M-am născut în 1945, anul când s-a sfârșit cel de-al Doilea Război Mondial. S-a sperat că un asemenea cataclism social și militar nu se va repeta. Dar o consecință, resimțită puternic și în secolul XXI, este scindarea lumii în blocuri militare și ideologice. Am reținut de-a lungul vieții o idee foarte simplă: lumea se schimbă permanent încât ce ai cunoscut în copilărie și chiar la maturitate devine caduc și poți ajunge să spui: asta nu este lumea mea. Epoca în care am trăit a fost dominată de anti: antisovietism, antioccidentalism, anticomunism, antisemitism, antiamericanism. 

Constantin Schifirneț, Destin și o viață de om, Timișora: Editura Universității de Vest, 2024. Fragmente din capitolul AM TRĂIT ÎNTR-O EPOCĂ ÎN CONTINUĂ SCHIMBARE, pp.243-256

Constantin Schifirneț, Destin și o viață de om, Timișora: Editura Universității de Vest, 2024

 M-am născut în 1945, anul când s-a sfârșit cel de-al Doilea Război Mondial. S-a sperat că un asemenea cataclism social și militar nu se va repeta. Dar o consecință, resimțită puternic și în secolul XXI, este scindarea lumii în blocuri militare și ideologice. Am reținut de-a lungul vieții o idee foarte simplă: lumea se schimbă permanent încât ce ai cunoscut în copilărie și chiar la maturitate devine caduc și poți ajunge să spui: asta nu este lumea mea. Epoca în care am trăit a fost dominată de anti: antisovietism, antioccidentalism, anticomunism, antisemitism, antiamericanism. În continuare, prezint evenimente și momente din viața mea cotidiană. România a fost singura țară socialistă, în afară de URSS, care a ridicat, în 1967, la rang de ambasadă relațiile cu Republica Federală Germană. A continuat relațiile diplomatice cu Israelul, după războiul israeliano-arab din iunie 1967. Am asistat la câteva întâlniri oficiale cu Ceaușescu. 

La o conferință a UASCR din 1969, Ceaușescu a ținut o cuvântare. După discursul lui s-a cântat, cum era și firesc, Gaudeamus igitur. Ceaușescu îi șoptește unei persoane din apropierea sa: Internaționala, și acea persoană a dat tonul să se cânte „Internaționala”. Întâmplarea avea loc după invadarea Cehoslovaciei. În acest fel, el voia să arate adeziunea lui la socialism. [...] La școala din Bahna nu ni s-a vorbit de omul nou, deși Biblioteca sătească avea cărți precum Nagy Istvan, La cea mai înaltă tensiune, V.E. Galan, Bărăgan, M. Sadoveanu, Mitrea Cocor, cărți de poezie semnate de Veronica Porumbacu, Dan Deșliu, Marcel Breslașu, Nina Cassian, Maria Banuș, care proslăveau colectivizarea agriculturii și munca din uzine. La teze sau la examene am avut subiecte despre asemenea teme. De remarcat că s-au trecut examene liceale și universitare cu subiecte care, în timp, au devenit caduce, de pildă relația României cu Iugoslavia în perioada Conflictului româno-iugoslav (1950-1954). La cursurile de socialism științific se vorbea de amenințarea, la unitatea țărilor socialiste, a afirmării de către Iosip Broz Tito a independenței Iugoslaviei și a refuzului de a accepta modelul sovietic, idei susținute în timp și de conducerea comunistă a României după normalizarea relațiilor româno-iugoslave (1955-1960). Am fost martor al multor schimbări de bancnote și monede, care au creat multe dificultăți, mai ales locuitorilor din mediul rural în folosirea noilor bancnote. [...]. 

Ca orice tânăr am satisfăcut stagiul militar. Din capul locului trebuie să spun că nu am avut nici o înclinare către disciplina militară. Mai mult, nu am înțeles unele norme și conduite din armată. Să fie limpede, am respect pentru haina militară, transmis de tata, care vedea în orice cadru militar un fel de zeu. A dorit mult să urmez liceul militar, s-a interesat de condițiile de admitere, mi-a vorbit despre ofițerii de la regimentul unde el a fost încorporat. Am efectuat stagiul militar în București în perioada 30 octombrie 1974-28 aprilie 1975, ca soldat la vârsta de 30 ani. Atât de târziu fiindcă instituția unde lucram – CCPT a transmis cereri de amânare, când primeam ordin de încorporare, Comisariatului militar, sector III. La sfârșitul lunii septembrie 1975 m-am decis să fiu încorporat. Conducerea CCPT a aflat că am fost repartizat la o unitate militară din Piatra Neamț, ceea ce ar fi fost un privilegiu de a fi în județul meu, iar părinții mei m-ar fi vizitat și s-ar fi mândrit să mă vadă militar. În cele din urmă, s-a decis să rămân la o unitate militară în București. Am avut parte de o înțelegere aproape părintească din partea maiorului Beligan, comandantul plutonului. A înțeles lipsa motivației mele pentru stagiul militar. După terminarea stagiului militar, am fost reîncadrat, prin decizia din 28 aprilie 1975, în funcția de cercetător științific cu un salariu de 2300 lei. Am avut gradul de locotenent major. În anul 1989, am fost concentrat fără a fi încorporat într-o unitate militară și am participat la cursuri ținute de cadre militare. La prelegerea despre strategii militare am pus întrebări despre eficiența unor acțiuni militare, care au deranjat și am fost amenințat că o să fiu sancționat.

În seara de 4 martie 1977 mă întorceam de la cursul ținut la Institutul Politehnic. Eram pe podul Hasdeu și deodată îmi apare în față luna înconjurată de un imens halou roșu. Instinctiv, am simțit frica parcă așteptând să se întâmple ceva neprevăzut. Am ajuns acasă și luna îmi bătea în geam. O atmosferă feerică. M-am așezat la birou pentru a scrie un text. La ora 9,20 simt că se deplasează biroul și apoi brusc aud de afară un zgomot ca de fiară rănită. Mă uit la soție și îi spun: o fi cutremur? Asta a fost! Un cutremur de mare intensitate (după cum vom afla, cu epicentrul în zona Vrancea, 7,2 pe scara Richter, cu durata de aproximativ 55 de secunde). Am încercat să sunăm acasă, la Bahna și la Bădulești, dar legăturile telefonice nu funcționau. Televizorul se oprise, rula un film bulgăresc. Ieșim în curte, luând pe noi ce am găsit la îndemână ca îmbrăcăminte. După momentul de liniște totală s-a auzit zgomotul produs de coloanele de mașini, care goneau spre ieșirile din București. Un vecin coboară cu un aparat de radio la care se spunea: în România a avut loc un puternic cutremur de pământ. Autoritățile ne-au obligat să participăm la acțiunile de înlăturare a efectelor cutremurului din zonele afectate. Eu am fost repartizat la blocul din Calea Moșilor nr. 135, însă practic nu aveam decât statutul de martor. Am luat o roabă să car moloz, dar neîndemânarea mea la selectarea materialelor din moloz l-a determinat pe un inginer să-mi spună să renunț. De altfel, prezența mea pe acele ruine era inutilă, însă trebuia să răspund, în fiecare zi, la apelul strigat de un activist de partid. 

Am trăit și cutremurul din noaptea de 31 august 1986, produs în regiunea Vrancea, de 6,5 grade pe scara Richter, dar n-a fost distructiv. Am resimțit, în perioada de austeritate din anii 1980-1989, criza în toate componentele sociale, inclusiv în alimentație și siguranța persoanei. Am cunoscut efectele austerității, justificându-se oficial cu achitarea datoriei externe. A fost decretată reducerea consumului de energie electrică, energie termică și gaze naturale. De multe ori au avut loc întreruperile de curent electric. Frigiderele se stricau, la fel mașinile de spălat. Mă întrebam dacă este o supraîncărcare a rețelei de curent din cauza consumului industrial sau era pur și simplu sabotaj. [...] În 23 mai 1986 am cunoscut și trăit starea animalică, antiumană și subumană la o coadă pentru a cumpăra cireșe. În octombrie 1988 am stat în piață, la coadă, patru ore, pentru a cumpăra 5 kg. de cartofi de calitate inferioară, buni pentru hrana porcilor. Am întâlnit la coadă un muncitor pensionar care își blestema zilele că nu a rămas în satul lui din zona Botoșanilor, pentru că aici în București trebuie să cumpere totul și trebuie să stea la coadă pentru orice. În fața mea au leșinat o bătrână – profesoară – în vârstă de 75 de ani, și un bătrân – inginer în vârstă de 80 de ani. Problema nu era că stăteai ore în șir în picioare, ci că trăiai cu spaima că stai degeaba și nu iei nimic. Eu am stat 5 ore la coadă într-un magazin de mezeluri și era să nu prind ultimul kilogram de salam. În decembrie 1988 am primit un pachet de la tata, dar nu am avut ce să-i trimit la schimb, fiindcă alimentele erau cartelate. Aceeași situație era și la teatre. 

Pe 1 martie 1986 am văzut spectacolul Hamlet la Teatrul Bulandra, în regia lui Alexandru Tocilescu. Deși prima parte a spectacolului se derula greu, I. Caramitru a jucat extraordinar într-o sală atât de friguroasă încât eu mi-am pus cojocul. Am făcut muncă patriotică, devenită în anii 80 obligatorie. Primeam comunicări de la Comitetul Executiv al Consiliului Popular sector I cu contribuția bănească. De pildă, o asemenea comunicare am primit în 5 mai 1988, prin care eram înștiințat că prin hotărârea adunării cetățenilor din septembrie 1987, în baza prevederilor Legii nr. 1 1985, s-a stabilit plata de către familia mea, alcătuită din 2 persoane apte de muncă, a unei contribuții bănești de 450 de lei. Plata se poate face și în mai multe rate până cel mai târziu la 30 septembrie 1988. Pentru fiecare membru al familiei, în vârstă de peste 18 ani, apt de muncă, era obligatorie efectuarea unei contribuții în muncă. Pentru mine și soție s-a stabilit 6 zile de fiecare. 

Legea nr. 1/1985 privind autoconducerea, autogestiunea economico-financiară și autofinanțarea unităților administrativ-teritoriale cuprindea Art. 15: „Populatia este obligată să contribuie la constituirea veniturilor bugetului de stat și a veniturilor bugetelor locale prin plata impozitelor și taxelor stabilite în condițiile legii. De asemenea, populația participă la dezvoltarea economico-socială a fiecărei unități administrativ-teritoriale prin contribuția bănească și în munca pentru efectuarea unor lucrări de interes obștesc.” Momente de îngrijorare am trăit după decretarea unei grațieri ample prin Decretul Prezidențial 290/1984, de care a beneficiat un mare număr de deținuți de drept comun, pornind de la premisa că o parte a celor eliberați erau tineri recuperabili prin integrarea lor în colectivele de muncă din întreprinderi. Din cauza lor, pericolul creștea pe străzi și în mijloacele de transport în comun. La lăsarea serii, evitam să ieșim din casă. În plus, noaptea ne baricadam în casă. Ne temeam de răufăcători despre care circulau o sumedenie de zvonuri. Accidentul de la Cernobîl din aprilie 1986 a fost un șoc. Eram îngroziți de știrile despre creșterea nivelului de radiații, multă panică, informații oficiale lacunare. Am stat la coadă pentru apă minerală. Fiecare avea opinia lui despre radiații, fiecare transmitea un zvon. Invitat la Satu-Mare în 27 mai 1986 pentru o conferință, am primit o lădiță cu căpșuni. Am aflat că nu pot fi consumate. Conțineau cesiu. 

În 1977, anul cutremurului, Plenara CC PCR a adoptat o hotărâre prin care interzicea apelativele „domnule”, „doamnă”, „domnișoară”, permițând adresarea numai prin „tovarășe” sau „cetățene”. O colegă mi-a replicat prompt: vezi tovarășe să nu mă mai domnești! În anii 80 urmăream televiziunile din țările vecine. Banatul și Ardealul urmăreau stațiile din Belgrad și Budapesta. Cei din Moldova vizionau televiziunea din Chișinău. În București, antenele erau îndreptate spre Sofia. Încercam să înțeleg emisiunile bulgărești. Aici, la opt seara erau transmise știrile postului de la Moscova. Când mergeam la Bahna, vizionam emisiuni ale televiziunii de la Chișinău. De mare interes pentru mine a fost revista Literatura și arta din Chișinău. În 27 ianuarie 1986 am participat la o dezbatere, organizată de Franc Șerbescu, cu cercetători care au avut contracte de cercetare cu Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Dezbaterea a avut loc la școala din comuna Vidra, situată la 35 km de Focșani. În intervenția mea am afirmat, ca o concluzie a cercetării mele cu CCES, că tinerii din sate refuză să mai fie considerați țărani. Dezbaterea între specialiștii prezenți s-a axat pe ideea mea, însă am constatat că publicul din Cabinetul de literatură română al școlii nu era interesat de conținutul discutat. Fiind cazați la Hotel Unirea din Focșani, nu am avut ce mânca seara, penuria de alimente fiind resimțită și în orașul moldav. În trenul către Timișoara, în anul 1988, o profesoară de la Institutul Politehnic Timișoara mi-a relatat, revoltată, că studenți cereau intervenția lui Gorbaciov în România fără ca aceștia să-și fi dat seama de efectele ocupației sovietice așa cum a fost în anii 50 din secolul trecut. În anul 1982, la o lună de la Congresul al II-lea al educației politice și culturii socialiste, este publicat proiectul „Programul de alimentație științifică a populației” (iunie, respectiv iulie 1982). Alimentele erau raționalizate: pâine – 350 gr de persoană/zi, unt – 100 de gr/lună, ouă – 10 buc/lună, lapte – 1,5 l/persoană, ulei, zahăr, orez, făină – cam 1 kg/persoană lunar.  

O altă restricție: Consiliul de Stat adoptă „Decretul privind regimul aparatelor de multiplicat, materialelor necesare reproducerii scrierilor și al mașinilor de scris” (martie 1983). Am asistat la situații hilare la Secția de Poliție unde mulți intelectuali cărau mașina de scris pentru a fi înregistrată. [...] Spuneam unor cunoscuți că perioada comunistă va fi, istoric vorbind, cea mai controversată epocă din istoria României. S-a recunoscut că regimul comunist după 1964 a lăsat, în limite stricte, libertate pentru creația din domeniul artei și culturii: traducerea din scriitori americani contemporani, din scriitorii latino-americani, publicarea de cărți ale autorilor francezi, unii dintre ei reprezentanți ai noului roman, afirmarea generației 60 în literatura română despre care am abordat în cartea Generație și cultură. A apărut revista Secolul XX, care publica lucrări din cultura universală, precum și exegeze despre autori contemporani. În anii 60-70 se vorbea mult în mediile intelectuale românești despre Jean-Paul Sartre, fiindu-i tradusă cartea Cuvintele, 1965, și despre Claude Lévi-Strauss, cu lucrarea Antropologia structurală, 1968. De asemenea, se discuta despre cei trei M: Marx, Mao și Marcuse, pentru că dominau ideile susținute de mișcările studențești. În limba română a apărut antologia Herbert Marcuse,  Scrieri filozofice, București: Editura Politică, 1977. Cea mai cunoscută scriere a sa este One-Dimensional Man: Studies in the Ideology of Advanced Industrial Society, 1964. Oricum, în România se discuta destul de marginal despre Școala de la Frankfurt. [...] 

După acest periplu în viața, lumea de dinainte de 1989, se cuvine să spun ce cred că a însemnat momentul decembrie ’89 pentru societatea românească. Este clar că, în 1989, majoritatea populației dorea cu adevărat o schimbare după ani de privațiuni la care a fost supusă România. Însă nimeni nu știa cum se va produce schimbarea. Se discută de 33 ani despre Revoluția din decembrie 1989, emițându-se tot felul de scenarii. Dar nu am aflat nimic despre un program sau o alternativă la regimul comunist. Eu nu cunosc un proiect social gândit de grupuri românești cu privire la evoluția societății românești după căderea regimului comunist. Practic, fiecare român avea propria sa variantă de debarcare a lui Ceaușescu. Dar mă întreb, a existat măcar la nivelul ocult un grup care credea în dispariția regimului comunist, după plecarea lui Ceaușescu? Ca și în alte momente din istoria noastră schimbarea de sistem social s-a produs datorită unor împrejurări, în care noi am fost antrenați și totul s-a derulat în devălmășie. Numai că o revoluție se produce după un proiect. Elitele țării nu aveau nici un proiect, nici măcar unul de sorginte marxistă, și acest lucru s-a văzut imediat după revoluție, când s-a trecut la reconstrucția socială a noii societăți. Cultura română a propus de cele mai multe ori un proiect social post festum, adică a explicat doar efectele produse de către un eveniment național sau social și nu a elaborat un câmp teoretic al evoluției societății românești. Ea este orientată predominant spre trecut și în foarte mică măsură se concentrează pe gândirea de proiecte privind evoluția și schimbările ce s-ar putea produce. 

Nici unul din marile momente ale istoriei românești moderne, inclusiv Revoluția din decembrie 1989, nu s-a produs în temeiul unui proiect teoretic. Însă, oricât și în orice fel am discuta despre evenimentele din decembrie 1989, ele rămân un moment de răscruce în istoria României, adică ele au produs modificări revoluționare în toate structurile societății. Scopul era conștientizat de cei mai mulți români – înlăturarea regimului totalitar, în schimb nu dispuneam de mijloacele adecvate. Nu știu de ce noi, cercetătorii, nu spunem răspicat că prin cercetările noastre empirice am afirmat într-o anumită măsură adevărul despre realitățile socialiste, pentru că noi prezentam informațiile date de oameni. De pildă, tineretul român exprima nevoia de schimbare, și rapoartele noastre de cercetare exprimă această opțiune. Și, pentru a concretiza schimbarea reală din societatea românească, aș aminti doar câteva: libertatea de exprimare, libera circulație a persoanelor, exprimarea directă a diversității și multiculturalității. Iată, cu siguranță, dacă nu avea loc Revoluția din decembrie 1989, nu aș fi putut reedita scrieri aparținând lui N. Crainic, D. Stăniloae, S. Mehedinți, Traian Brăileanu, Aurel C. Popovici, George Sofronie, Romulus Seișanu. Când vorbesc de schimbări radicale nu înseamnă că totul este benefic pentru om și societate. Fiind într-o perioadă de tranziție, am fost și suntem invadați de forme fără fond, care deformează până la grotesc aspirații, interese și idealuri. Sunt frapat de rolul jucat în toate structurile societății de diversiuni. Probabil, suntem țara celor mai uluitoare diversiuni. Să recunoaștem că din acest punct de vedere, noi, sociologii, suntem învinși. Concluziile rezultate din investigații sunt anulate prompt de cele mai fanteziste zvonuri. Apoi, mă irită ascensiunea fulminantă, în toate sectoarele, a mediocrităților, a diletanților care, culmea, se consideră îndreptățiți să ne dea lecții. Este aceeași situație ca în anii’50, când incompetenții erau peste tot, și făceau același lucru: demolau totul. Mai este o boală a tranziției – ctitorita. Orice persoană care întâmplător a avut șansa de a edifica o instituție se crede infailibil și crede că fără el societatea nu poate progresa. Aceștia se comportă ca adevărați feudali. [...]

 Ce probleme aveau tinerii înainte de 1989? A existat, ca și acum, problema corelării între pregătirea oferită de școală și ceea ce vor face tinerii după absolvire. Atunci, fiecare absolvent obținea un loc de muncă, dar nu întotdeauna acel loc de muncă era pe măsura intereselor și aspirațiilor absolventului. De pildă, studenții de la Politehnică primeau diploma de inginer, dar erau angajați pe post de muncitor. Sau unii profesori, care, deși erau specializați pentru a preda limba română, ajungeau într-o școală și primeau ore de muzică, pentru că nu aveau ore de limba română. Pot să spun că tinerii de atunci, din perioada de dinainte de 1989, erau mult mai critici și mult mai implicați în viața socială decât cei din perioada postdecembristă. Erau foarte curioși. Tinerii de astăzi, și mă refer în primul rând la studenți, nu dovedesc aceeași incisivitate. E adevărat, atunci erau mai multe constrângeri, aceia nu aveau așa multe posibilități ca studenții de acum, unde accesul la informație este aproape nelimitat. Totuși, un lucru interesant este că după Revoluție o mare parte din subiecții care răspundeau la cercetările noastre întrebau de ce s-a renunțat la repartiția de după facultate de către guvern. Asta în condițiile în care o parte din absolvenți nu era mulțumită cu munca primită.

Am trăit perioada marilor migrații: până în 1989 migrația de la sat la oraș, după 1989 migrația românilor în țări europene și extraeuropene. Un fenomen cu care se confruntă România, după 1989, este exportul de forță de muncă, fie că este vorba despre studii superioare, fie cu studii medii. Trebuie spus că nu există un export de forță de muncă din partea unei instituții a statului român și nici strategii oficiale speciale în acest sens. 

Cauzele migrării forței de muncă, în principal, în țările Uniunii Europene, țin de contextul liberei circulații a persoanelor în spațiul european și nu numai. În realitate, este vorba de decizia personală a oamenilor de a merge acolo unde li se oferă avantaje. Este exact aceeași situație cu migrarea forței de muncă în spațiul românesc: se pleacă, de pildă, din Moldova la București sau la Timișoara pentru că aici ar fi condiții mai bune pentru satisfacerea aspirațiilor și motivațiilor profesionale. Este un fenomen general de recrutare a tinerilor români de către universități străine, a elitei unei promoții de absolvenți ai liceului din România. Este de notorietate că, încă de la înscrierea într-un colegiu național, mulți dintre elevi deja se gândesc să urmeze o facultate în altă țară, iar o parte dintre studenți optează, din perioada studiilor, pentru locuri de muncă din străinătate. Concomitent cu mobilitatea internă a tinerilor are loc o mobilitate a lor în străinătate. [...] 

După cum se poate observa, asistăm la recrutarea, de către universități străine, a elitei unei promoții de absolvenți ai liceului din România, mai exact ai unor prestigioase colegii naționale. Am spune că, încă de la înscrierea într-un colegiu național, mulți dintre elevi plănuiesc să urmeze o facultate în străinătate, ceea ce este firesc în contextul mobilității studenților din spațiul european și internațional. Cunosc, din relatarea unei studente românce, de la o universitate din Marea Britanie, că toți colegii ei de clasă, de la un cunoscut colegiu național, sunt înscriși la universități străine. Neîndoielnic, admiterea tinerilor români la școli occidentale este o dovadă clară a calității învățământului liceal românesc din marile colegii naționale. În legătură cu acest proces se pune întrebarea despre cauzele interesului universităților din Occident în stimularea absolvenților de liceu din România, prin acțiuni diverse, de a le frecventa. O asemenea chestiune ar merita o analiză amplă, ceea ce nu se poate face aici. O să mă refer succint numai la una dintre cauzele esențiale, anume criza demografică, o bombă cu ceas pentru întreg spațiul european. Rata scăzută a natalității se asociază cu o creștere a populației vârstnice în multe din țările dezvoltate. În consecință, aceste fenomene demografice au determinat adoptarea de strategii și proiecte, în țările occidentale, de a asigura funcționarea propriilor universități. În pofida unor bariere, cum este, de exemplu, inacceptarea României în spațiul Schengen, țările occidentale dezvoltate din Uniunea Europeană continuă politica de imigrare, prioritar pentru specialiști de înaltă calificare, ele având o experiență îndelungată în integrarea emigranților. O parte dintre absolvenții universităților occidentale nu se mai întorc în România și muncesc în țările europene.

Date biografice Constantin Schifirneț (n. 29 august 1945, Bahna, județul Neamț) A urmat cursurile Școlii generale din Bahna și ale Liceului „George Bacovia” din Bacău. Este absolvent al Facultății de Filosofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în anul 1968. A fost cercetător la Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului (1968-1990, 1996-2004). La data de 17 iunie 1980 susține doctoratul în filosofie la Universitatea din București cu teza Teoria formelor fără fond în cultura română. Cu referire specială la gândirea lui Titu Maiorescu.  Teza de doctorat va fi publicată, în anul 2007, sub titlul Formele fără fond, un brand românesc, cu modificările necesare determinate de bogata bibliografie apărută în răstimpul de la susținerea ei. A fost director general în Ministerul Culturii în perioada 1990-1994. Este cofondator al Facultății de Științe Politice, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” din București, al cărei Decan a fost în perioada 1999-2002. În prezent este profesor universitar la Facultatea de Comunicare și Relații Publice la Școala Națională de Studii Politice și Administrative. Director al Școlii Doctorale "Științele comunicării" din SNSPA (2008-2012). A avut o bursă de studii în S.U.A., la Universitățile Boston și Berkeley (februarie-mai 1981). A publicat 21 cărți. A prezentat cca 100 comunicări la simpozioane, seminarii și conferințe naționale și 51 de comunicări științifice la simpozioane, seminarii și conferințe internaționale organizate asociații europene, internaționale, de universități și institute de cercetare din