Who's Online
Exista in mod curent, 93 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Eseuri: Aurelia Satcau. Curajul deconstrucției 'comunismului': 'analistul' sub scrutin
Scris la Friday, July 07 @ 22:38:30 CEST de catre asymetria |
Aurelia Satcau scrie "De atîtea ori,
de-a lungul fulgurațiilor noastre prezente în istoria de sfîrșit de
mileniu a României, subiecți înfrigurați și osteniți de priveghiul cozilor la
pui, mălai, pîine sau banalul lapte cel de toate zilele, urechile noastre s-au
exersat la muzica ’de lemn’ a unor veșnic aceleași noțiuni și concepte - ca o
viitură de consoane între care nu respiră, suplă și ardentă, nici o vocală -
limbajul atît de disprețuit al ’comunismului’: clasă, ideologie, capitalism, relații/forțe de producție, profit,
exploatare, etc, etc, etc.
Aurelia
Satcău. Curajul deconstrucției ’comunismului’: analistul
sub scrutin
De atîtea ori,
de-a lungul fulgurațiilor noastre prezente în istoria de sfîrșit de
mileniu a României, subiecți înfrigurați și osteniți de priveghiul cozilor la
pui, mălai, pîine sau banalul lapte cel de toate zilele, urechile noastre s-au
exersat la muzica ’de lemn’ a unor veșnic aceleași noțiuni și concepte - ca o
viitură de consoane între care nu respiră, suplă și ardentă, nici o vocală -
limbajul atît de disprețuit al ’comunismului’: clasă, ideologie, capitalism, relații/forțe de producție, profit,
exploatare, etc, etc, etc.
Șaisprezece ani după implozia lor forțată în urechile
noastre, care rezonau în secret orice legătură cu intelectul si spiritul, cineva, ceva își cere, acum, drepturile;
și chiar dacă un Patapievici sau Dinescu, din lojele patriarhatului lor
businăresco-boieresc, vor deschide un ochi ciclopic și vor pocni din degete
către Ion/Costică/Gheorghe cum că ar ordona investigații de Blitzkrieg asupra chestiei; sau un
Liiceanu va fi filozofînd pudibondesc, debitînd ’grand-narative’ de crepuscul
de imperii, sau un Cărtărești-Profitărești ne va fi adormit (pe cei mai slabi
dintre noi) sub sordide păgînerii de-o noapte, o noapte la capătul căreia
galbenul lucește pe tipsia slinoasă a jocului de-o clipă, în autentici - e
drept! - alămuri de jazz-uri bune, cu poeți sinceri și sobri (lucizi, adică, și
înflăcărați ca odinioară), și chiar dacă domnul Tismăneanu ar amîna invocări și
convocări și revocări și renunțări, subit auto-reflexiv, pansiv și el, ca tot
omul, cînd vede venind spre el valuri înălțate într-o maree, amenințînd plaje
senine sub ceruri sinilii, și chiar și așa, din pură curiozitate și tacită
metodă, vom proceda acum și noi, ca și Vestul, la ’deconstrucție’: clasă,
egalitate, exploatare, relații/forțe de producție, etc. - cele de mai sus,
le știți - sub scrutin.
Vă propun, așadar, un soi de incurs tematic:
re-calibrarea unor concepte pierdute prin manipularea pe cîmpul de luptă la
care am luat parte, ’ca-ntr-un vis’, cu toții; vă propun și un
genre - unul hibrid, cel mai bun: poematism/radicalism, pentru că
numai așa, Sinele și Rațiunea, Emoționalitatea și Luciditatea, Vizionarismul și
Pragmatismul necesar clarificărilor (unele de maximă urgență !), pot fi pe veci
împăcate, și numai așa Ludicul -
dualitatea bășcălioasă și amenințătoare a ’hibridității’ - poate fi pe veci
eradicat!
Acestea fiind spuse, să încercăm, împreună, fără
prejudecăți și neincomodați de strategiile confuze, agonice ale
mercenariatului, ’re-citirea’ unor concepte: vă propun, pentru început, și spre
reflecție, o definiție a lui Louis Althusser, asupra ideologiei: Ideologia ar
fi expresia relației imaginare a
individului cu realitatea propriei sale existențe. Prin extensie, putem
adăuga că Mitul se strecoară, se insinuează perfect în exact faldurile
generoase ale coeficientului de ’imaginar’ implicat de Althusser, căci ideologiile sînt întotdeauna
’propuneri’ din afară, o mîncare re-încălzită, indiferent cît de bună; în
momentul pasării ei către subiect, ideologia poartă marca celui care o pasează,
un imaginar care vrea să (se) contamineze.
Și cum ideologiile sînt, de regulă, purtătoarele unor virusuri menite să
structureze, cu premeditare, atari imagini asupra realului, iată un asemenea
’virus’ a cărui virulență (sic) sapă adînc, de sub miasmele putride ale
pseudo-sincerității - numele său: politica lacrimilor. Iată și
substanța: inegalitatea manifestă în
accesul la resurse, cu alte cuvinte,
poziționarea în cadrul condiției de ’clasă’. Ceea ce se reprezintă prin
patologia declanșată de asemenea virus e ’orbirea’, falsul activism,
pseudo-dinamica, filantropia mincinoasă
și ocultă, îndemnul pervers la (falsă) echitate, controversata chestiune a
’finanțelor’, a lui ’a avea’ - acesta din urmă tabu, și obliterat cu subtilitate în Vest (Vestul are ’tradiție’ în
exact asemenea tip de negocieri, cît timp noi, non-Vestul, de abia le ’luăm la bord’). Impresia că a face filantropie
rezolvă suferința generată de oripilanta discrepanță de clasă, e lamentabilă.
Greșeala, susține un Mas’ud Zavarzadeh, ar sta în impresia că problema
’distribuției’ (de resurse) odată rezolvată, dureroasa chestiune a eliminării
disparității sărac/bogat va fi și ea, automat, solvată prin pur, benign,
activistic ’voluntariat’ filantropic. Și cum sîntem cu toții capitaliști acum
(sorry, China, se pare că am pierdut cu toții partida, pe moment, cel puțin, și
aviz ’admiratorilor’ mei: așa după cum am mai spus, nu, nu sînt decît adepta unui larg umanism, suficient de generos și
comensurabil pentru noi toți), nu putem numi decît propagandă capitalistă
această ’strategie a lacrimilor’, în
care caritatea și filantropiile efectuează o lamentabilă diversiune în direcție
afectiv-empatică, eliminînd, amînînd cel puțin, orice analiză esențială, mai cu
seamă în statele așa-zis ’în tranziție’; căci
poziția de clasă va dicta, în ultimă instanță, alegerea fiecaruia:
muncitorul concediat, în pragul concedierii sau ’beneficiar’ al celebrului 1 dolar pe zi pentru prestația atroce în
condițiile inumane ale exploatării la sînge, nu va alege asemenea îmbuibatului,
discreționarului puhav patron, fie el și un fost muncitor, ca și el, îmbogățit
peste noapte ’prin muncă cinstită, grea’ (mitul
averilor făcute pornind de la același 1
dolar’), sau investit cu
opulență și huzur de vreo genealogie coborîtă din regnuri, oh, albastre ale desfrîului sau, mai mult,
ale vreunei auto-investituri în ale în-divinării
(eu-sînt-de-rasă-divină).
În concluzie: Să rămînem alerți la seducătoarea politică a lacrimilor și a compătimirilor perverse (se aude că nu
mult înainte de ’revoluție’, un contingent serios de infanți de prin
orfelinatele și așa blestemate de neajunsurile ’deceniului-de-oroare-80’,
binecuvîntați cu ceva ’filantropie’ profilactică, ar fi fost injectați pre-emptiv (sic) cu unul din vaccinele
acelea (polio, sau anti-hepatic, nu mai contează) pentru care Vestul e oricînd gata să convoace
armata (!), dacă e nevoie, pentru a le
implementa; știți, probabil, urmarea: România alunecă pe nesimțite pe lista
neagră a țărilor genocidale împotriva propriilor infanți, contaminați cu SIDA,
în condițiile de igienă (sic) discutabile ale anilor ’80 din România. România,
de fapt, rămîne fără concurență în asemenea cruciadă împotriva propriilor
infanți, căci nici Africa mortalității în milioane, nu și-a sacrificat, cu bună
știință, viitorul, cum am facut-o noi, românii.
O altă idee care merită reflecție ar fi spre o anume
canonadă sugerată de grupări precum ”Colectivul Roșu” (nu, nu vă grăbiți la
pielea găinii sau la diatribe anticipate, rămîneți o clipă surzi la falsele
chemări liberale - veți înțelege de ce nu ne permitem, aici, tocmai aici, să ne pripim): Revoluțiile, spun ei, ne sînt propuse ca ’seducții’ (seduși
de ’ideea de revoluție’, mușcăm nada, și oferim ofrandă un contingent necesar martirajului, pentru a intra – dar asta
nu o mai știm, cei mai mulți dintre noi! – în istoria secretă a manipulării ca
cei mai naivi dintre naivi; pedagogiile sînt convertite în acte terapeutice de
profilaxie împotriva vremurilor grele (sic), amenințătoare, cărora le facem și
mai ușor față, ni se spune, dacă ne
asumăm istoria ’pe cont propriu’; la fel, reacția la istorie (principiul divide
et impera). Subiectul este întotdeauna ”Eu”- eu, eu, eu, o
personalizare fără oprire a unui act pe care istoria ni-l cere, vai, aproape
tribal, în acea substanțială, trainică, nobilă solidaritate comunală de care am
fost odată, de mult, marcați cu toții; pînă
într-o zi...
Pe de altă parte, deconstructivismul
sau poststructuralismul postmodern
ne-au învățat cu a clama nevoia de demitere a opozițiilor, a dizolvării
polarităților, dihotomiilor și binarismelor de tot soiul: dar aceasta poate
ajunge la abolirea, spre exemplu, a diferențelor între state, diferențe operate grosso modo ca și state bogate/state
sărace, sau la ’munca’ (cea care l-a facut pe om, sic) devenită redundantă,
interșarjabilă cu ’profitul’ sau ’capitalul’ (după falsa impresie că ’dacă
muncești, ai’) iar relațiile de producție, în loc să-și păstreze
verticalitatea în fața opozantului
direct, forțele de producție, lăsînd loc la o aprehensie a conflictului care
stă la baza producției, se confundă, de fapt, între ele, afirmînd abolirea
distanței galactice, apocaliptice, între posesiunea de mijloace și plasarea, în
consecință, față de aceasta: comparați pentru o clipă pe întreprinzătorul Bill
Gates (și el din categoria celor porniți de la sunetul calp al acelui unic ’1
dolar’ al începuturilor?), și creatorul realmente de bunuri, micuțul,
trudnicul, materialist-orientatul asiatic, să zicem, cel marcat și el de legea
acelui ’1 dolar’, dar de data asta ca și venit invariabil pentru munca pe
parcursul unei singure, interminabile zile pe plantațiile mlăștinoase ale
orezului malaiezian sau cambodgian sau vietnamez, pe cîmpuri care au reușit să
scape ca prin minune otrăvurilor napalmului experimentat de grijuliii,
științificii și revanșarzii americani în retragere, vreo, aproape, jumătate de secol
în urmă; Bill Gates, sau Dick Cheney,
sau oricare dintre domnii apretați ai asepticului Allianz, față în față cu vietatea
scundă și agilă de mai sus, versată în repetitivitatea operațiilor din fabrici
sau de pe cîmpurile în bătaia arșiței sau secerați de vînturi pustii (degeaba Timpurile Noi ale lui Chaplin, vă
amintiți, nu-i așa, filmul și mutrița lui nea Chap, pe post de proletar, între
parafernalia tehnologiilor care-l hrănesc ’la fața locului’, chiar la ’locul
prducției’, astfel încit să-l țină și mai activ și eficient, căci nimeni nu e de neînlocuit, mai ales după
logica consumerismului; o beție a productivității pe care, dacă ar fi fost de
bună credință (dar numai dacă), un
Andy Warhol, designerul primelor copii și multiplicații în artă - arătînd că
orice e dispensabil, nu sîntem decît unii în umbra redundanței celuilalt. -
acest Warhol ar fi reprodus la nesfîrșit, multiplicînd această față
’patibulară’ a micuțului vietnamez la scară de cîteva bilioane. Dar spălăcitul
fătălău artist, cu mutra ineptă a celor plictisiți, oh, plictisiți de moarte de
timpul ’care nu mai trece’, sau ’trece prea greu’, tîrîndu-se alene, plicticos,
plicticos, plicticos...spălăcitul cu ochi mici o preferă, însă, pe Marilyn
Monroe, a cărei mutriță proliferează în milioane de copii pecetluind, astfel,
pe vecie, unicitatea produsului artistic, caracterul său irepetabil (într-un
anume sens, arta nu-și va mai reveni, de atunci, niciodată, și se întîmpla din
ce în ce mai des ca investitorul grăbit și frugal să cumpere, de fapt, un poster, crezînd că a cumpărat
’tabloul’).
Dar să mutăm obiectivul asupra României, și să ne
hazardăm în ignorarea diferențelor radicale (așa ni se recomandă!), să ignorăm chiar ’clasa’ (!), pentru că
deconstrucția acesteia, nu-i așa, ne-ar culpabiliza instantaneu ca troglodiți
’marxiști’, capete de lemn cu minți împăroșate și creiere nu doar minuscule și
obediente, dar aglutinate de sfera ideologiilor de stînga atît, vai, de
ridicole (în exclusivitate, numai ’marxiștii vestici’ au un rost în societățile
lor, ba chiar se împăunează cu a reprezenta intelighenția.
Noi nu, și nu: incomozi, insistenți, avizi de ’iluminare’, ni se șoptește că ’dizidența’ și ’clasa’ nu pot fi analizate împreună.
Dar ce ar putea interesa într-o atare analiză a celor două? Probail că o
analiză comparatistă între Mircea Dinescu - dizidentul (cel selectat
în exclusivitate pentru a-i fi mulțumit pentru ’rezistența’ sa de către
Vladimir Tismăneanu în ”Fantasmele salvarii”) și Mircea Dinescu latifundiarul oligarhic, simpatic și
compulsiv, nu lipsit de talent,
dar...de aici și pînă la condiția de ’biet’ dizident...
Despre ’clasă’, în
trecere
’Clasa’ reprezintă un vechi credit acordat poziționării
subiectului istoric vis-a-vis de ’a avea’ și a fuziona la nivel de comunitate -
mai largă sau mai restrînsă - în virtutea unei valori consensuale (etic
vorbind) și de directă aplicație a individului la lume. Valorile care definesc
grupul social sînt și ele o arcană pusă sub lupa sociologiei, iar categoriile
care au decurs din concluziile la asemenea întreprinderi sînt vaste, bine
articulate, în capacitate să ofere o complexă tapiserie a conglomeratului de tendințe
și aplicații ale umanității, în tribulațiile sale de-a lungul unui lung șir de
asumări. Valorile, însă, care ar defini ’clasa’ sînt dintre
cenușăresele demersului sociologic, psiho-sociologic mai bine spus, ocolind
această analiză cu obstinația cu care intenția rămîne de a păstra recluse,
izolate, asemenea concluzii. Nu atît o chestiune de etică, dar una care s-ar
obliga la pur descriptivism al condițiilor reale de simultană incorporare a
indivizilor ’în clase’, este aceea ce ține problema ’clasei’ încă obscură la
nivelul sociologiilor Vestice, dar, mai ales, în cele ale noilor, emergentelor
societăți care au irumpt pe scena istoriei, odată aceasta vacuată de mascarada
de final de mileniu a ceea ce am fost învățați a numi ’comunism’, în Europa de Est.
O lărgire de spectru ar fi aici necesară, în sensul în care Balcanii
reprezintă, poate, o arie mai generoasă analizei și discuției decît ceea ce
Vestul izolează și propune sub nominalul ’Europa de Est’. Tentativa de a aduce
în discuție ’clasa’ este, din nefericire, încă sortită unei vehemente
respingeri și obliterări în discursul deopotrivă Vestic dar și Estic European,
căci elucidarea în aprehensie a ceea ce delimitează categoria ’clasei’, ar
implica grave perturbări în însăși ideologia liberală ca forță predominantă în
construirea unui anume Sine social al individului tranzitînd acum dinspre
’comunism’ ca și sistem al ’oprimării’, către ’liberatorul’, ’democraticul’
capitalism.
În triumviratul democrație/naționalism/mit,
care domină gîndirea critică a liberalilor ca și promotori ai valorilor
’civile’, cele trei rămîn, cu toatele, în interiorul configurației unui spațiu
social din al cărui centru un anume Sine se luptă să se constituie, în veșnica
mobilitate a celor ce, simțind pericolul, își caută, instinctiv, libertatea.
Prin propunerea sintagmei tripartite de mai sus, analiști
precum Vladimir Tismăneanu, dar și alții, speră să opereze full circle o mișcare copleșitoare care să fie în stare să orbească
subiectul, și să-l abată tocmai de la existența sa în interiorul unei clase sau
alta. ’Clasa civilă’ pe care o absolutizează analize ca aceea a lui Tismăneanu,
nu are alt rol decît acela de substituție totală, deci demitere, deci completă
ignorare a adevăratei categorii a ’clasei’ și care, perfect comprehensibilă la
nivelul popoarelor sărăcite (sic) ale Balcanilor - fie aceasta ca efect al
războaielor fratricide inflictate din afară, fie în urma fluidizării
dihotomiilor impuse de prezumția că atrocităților comunismului, le postced,
acum, în fine, valorile incontestabile ale democraticului capitalism - ar
prezenta riscul unei genuine mobilizări,
cel puțin întru clarificare și dreptul la adevăr. ’Clasa’, în asemenea
condiții, ar crea, în sfîrșit, scenografia necesară piesei în care sărăcitele
mase populare ale istoriei post-decembriste în România, spre exemplu, ar
discorda flagrant, lamentabil cu imaginea prosperă, de ieri ca și de azi, ca și
dintotdeauna, a manipulatorilor apropriatori de ’resurse’. Iar dacă
(re-)distribuția de resurse se încăpățînează să ’tacă’, prin cine știe ce
mecanism al siguranței de sine inviolabile - căci stă sub semnul a vechi (sic)
genealogii, a războaie și riscante învolburări de sînge - ei bine, tot ce putem
imagina spre salvarea noastră rămîne, pe moment ...actul ’comprehensiv’ - a înțelege! Iată de ce monopolul asupra
discursului politic este deținut, într-o țară ca România, de, și sub egida
pretinsei ’analize politice’ emițătoare de ideologii exact acolo unde pretinde,
în culmea ludismului, inițierea și apriga vînătoare de vrăjitoare împotriva
celor așezate de-a curmezișul valorilor democratice, incapabile la a comensura
complexitatea unor situații ca acestea de față. Complexitatea unor țări precum cele
Balcanice, paria Europei, nu poate fi
lăsată pe mîna oricui, istoria, nu-i așa, nu ne-ar ierta-o (ați înțeles
subtextul: este vechea mea întrebare - cine ne învață, ce ne învață, cum ne
învață, și mai ales, de ce ne învață
ceea ce ne învață!
Revenind la ’clasă’: există,
la nivelul accepției vestice asupra clasei, un monopol expres care nu permite
analiza acestei categorii decît folosind valori restrictive ale tradiționalei,
exclusivei reprezentări a clasei prin ’clasa muncitorească’, cea productivă în
sectorul industrial, ’proletariatul’. Necesitatea, însă, de a lărgi această sferă
a definiției este cu atît mai urgentă, cu cît omogenizarea socială - o practică
curentă a Globalismului nivelator - trebuie urgent contracarată de radicalismul
care să arate că ’munca’ se întîmplă (sic) nu doar în sectorul imediat
productiv, cel industrial (aici vetuste accepții ’marxiste’ funcționează,
asupra ’muncitorului industrial’ ca și unicul din a cărui muncă se extrage
plusvaloarea, în timp ce alte sectoare rămîn astfel, cumva, în afara
’exploatării’). Atacul Globalismului, fundamentat fiind în divideetimperalizare -
ștergerea diferențelor esențiale, abolirea dihotomiilor necesare, cu scopul ’ștergerii urmelor și dezamorsării oricărei
inițiative - o asemenea izolare a realității ’exploatării’ rămîne un
argument decisiv, din păcate, în menținerea dezagregată a masei care, marcată
fiind de numitorul comun al ’exploatării’, riscă să omită aceasta, în favoarea
considerentelor descriptiv-discursive ale ...splendidelor, culturalelor
’diferențe’ - un joc foarte abil, în care confuzia ludică poate fi decisivă. Pe
scurt, dacă există o unitate care să marcheze la nivelul ’masei’, aceasta
trebuie căutată de urgență în realitatea
unei ’instanțe a
exploatării’ care transcende granițe, considerente etnice sau religioase,
diferențe morfologice la nivelul culturii, etc.
Iată de ce Studiile
Culturale, acest teren de analiză pe care se joacă cel mai intens cartea
politică a falselor ideologii astăzi, sînt, și ele, o excrescență crucială
a strategiilor generate de ideea de post-alitate (puțin mai încolo voi
introduce teoria lui Mas’ud Zavazadeh relativ la investirea maximă a noii
discipline a Studiilor Culturale în scopul substituirii
’producției’ cu... ’consumul’). ’Clasa’, așadar, rămîne, în Vest, o
categorie mobilă, investită cu suficient ludism pentru a orienta în direcția
necesară -aceea a orbirii în fața realității. Iar dacă în Vest această ’orbire’
continuă, alimentată, probabil, fie de o structură anume formată a conștiinței
subiectului, astfel încît ’realul’ și
’mai real decît realul’ să se confunde lamentabil, fie de regimul de
toleranță încă valid și permițînd acumularea de hegemonie și manipulare tocmai
pentru că nivelul ’economic’ pare să rămînă, încă, solvabil (Vestul are grijă
de cetățenii săi, sic), același lucru nu se poate întîmpla în cazul României. Aici,
politica falimentară a economicului se revigorează cu fiecare nou guvern, cu
fiecare zi din social-istoria noastră; și aici este și paradoxul: ținerea
într-o incredibilă lipsă de aprehensiune, de conștiință, a unui popor trudnic,
productiv, despre a cărui ’eficiență’ derizorie s-a speculat îndelung în
cartelele mercenare ale mediei occidentale, în sensul unei ’leni’ (sic)
atavice, de structură, a unei incapacități de aplicare la muncă - aceea care să
aducă profit! Vezi articolul meu referitor la imaginea asupra României ca și
cufundată într-un mitic colectiv, absentă de la piața de idei și de la
energiile raționalizatoare ale Vestului; o Românie condamnată la veșnică
toleranță față de structurile comuniste care, confecționînd românilor o
mentalitate de ’sclav’, pare că i-au aservit, acum, de dincolo de istorie, în
virtutea, probabil, a urinei inundînd gurile ’patibularilor’ care am fost și am
fi sortiți să fim (încă odată, așa cum am arătat la începutul acestui eseu),
iată urgența în a stabili în numele a ce vorbește un Patapievici, ’clasa’
care-l reprezintă la nivelul structurării sociale a unei Românii de ieri și de
azi, și, probabil, de mîine; care este clasa socială și cum pot fi definiți
(prototipial vorbind) cei care, ca și Patapievici, au sprijinit o asemenea
construcție în economia imaginarului colectiv, deopotrivă ’dinăuntru’ ca și
’dinafară’. Care, așadar - aici
dezbaterea abia începe, și va rămîne perfect deschisă - este clasa la nivelul societății romănești care a practicat, făcînd uz
de un extraordinar Ludism - superior, pe alocuri, chiar Vestului, firesc,
dată fiind complexitatea ’cauzei’! - această
formă de subversiune în formarea imaginii de preponderență
țărănesc-muncitorească a contingentului social românesc, o preponderență
care, nu că nu ar rămîne între limitele reale ale unei sociologii a acurateții
(poporul român este, într-adevăr, structurat socialmente de o clasă ’direct
productivă’ mult mai bine reprezentată, în detrimentul celei ’intelectuale’, a intelighenției, a elitei), dar aprecierea este facută în permanentă conotativitate
negativă, într-un peiorativism care insultă, realmente, grupul socialmente
structurat al celor ’direct’ productivi.
Întrebarea, însă, rămîne: care ’clasă’ și-a asumat
generarea acestui imaginar colectiv, reducîndu-l la precaritate intelectuală și
congenială, la dis-conectare, la absență a conștiinței de sine, ca să nu mai
vorbim de una social-istorică, la prezumtivă inapetență de decizie -
necesitînd, nu-i așa, brațul ’colonizator’ și umărul ’umanismului’ Vestic pe
care să-și plîngă, schizoid, spiritul atavic barbar; chiar teratogenia (să mai
amintesc cititorului că, spre maximă verificare, nu are decît să consulte Politice-le unui foarte bine cotat
intelectual contemporan, pentru un portret chiar mai grotesc si fără
speranță al ’românului popular’. Și totuși, ce clasă socială (vedeți cîtă
insistență?) este aceea care are suficientă definiție socială penru a eleva din
oficiu asemenea voci în postura decizională a discursului - un discurs menit să
adauge la un Sine și așa vulnerabil și debilitat al celor care compun clasa
clar definită, de astă dată, a muncitorimii și țărănimii...ca și a celor care
nu intră nici în una nici în cealaltă. Cineva numise pe anume ludici ai
societății noastre, ’boieri ai
spiritului’, compensînd cum a putut, nu fără cinismul de rigoare, lipsa
unei clase ’reale’, sociologic determinată, care să-i reprezinte.
Interesant, într-o situație ’normală’, raportul
tradițional între clase propulsează clasa intelectuală la vîrful de atac
generativ al ideilor, aspirațiilor, într-un cuvînt, în posesia unui discurs
care să reprezinte, formal cel puțin, clasa ce nu se poate reprezenta pentru că
intelectualul tocmai această cheie o deține, cea a discursivității bine
cauționată împotriva căderii în demagogie și retorism. Pentru masa patibulară, însă, intelighentul
reprezentant rămîne călăul discreționar al cărui discurs va beneficia,
deopotrivă, de o dublă ’valorificare’ (iată și ludicul): va marca, va fixa
imaginea asupra clasei populare, pentru Vestul care l-a investit cu această
sarcină; va inventa, apoi, strategii prin care să inducă această imagine în
subiecți, ei înșiși în căutarea unei ’identități’; prin extensie, să adăugăm că această golire de identitate,
această vacuizare de substanță personală unică, a cetățeanului, imediat după ce
’revoluția’ din ’89-’90 l-a deposedat de titlul acumulat de ’producător/proprietar/beneficiar’, nu
a fost întîmplătoare; vidul creat a fost mediul ideal pentru nou-confecționata
’identitate’ a patibularității, a damnării în numele naivității, incapacității
de auto-guvernare, precarității de ținută social-istorică capabilă să explice
’beneficiarului’ rezultat în urma ’revoluției’, șansele istorice ale
liberalismului. De la ’boierii
spiritului’, agenți mai mult sau mai puțin secreți ai ludismului, operînd
cu aplomb anestezii și false idealuri în
’patibularul’ de ’dinainte’ ca și în cel (același) de ’după’, și pînă la
cetățeanul ca reprezentant al celor ’mulți,
da’ proști’ (nu, nu invers, aici) se întinde mise-en-abime-ul unor
negocieri istorice operînd de dincolo de împăroșata conștiință (iertată
fie-mi fascinația urîtului) patibulară.
(Va urma)
Aurelia Satcău
Melbourne, iulie
2006
"
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|