„Corectitudinea politică” nu este o doctrină unitară, cu un corpus teoretic și un program precis. Este mai curând un ansamblu de norme de limbaj, reprezentare și comportament public care urmăresc să evite stigmatizarea unor grupuri considerate vulnerabile sau istoric discriminate. Termenul are însă o dublă utilizare: pentru adepți desemnează civilitate, incluziune și responsabilitate față de efectele discursului; pentru critici desemnează transformarea unor norme morale în tabuuri intelectuale, însoțite uneori de sancțiuni profesionale, reputaționale sau instituționale. Tezele și antitezele sale pot fi formulate astfel:

• Teză: limbajul produce efecte sociale. Cuvintele nu sunt neutre; anumite denumiri, stereotipuri sau generalizări pot perpetua discriminarea.
  Antiteză: protejarea persoanelor împotriva discriminării nu trebuie confundată cu protejarea ideilor, identităților colective sau narațiunilor istorice împotriva criticii.
• Teză: grupurile vulnerabile trebuie protejate de discursul degradant sau discriminatoriu.
  Antiteză: statutul de victimă istorică nu conferă unui grup imunitate epistemică sau morală; afirmațiile despre trecut trebuie să rămână verificabile și contestabile.
• Teză: experiența minorităților trebuie inclusă în discursul public și în istorie.
  Antiteză: accentul excesiv pus pe identitatea de grup poate conduce la esențializare — individul ajunge judecat în primul rând ca membru al unei categorii etnice, religioase, sexuale sau sociale.
• Teză: libertatea de exprimare nu înseamnă libertatea de consecințe. O instituție, o revistă sau o comunitate intelectuală poate condamna anumite afirmații.
  Antiteză: când consecințele devin disproporționate — excluderea profesională, interdicția de publicare, stigmatizarea fără dezbaterea argumentelor — apare o formă de cenzură informală.
• Teză: anumite formulări trebuie abandonate deoarece poartă o istorie ofensatoare.
  Antiteză: modificarea obligatorie a vocabularului poate produce eufemizare, autocenzură și chiar dificultatea de a descrie exact realități istorice incomode.
• Teză: discursul public trebuie evaluat și prin efectul său asupra grupurilor vizate.
  Antiteză: criteriul central al cercetării istorice și al dezbaterii intelectuale trebuie să rămână adevărul demonstrabil, nu faptul că o concluzie produce confort sau disconfort unei comunități.

În forma sa moderată, corectitudinea politică poate fi considerată pur și simplu o etică a precauției în exprimare: nu transforma apartenența colectivă într-o insultă și nu atribui individului automat caracteristicile presupuse ale grupului. Problema începe atunci când această etică se transformă într-un regim de autorizare a enunțurilor: anumite întrebări nu mai pot fi puse, anumite ipoteze nu mai pot fi cercetate, iar calificativul moral — „rasist”, „antisemit”, „sexist”, „reacționar” etc. — înlocuiește demonstrația. Raportat la textul despre Goma, tocmai aici se află unul dintre conflictele sale subterane. Eu nu susțin că orice acuzație de antisemitism ar fi prin definiție „corectitudine politică”; susțin însă că eticheta nu poate ține locul analizei textului și al probei. Într-un studiu dedicat operei lui Paul Goma formulezi explicit această tensiune atunci când reproșați calificarea unui text drept „antisemit” fără „argumentare, citare sau analiză contextuală”. Aceasta este o distincție importantă: combaterea antisemitismului ca și a antiromânismului este sau trebui să fie o normă morală și juridică legitimă; transformarea acuzației de antisemitism într-un substitut al demonstrației este o problemă epistemologică și politică diferită. Aș formula deci opoziția fundamentală astfel: teza corectitudinii politice este că libertatea discursului trebuie temperată de responsabilitatea pentru efectele sale; antiteza este că responsabilitatea nu poate fi folosită pentru a subordona cercetarea adevărului unor interdicții morale prestabilite. Întrebarea decisivă nu este „corectitudine politică sau libertate?”, ci unde se termină civilitatea necesară și unde începe constrângerea ideologică.