În drumul meu spre școală – sau, mai bine zis, aproape în drum, cu o neînsemnată abatere – se afla prăvălia unui cofetar turc, pe nume Abdurahman Daut. I-am reținut numele deoarece servea și drept firmă: acolo nu stătea scris „Cofetărie” și nici „Dulciuri” sau mai știu eu ce altceva, ci pur și simplu numele cofetarului. Încă mai erau tolerate asemenea mici localuri care desfăceau produse proprii, precum și micile ateliere ale unor meșteșugari – croitori, pantofari, frizeri, tâmplari, lăcătuși ș.a. Prăvălia asta era la parterul casei de colț pe lângă care, pe sub un portal, pornea Strada Voltaire; în interior, doar o masă cu trei scaune și o tejghea, la care servea sau Daut însuși, sau preafrumoasa lui soție, atunci când el era plecat cu taraba pe roți ca să vândă, după sezon, înghețată, alviță, rahat și tot soiul de acadele. Îl vedeam adeseori chiar în fața școlii, cu mustața-i inconfundabilă și fes roșu, îmbiindu-i pe elevi în toiul iernii cu mere pe băț trase în caramel; dar ceea ce m-a făcut să nu-l uit nici astăzi era înghețata lui de lămâie, cu un gust inegalabil, de cumpărat direct la tejghea (pentru mine bineînțeles numai când se întâmpla, foarte rar, să am un ban de buzunar sau ca un frate mai mare aflat în trecere prin Cluj să-mi facă cinste).

(continuare, mai jos)

Salut voios de pionier În drumul meu spre școală – sau, mai bine zis, aproape în drum, cu o neînsemnată abatere – se afla prăvălia unui cofetar turc, pe nume Abdurahman Daut. I-am reținut numele deoarece servea și drept firmă: acolo nu stătea scris „Cofetărie” și nici „Dulciuri” sau mai știu eu ce altceva, ci pur și simplu numele cofetarului. Încă mai erau tolerate asemenea mici localuri care desfăceau produse proprii, precum și micile ateliere ale unor meșteșugari – croitori, pantofari, frizeri, tâmplari, lăcătuși ș.a. Prăvălia asta era la parterul casei de colț pe lângă care, pe sub un portal, pornea Strada Voltaire; în interior, doar o masă cu trei scaune și o tejghea, la care servea sau Daut însuși, sau preafrumoasa lui soție, atunci când el era plecat cu taraba pe roți ca să vândă, după sezon, înghețată, alviță, rahat și tot soiul de acadele. Îl vedeam adeseori chiar în fața școlii, cu mustața-i inconfundabilă și fes roșu, îmbiindu-i pe elevi în toiul iernii cu mere pe băț trase în caramel; dar ceea ce m-a făcut să nu-l uit nici astăzi era înghețata lui de lămâie, cu un gust inegalabil, de cumpărat direct la tejghea (pentru mine bineînțeles numai când se întâmpla, foarte rar, să am un ban de buzunar sau ca un frate mai mare aflat în trecere prin Cluj să-mi facă cinste). 

Tot în drumul meu spre școală, dar fără nicio abatere ci într-una dintre căsuțele îngrămădite între Piața Cipariu și Calea Turzii, pe locul cărora a fost construită mai târziu noua Catedrală Greco-Catolică, locuia familia unui coleg al meu, Eugen Sălcudeanu, cu care mă împrietenisem întrucâtva. Uneori veneam de la școală împreună și se întâmpla să mai și intru cu el ca să-mi arate o carte pe care eu n-o știam sau cu vreun alt pretext; țin minte că mi-a împrumutat romanul Leul din Damasc, un roman istoric de aventuri a cărui acțiune se petrece în anul 1571, în timpul asediului Famagustei, un episod important al războiului dintre turci și venețieni. Deși cartea era captivantă, nici măcar n-am reținut numele autorului – Emilio Salgari (1862-1911), supranumit Karl May al Italiei, un foarte prolific scriitor italian, cu peste o sută de romane, unele grupate în cicluri (Sandokan, Corsarul, Far West) și multe dintre ele ecranizate. Personajul dătător de titlu, pe adevăratul nume Muley-El-Kadel, fiul Pașei din Damasc și cel mai viteaz dintre asediatorii cetății, e învins într-un duel de către și mai viteazul Căpitan Tempesta – de fapt o femeie în travesti, ducesa Eleonora di Eboli, aflată în căutarea logodnicului ei, vicontele Le Hussière, căzut prizonier la turci. După căderea Famagustei, Muley îl ajută pe Tempesta să se salveze, riscând să fie condamnat pentru trădare, dar respectând codul onoarei cavalerești, ca în multe alte istorii de capă și spadă. Istoria reală nu pare însă să fi cunoscut același cod al onoarei: după capitulare, turcii i-au măcelărit pe apărători și au distrus orașul, călcându-și promisiunea inițială. 

Ca fapt curios, adaug aici rezultatul căutării mele în internet cu cuvintele-cheie „Leul din Damasc” – pe lângă trimiteri la anticariatele unde se poate comanda ediția din 1993 a romanului, dau peste o teribilă dezvăluire datată 29 noiembrie 2013: „Mai mulți locuitori din capitala siriană Damasc au mâncat leul de la grădina zoologică, din cauza foametei din regiunea lovită de războiul civil.” (Ziare.Com). Bietul Leu din Damasc! Din ciudățeniile motoarelor de căutare... Și încă un fapt, aflat tot din internet: doi președinți ai Siriei, Hafez și Bashar, tată și fiu, își datorează numele de familie „al-Assad” („Leul”) tatălui lui Hafez, Ali Suleiman al-Wash, care inițial îl purtase ca supranume, acordat lui de membrii comunității alawite pentru curajul și dârzenia cu care milita pentru autonomia provinciei lor. Așadar, o întreagă familie de... Lei din Damasc! Revin însă la colegul meu Eugen: la sfârșitul clasei a treia, învățătoarea noastră, doamna (mai precis, „tovarășa”) Iconaru, ne-a dus in corpore într-un fel de excursie pe un câmp de la Someșeni, din apropiere de Aeroportul Clujului, ca să culegem flori de mușețel. Adunam de zor florile în saci pe care urma să-i predăm la Plafar (rețeaua magazinelor de plante medicinale), când s-a abătut asupra noastră o poaie torențială cu grindină, fulgere și trăsnete, cum se mai întâmplă în zilele de vară, luându-ne pe neașteptate și pe teren deschis, fără umbrele și îmbrăcați foarte ușor, ca pentru o zi fierbinte. Nu știu cum s-au descurcat alții cu urmările acelui duș rece prelungit, mă și mir că eu am scăpat fără un guturai, însă Eugen s-a căpătuit cu o pneumonie urâtă, a fost internat în spital și după o lungă convalescență n-a mai fost chip să recupereze lecțiile la care lipsise, încât a fost nevoit să repete clasa a patra. 

De atunci, din pricina decalajului de un an, drumurile noastre s-au despărțit, iar începutul unei posibile prietenii a rămas fără o continuare pe măsură; s-a auzit la un moment dat că tatăl lui ar fi murit, dar se pare că în realitate fusese arestat și trimis fără judecată la muncă forțată, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, situație pe care, în multe cazuri similare, familia o învăluia în tăcere sau încerca s-o disimuleze sub aparența unui nedeclarat doliu. Fapt care ar explica, pe lângă boala lui și repetarea clasei, purtarea reținută a lui Eugen și stingerea amiciției noastre înainte de a fi înflorit cu adevărat. 

După aproape șapte decenii mi-a fost totuși dat să-l întâlnesc în mod surprinzător și să constat că nici el nu mă uitase cu totul: era în anul 2019, după întâlnirea cu foștii colegi de clasă, la 60 de ani de la terminarea liceului, întâlnire la care a participat în mod neașteptat și unul dintre cei ce ne părăsiseră înainte de absolvire, mutându-se la altă școală sau în alt oraș, dar care mai păstrau încă legătura. Acesta, pe nume Sorin (pe vremea când eram elevi îl chema Cristofor!) Oarcea, mi-a propus să ne întâlnim a doua zi la o cafea, spunându-mi că și un fost coleg de serviciu de-al său ar vrea să mă vadă. Mi-am amintit atunci că Oarcea terminase, ca și mine, Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, dar câteva promoții mai târziu, și că a lucrat la Institutul Județean de Proiectări din Cluj. A venit la întâlnire însoțit de... Eugen Sălcudeanu! Evident că pe acesta altfel nu l-aș fi recunoscut, dar am fost amândoi emoționați și am depănat amintiri, eu cu Leul din Damasc, iar el în chip ciudat cu o vizită la noi acasă, unde cică ar fi patinat în curte pe o suprafață acoperită cu gheață și, căzând, și-ar fi stricat patinele, drept care a luat un perdaf pe cinste de la tatăl lui. 

Eu nu numai că nu-mi amintesc de vizita lui sau să fi avut prin curte un asemenea soi de mini-patinoar, dar nici măcar nu pot crede, din pricina lui Janci-Bácsi, că aș fi avut vreodată curajul să invit un coleg să se joace cu mine prin curte – cel mult să ședem cuminți în casă și să citim sau să jucăm Moară ori Omule, nu te supăra! În clasa a patra ne-am pomenit cu alt învățător, Petre Ștețiu, mai autoritar și mai sever decât Livia Iconaru, ceea ce era desigur necesar, fiindcă încă de pe atunci clasa noastră ieșea în evidență nu doar printr-o medie mai ridicată a notelor, ci și prin neastâmpăr. Marele eveniment al anului școlar a fost pentru mine primirea în organizația de pionieri. Nu-mi pot explica nici acum de ce am devenit eu pionier abia la zece ani, deși ar fi fost posibil cu un an mai devreme. În mod cert, nu din pricina mea: aveam origine sănătoasă, note strălucite, eram cuminte și nu mă îndoiesc că mi-o doream din tot sufletul. Pentru mine era de la sine înțeles că a fi pionier era lucru firesc și că numai codașilor clasei li se putea refuza acea dovadă de normalitate. 

Toate erau legate logic în minea mea, mersul la școală, învățătura, strădania de a înțelege și de a reține, spre a fi cel mai bun în toate, iar pe de altă parte recunoașterea binemeritată, recompensarea eforturilor, lauda unanimă, atribuirea unui loc de frunte. Lumea în care mă mișcam era coerentă și armonioasă, toți trudeau pentru binele țării, pentru un viitor mai bun, iar noi copiii aveam datoria să ne pregătim spre a prelua cândva greaua povară a răspunderii pentru destinele obștei. Pentru asta ne dădeam noi silința în clasă și acasă, pentru asta ne învățau dascălii la școală, trudeau muncitorii în fabrici și uzine, țăranii pe ogoare, despre asta scriau ziarele – asta era, pe scurt, realitatea. Realitatea mea. Vedeam pe peretele coridorului de la etajul școlii, scrise pe fond roșu-sângeriu, cuvintele lui Lenin: „Învățați, învățați, învățați!” Și învățam. Iar în casa scării, un citat din Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Tineretul de astăzi își poate permite cele mai îndrăznețe vise. Cu siguranță că le va vedea realizate!” Și eram ferm convins că așa este. Nu aveam îndoieli – de ce să le fi avut? Nu știam nimic nici de Sighet, nici de Aiud, nici de Gherla, nici de Jilava, nici de Pitești – de unde să fi știut? 

Cei ce știau nemijlocit, fiindcă erau implicați membrii ai familiei, își păzeau limba cu desăvârșită strictețe. Iar pentru mine Canalul era unul dintre marile șantiere ale Patriei, ale construirii socialismului. Eram și eu, în sfârșit, pionier! Adică, în rând cu lumea. „Am cravata mea: sunt pionier! / Și mă mândresc cu ea: sunt pionier! / Flutură în vânt, / În chip de legământ, / Întâiul meu cuvânt / De pionier. / Pionier!” Aveam și un instructor, care se ocupa și de detașamentul nostru. Ne adunam în careu, întreaga unitate, se dădea raportul, se primeau noi membri. Ne pregăteam să defilăm în zilele festive – 1 Mai, 23 August, 7 Noiembrie. Învățam cântece pionierești: „Salut voios de pionier, / Voios ca-al primăverii cer. / Tu ești salutul nostru drag și te iubim, / Cu tine noi la drum pornim. // Pornim, muncim și învățăm / Și-n gând partidul îl purtăm. / Ca semn, pe piepturi, steag din steagul lui ne e / Cravata noastră roșie.” Și: „Flutură cravatele roșii, / Trec în marș copiii voioșii. / Noi, pionieri, jurăm că vom face / Zid neclintit în juru-ți pace! // Ca și dragii pionieri sovietici, / Zdrobi-vom piedici / Și-ntr-un glas se-mbină mii de vreri: / Zi de zi mai mult ca ieri, / Legământ de pionieri – / Soarele a pus pe el pecete. // Înainte, tot înainte, / Pionieri cu vrerea fierbinte! / Ardă-n inimi și-n minte, / Vâlvătăi, aceste cuvinte. // Noi suntem fruntașii la carte, / Tot mai sus și tot mai departe! / Leneși și lași rămână de-oparte, / Noi suntem pionieri!” Vă dați desigur seama că, prins în acest val de entuziasm copilăresc, nu aveam dorință mai fierbinte decât să le arăt tuturor, iarăși și iarăși, acasă și la școală, că pe mine se poate conta, că dacă îmi pun mintea la lucru (și mi-o puneam!) sunt în stare de orice performanțe. Încă nu-mi cunoșteam limitele, mai bine zis le ignoram, fiindcă – așa cum v-am relatat deja – prilejuri să mi le conștientizez mi se iviseră (de pildă, când am constatat, în clasa întâi, că Alin Munteanu era mult mai bun la desen decât mine; ca să nu mai spun de rușinosul concurs frățesc de... pârțuri!), numai că eram prea necopt încă pentru concluziile de rigoare. 

Cam tot pe atunci s-a întâmplat ca Mama, care nu se putea împăca deloc cu ateismul vremii noi, să găsească o soluție originală pentru catehizarea mea, în pofida desființării prin lege a cultului greco-catolic, căruia îi aparțineam de la botez. A apelat pentru asta la un preot catolic de la Biserica Fanciscană – unde, în semn de mulțumire pentru operația de ulcer reușită a Tatei, atârnase la altarul Sfântului Anton o plăcuță de marmură. Preotul era ungur, dar știa românește destul de bine ca să mă poată iniția în tainele dogmelor creștinești; iar romano-catolicismul era pentru Mama în orice caz de preferat ortodoxiei. Așa se face că după un număr de lecții vesperale, trecând eu în pas ușor prin Vechiul și prin Noul Testament, am fost socotit de către Sfinția-Sa demn de a mă înfățișa la Prima Împărtășanie. Ceremonie care nu s-a desfășurat cu fast, cum s-ar fi cuvenit, ci cu discreția cerută de împrejurări, marcată fiind doar prin înmânarea unei icoane imprimate pe un carton cât o ilustrată și purtând data evenimentului. Icoana am păstrat-o mult timp la un loc cu șuvița de păr tăiată la un an și cu fila de calendar din 9 aprilie 1941, dar mai nou văd că nu mai e de găsit. 

Cu conspirativitatea ei totală, celei dintâi împărtășanii i-a fost sortit să rămână singura de până acum și, foarte probabil, cea de pe urmă totdeodată – ca de altfel și spovedaniei care a precedat-o. A urmat o scurtă perioadă în care, ca să n-o supăr pe Mama, mergeam duminică de duminică la Catedrala Romano-Catolică, la liturghia principală. Atâta doar că nu rezistam să rămân până la capăt, ci mă limitam la a face act de prezență și rețineam cine anume ținea predica, pentru a ști ce să răspund la o eventuală întrebare de control din partea autorității materne, după care dădeam câteva ture pe corso, unde nu se putea să nu întâlnesc și câțiva colegi cu care aveam de trăncănit pe teme mult mai interesante. Pe corso (cum se numește la Cluj Bulevardul, astăzi zis al Eroilor, care leagă cele două piețe monumentale ale urbei: pe cea din jurul Catedralei Romano-Catolice cu cea dintre Teatrul Național și Catedrala Ortodoxă) domnea pe atunci, în ciuda regimului de democrație-populară, regula nescrisă ca lumea respectabilă să se plimbe numai pe o parte (pe latura sudică, între Librăria Cartea Rusă și Cofetăria Vitadulci, defilând prin fața Primăriei și a fostei Catedrale Greco-Catolice) și în niciun caz pe partea opusă (pe latura nordică, de la Plafar-ul din colț, prin fața Magazinului Fierul, până la Cinematograful Tineretului și Casa Armatei), rezervată promenadei duminicale a soldaților aflați în permisie, la braț cu servitoare provenite mai ales din Secuime și ușor de identificat după port. Trebuie să recunosc că sufletul meu candid de preadolescent suporta destul de greu starea de dublă ambiguitate – atât față de Mama, căreia nu-i mărturiseam tot adevărul deși îi datoram o sinceritate necondiționată, cât și față de organizația de pionieri, căreia îi ascundeam faptul scandalos de a fi fost părtaș la Taina Sfintei Euharistii și de a continua să frecventez pe șest Sfânta Liturghie, contravenind flagrant, chiar dacă nu literei, în mod cert spiritului statutului. Am tot îndurat eu singur zbuciumul acelei îndoite inconsecvențe, agravat de la o duminică la alta, până într-o zi când, gata de a mă da de bună voie în vileag, am ajuns la concluzia că o mistificare de moment ar putea să mă scape de chinul unei indecizii perpetue. I-am spus Mamei că nu mai pot merge la liturghie fiindcă nu ne dă voie de la școală, ceea ce nu era chiar o minciună, fiind clar pentru oricine că la școală se cultiva ateismul, dar nici foarte corect nu era, căci o interdicție explicită de a merge la biserică nu fusese nicicând pronunțată. Pe lângă asta, amestecam oarecum planurile, școala cu organizația de pionieri, dar în mintea mea ele chiar erau întrepătrunse, practic de nedespărțit. Mama a luat la cunoștință spusele mele fără să le comenteze, însă pe față i se citea amărăciunea: era prețul plătit pentru a mă elibera de mustrările de conștiință care amenințau să-mi tot dea târcoale. Anii aceia au rămas pentru mine impregnați de propaganda intensă, difuzată pe multiple canale, pentru „prietenia cu marele popor sovietic”, în esență o propagandă pro-sovietică și anti-națională. 

Reforma din 1948 a Învățământului a însemnat preluarea sistemului sovietic de educație și chiar a unor materii ca geografia URSS, iar predarea limbii ruse a devenit obligatorie începând cu clasa a patra. În studiul limbii române s-a pus accentul pe elementele de proveniență slavă, istoria României a fost reformulată nu numai din perspectiva luptei de clasă, ci și pentru a pune în evidență importanța relațiilor istorice cu Rusia. S-a inițiat un program masiv de traduceri din limba rusă, atât din literatură cât și din ideologie, filosofie, știință și tehnică. Pe ecranele cinematografelor rulau mai ales filme sovietice, multe dintre ele dedicate „Marii Revoluții Socialiste din Octombrie” și „Marelui Război pentru Apărarea Patriei” (alias „Războiul Antihitlerist”, cum i se mai spunea Celui de al Doilea Război Mondial). Repertoriul teatrelor, operelor și orchestrelor simfonice era dedicat preponderent autorilor ruși și sovietici. La Radio aceeași poveste, plus arii din operete și muzică ușoară de alde Dunaevski și multe cântece colhoznice. Lua ființă Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), iar cele mai mari librării din principalele orașe, trecute sub firma „Cartea Rusă”, aveau rafturi umplute efectiv cu cărți rusești sau traduse din limba rusă. Cu antecedentele mele, datorate anilor de studii la Moscova ale lui Mișu1, Nela2 și Bubi3, resimțeam drept firească acea ambianță culturală filosovietică și filorusă. Aveam acasă cărți rusești de povești, plăci de patefon cu muzică de autori ruși, beam ceai rusesc, ba primisem de la Mișu chiar și o căciulă rusească de blană, cu urechi care se puteau lega sub bărbie, iarna cât se poate de potrivită pentru un copil friguros și guturăios ca mine. 

La orele de limba rusă – începute în clasa a patra cu Mnona Ivanovna Gaciu, o profesoară cu pomeți și ochi ca de tătar, și care abia dacă vorbea românește, văduva unui ofițer român căzut pe frontul din Tatra (parcă) – îmi dădeam toată silința să ajung cât mai repede în stare să înțeleg și chiar să vorbesc limba „marelui nostru frate de la răsărit”. (Încă nu auzisem răspunsul mucalit – cred că vă amintiți, am mai spus-o – la întrebarea dacă poporul sovietic ne este frate, sau prieten: frate, desigur, căci prietenii ți-i alegi singur!) Vedeam cu drag filme rusești (Toată lumea râde, cântă și dansează, Volga-Volga, Balada Siberiei), inclusiv pe cele de război (Tânăra Gardă, Alexandr Matrosov, Povestea unui om adevărat, Oameni curajoși, Cazacii din Kuban, Ora șase după război), iar numele unor actori precum Vladimir Drujnikov, Liubov Orlova, Tamara Makarova îmi erau familiare. 

La eroii lecturilor mele (Căpitanul Nemo, Profesorul Paganel, Cristofor Columb, Roald Amundsen) se adăugau acum nume noi: Oleg Koșevoi, Serghei Tiulenin, Aleksei Meresiev, Alexandr Matrosov. Nu-i de mirare că ajunsesem să-i cred fundamental răi pe militarii germani care apăreau pe ecran în postura unor bestii lipsite de simțăminte omenești și că disprețuiam în sinea mea tot ce avea legătură cu țara lor: nici prin cap nu mi-ar fi trecut că mă voi însura cu o nemțoaică și voi învăța limba germană, nici că mă voi stabili cândva în Germania și copiii mei vor fi nemți get-beget! În același timp, admirația mea pentru poporul și cultura sovietică se intensifica și m-a făcut la un moment dat să simt chiar un soi de dorință (nemărturisită) ca României să i se ofere onoarea de a deveni republică unională, membră adică a Uniunii Sovietice. Știam pe de rost, fără să le fi învățat vreodată, strofe întregi din cântece și imnuri sovietice: Широка страна моя родная, / Много в ней лесов, полей и рек! / Я другой такой страны не знаю, / Где так вольно дышит человек. („Nesfârșită-i țara mea iubită, / Cu păduri, cu ape și câmpii! / Nu cunosc în lume altă țară, / Unde-atât de liber poți trăi.”) Întâmplător (sau nu), acordurile primului vers erau chiar semnalul postului Radio Moscova, după care se auzea vocea triumfală: Говорит Москва! („Vorbește Moscova!”). Bineînțeles, știam chiar și Imnul de Stat: Союз нерушимый республик свободных / Сплотила навеки Великая Русь. / Да здравствует созданный волей народов / Единый, могучий Советский Союз! („Republice libere-n strânsă uniune / Măreața Rusie pe veci a-închegat. / Trăiască, zidită din vreri de popoare, Uniunea Sovietică, marele stat!”) E drept că de acea aspirație nostalgică m-am lecuit cândva – cel mai târziu odată cu orientarea către o politică ceva mai independentă inițiată de Gheorghiu-Dej la începutul anilor ’60, așa cum rezulta și din bine-cunoscuta Declarație din aprilie 1964 a CC al PCR. Dar până atunci avea să mai treacă un deceniu, cu plusurile și cu minusurile lui, dublându-mi și mie experiența de viață, odată cu vârsta.

1. Mihai, al doilea frate al meu în ordinea vârstei, a studiat între 1947 și 1952, la Moscova, geofizica petrolului.

2. Elena, soția acestuia, a absolvit facultatea de biologie a Universității Lomonosov.

3. Alexandru, fratele meu cel mai mare, a urmat un stagiu de specializare la un institut de cercetare moscovit.