintre cei care caută întotdeauna coroborații materiale sau documentare la ceea ce spun: dacă vorbesc despre soție și copii, ne arată fotografii pe care le poartă în portofel; dacă se jură că o poezie sau o piesă muzicală îi emoționează, își suflecă mâneca ceva de speriat ca să vedem cum li se face pielea găină numai amintindu‑și de acea emoție nimicitoare; dacă povestesc că fac parte dintr‑un club de aviație, sau de pescuit submarin, extrag imediat din fundul unui buzunar cartea de membru. Abengoa, vorbindu‑mi de hotelul Town Hall («argentinienii ăștia, cu mania lor de a pune la orice nume englezești»), a scotocit într‑un portofel bine aprovizionat până ce a găsit un calendar mititel de cu câțiva ani înainte care purta pe revers fotografia în culori a unei clădiri semănând oarecum cu Waldorf Astoria, cu o firmă verticală pe fațadă ce imita pe cea a lui Radio City Music Hall. Era o fotografie nocturnă, dar culorile firmei luminoase și ale cerului bleumarin, ca și lumina care venea din lobby și strălucea în câteva ferestre, aveau acea cruditate a ilustratelor turistice spaniole din anii șaizeci: tocmai când mustața fină a lui tata era încă neagră și el ieșea pe stradă cu paltonul pus pe umeri și o țigară de‑abia aprinsă în colțul gurii, în vremea aceea când stelele de cinema mai fumau și firmele de tutun ascundeau taina cancerului pulmonar. Ce chestie, m‑am gândit, în timp ce Abengoa nu înceta să trăncănească, omul ăsta nu cu mult mai în vârstă decât mine mi‑l amintește pe tata. ‑ Nu neg că pe dinafară clădirea impresionează – tocmai spunea Abengoa când am revenit din mine însumi, din scurtul vis trecător în care apărea tata, tânăr încă și neatins de moarte, cu părul lui negru și ondulat, cu zâmbetul lui când se‑ntorcea acasă, când dădea jos paltonul de pe umeri, dar nu trabucul din gură, și scotea din buzunar, ca un cadou pentru mine, un cocoloș de hârtie plin de alune americane prăjite de curând, sau de castane coapte, după sezon –. Hallul, becurile, chiar și lifturile, dacă mă presezi, în ciuda manetelor acelea, erau de clasă, cum zice Mariluz, care numai ce‑a văzut lemnele acelea și covoarele acelea a rămas încântată, romantică cum este. Tot ce‑i vechi îi place, civilizațiile, Egiptul antic, tot ce‑i exotic, Califii, China milenară. De fiecare dată c‑o iau la Alhambra și intră în Curtea Leilor începe să plângă, se extaziază, spune că într‑o încarnare precedentă va fi fost sultană sau prințesă arabă. Amintește‑mi să‑ți arăt după aceea cum ne‑am fotografiat amândoi în Alhambra deghizați în arabi, fotografie făcută să pară învechită… Mi‑a fost frică să nu cumva să caute iar în portofel, să‑mi arate succesiunea previzibilă a snapshotsurilor sale de familie. Dar trebuie să mărturisesc că mă impacienta acea divagație atât de puțin legată de firul principal al povestirii lui. Ce, mă transformam, la nivelul acesta al vieții mele profesionale, într‑un receptor pasiv și necritic, în ccea ce Cortázar a numit, nimerit dar nereușit, «un cititor femelă»? Nu cumva Abengoa exercita, fără s‑o știe, digression ca transgression, ca o ruptură a discursului narativ canonic, asemenea unor texte anume de Juan Goytisolo pe care eu însumi le‑am analizat într‑un paper intitulat Homo/hiper/hetero/textualitate, amintit foarte pe scurt, dar măgulitor, de profesorul Paul Julian Smith într‑una din cele mai recente lucrări ale sale? (Îmi închipui nemulțumirea lui Morini când o fi citit numele meu într‑un articol al celui ce neîndoielnic ocupă locul întâi în Hispanic Studies). ‑ Scuză‑mă, Claudio, nu‑mi amintesc despre ce‑ți vorbeam – din instinct Abengoa s‑a întors la narațiunea lineară –. Cu atâtea aeroporturi și schimbări de orar mi se‑nvârte capul. ‑ Hotelul de la Buenos Aires – i‑am spus, cam nervos, nerăbdător –. Când ai ajuns. ‑ Păi ce ți‑am spus – a pus bine calendarul și portofelul și‑a încrucișat brațele pentru a continua comod povestirea –. O catastrofă. Nu vreau să‑ți spun în ce stare se aflau camerele, mai ales în etajele cele mai de sus, că acolo m‑au trimis, la capătul unei aripi, ca și cum hotelul ar fi fost plin, deși mi‑am dat seama că nu se putea să aibă mai mult de patru sau cinci camere ocupate. Patru sau cinci, Claudio, dintr‑un total de nouă sute! Mobilele deteriorate, oglinda dulapului spartă, măsuța de noapte mâncată de cari, da’ și plapuma, desigur, și mocheta, atât de frecată că pe alocuri se vedea dușumeaua de lemn, și televizorul de‑acelea alb‑negru cu ecranul bombat. Nici nu‑ți vorbesc despre baie, o lipsă de profesionalitate rușinoasă, ca‑n arestul poliției, fereastra nu se‑nchidea bine, dușul de‑alea care se numeau cu telefon, ruginit tot, o bucată de săpun pe jumătate folosită, hârtia igienică negricioasă și aspră, ca aia din hotelurile sovietice, care te zgârie la cur, scuză‑mă, o știu din proprie experiență, de când am fost cu Mariluz împreună într‑un voiaj pe traseul lui Doctor Jivago. Camera, ca un mausoleu, și patul ca un sicriu, cu somiera moleșită, afundată în centru, și așternutul un giulgiu, dar totul, adevărat, la marele lux, patul queen size, cada dublă, chiuveta de marmură, mobilele ornate cu fildeș și aluminiu. Un lux, cel puțin, de șaizeci de ani înainte, fără să fi atins sau reparat ceva de atunci, ușile nu se potriveau, scaunele șchioape, rezervorul closetului gâlgâia fără‑ncetare, televizorul cu dungi, că trebuia să‑l pocnești ca să stea liniștită imaginea, și pe deasupra puteai să te uiți numai trei‑patru ore pe zi, din cauza restricțiilor electrice de‑atunci. Și asta‑i bună, tăierea luminii. Tot timpul erau pene de curent, așa încât dacă o întreprindere n‑avea generator propriu dădea faliment, mâncarea putrezea în frigidere, rămânea lumea blocată în lifturi sau trebuiau să urce pe jos zece sau cincisprezece etaje… Nu numai hotelul Town Hall, mi‑a povestit, tot orașul Buenos Aires se prăbușea, se fărâmița, trotuarele crăpate, acoperite cu scânduri, cablurile ilegale de telefon sau de electricitate care luau foc noaptea și cădeau pe stradă arzând, magazinele de lux de pe strada Florida sau din cartierul Recoleta iluminate pe seară cu lumânări sau cu lămpi de gaz, zgomotul monoton al generatoarelor de electricitate se auzea peste tot, lumea mergând încolo și‑ncoace disperată sau zăpăcită, numărând bancnote uzate în mijlocul străzii sau în autobuzele care se dezmembrau de vechi ce erau, stând la coadă la intrările băncilor pentru a se descotorosi de disprețuita monedă națională și a cumpăra dolari. ‑ Îmi dădusem întâlnire cu Mariluz la Buenos Aires, s‑o îmbunez puțin după atâtea voiaje în care‑o lăsasem singură, înțelegi, o a doua lună de miere. Pe deasupra, ei îi plac mult tangourile, tot ce‑i tipic, autentic, cum spune ea, nici o imitație, moare pentru samba braziliană, și pentru fadoul portughez, dar tocmai tangoul o înnebunește. Să ajungă la Buenos Aires și să asculte tangouri în El Viejo Almacén era visul vieții ei, cel mai mare, știu eu, ca pentru un japonez să asculte concertul de Aranjuez la Aranjuez. Asta era într‑o miercuri, și ea trebuia să ajungă vineri, dar văzând cum arăta hotelul mai că i‑am telefonat să anuleze biletul. Ba chiar că i‑am telefonat, acum îmi aduc aminte, dar telefonul nu funcționa, lumea fura pe‑atunci cablurile de telefon ca să vândă arama. Nici room service nu puteam chema, în cazul c‑ar fi existat așa ceva, așa că am decis să ies înainte de se face târziu, dar și ca să nu adorm pe nepusă masă, cea mai mare nenorocire când zbori așa departe și ți se zăpăcește ceasul biologic, îți spun eu. Activitatea, Claudio, e singura soluție, nu‑i nimic mai rău decât să rămâi culcat în pat și să te deprimezi uitându‑te la televizor, vai de capul lui. Închipuie‑ți, așa de săraci erau că în concursuri premiul întâi putea fi un ibric, sau un tel. Mi‑am pus lucrurile în dulap, am făcut duș în baia aceea repugnantă, am încercat iar să‑i telefonez lui Mariluz sau la recepție da’ tot n‑am primit tonul, am deschis televizorul da’ încă nu începuse programul, crede‑mă funcționa patru ore, de la șase la zece seara. Așa că n‑ai ce face, trebuie să ieși pe stradă. Și vezi, ieșind tocmai din cameră am văzut că se deschide o ușă la capătul celălalt al coridorului. Dar în loc de o servitoare bătrână, o slujnică, cum spun ei, sau unul dintre oaspeții aceia cu față de mumie cum sunt prin hotelurile vechi, știi cine‑am văzut că iese? I‑am spus nu nerăbdător, prins de‑acum copilărește în povestire: după felul în care mânuia pauzele Abengoa făcea dovadă de un perfect control al devicesurilor narative. ‑ O muiere care te face beton – a spus, triumfal, după câteva secunde bine calculate de tăcere –. Gagica cea mai mișto pe care‑am văzut‑o în viața mea. ----------- * Jolio Cortázar (1914 – 1984), scriitor argentinian; Juan Goytisolo Gay (n. 1931), scriitor spaniol – ca și Cortázar, și‑a petrecut o mare parte din viață la Paris; Paul Julian Smith – distins hispanist la Cambridge (N.T.) * El Viejo Almacén (Magazinul vechi) – local de tango în Buenos Aires (N.T.) Traducere din spaniolă: Yossef Abraham |
|
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |