Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 64 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Restituiri: Adrian Dinu RACHIERU. UN EDECAR: MARIAN POPA
    Scris la Sunday, December 03 @ 14:08:41 CET de catre asymetria
    Lecturi critice Cu fibră de pamfletar, Marian Popa a stârnit, inevitabil, polemici și a dovedit, repetat, un sarcasm ireverențios. S-a angajat în războaie cu grafomanii și „a dispărut” brusc, refugiindu-se ca bursier în Germania. Are o certă vocație ordonatoare și disponibilitate experimentală (a se cerceta oferta romanescă); dar și o izbitoare mobilitate și tenacitate, impresionând prin capacitatea de cuprindere și parada de informație.

    P.sdfootnote { margin-left: 0.5cm; text-indent: -0.5cm; margin-bottom: 0cm; font-size: 10pt; }P { margin-bottom: 0.21cm; }A.sdfootnoteanc { font-size: 57%; }
    PROFIL

    UN EDECAR: MARIAN POPA
     
    „Fără Istorie n-aș fi deranjat pe nimeni”

    Neprotocolar, polemic, temut pe când era un nume activ, incomod, făcându-și „ucenicia” la Luceafărul barbist și apoi colaborator vioi, cu pauze, însă, la Săptămâna, robust (ca fost rugbyst), cu disponibilitate ludică, scriind în răspăr, plecat, în 1986, din țară printr-o decizie dramatică, Marian Popa, câștigând rapid notorietate, contestat cu înverșunare (oarbă, uneori), trebuia să-și înfrunte legenda, limpezind o inconfortabilă „imagine aproximativă”. I-a dat o mână de ajutor Marius Tupan, provocându-l la mărturisiri (vezi Avocatul diavolului, Fundația Luceafărul, București, 2003). Iar voința de a scrie o Istorie a literaturii noastre, „cu materialul clientului” (avertiza) a pus confrații pe jar, developând chestiuni tabuizate și „bizarerii determinate politic”, angajând seismologia literară. Cu elan / orgoliu proletarian și mentalitate de boy-scout, cu naivitate sportivă și „memorie de computer”, fostul muncitor la Autobuzul, cu studii liceale la seral și soldat în termen la Someșeni-Cluj (doi ani, cu „armată pe răzătoare”), urmând filologia „din întâmplare”, recunoaștea „bafta istorică” a generației sale. Nu s-a simțit totalizat, chiar dacă venea, ca „fiu al unei spălătorese” (n. Rapolti), cum amintea ostentativ, dintr-o epocă totalitară deghizată proletar, acuzând, desigur, frustrări materiale. Și ajungând, fără a se elibera de „efectul Rahova”, la Luceafărul, chemat de Ion Dodu Bălan și expediat, mai apoi, la Köln, în toamna lui 1983, ca lector de românistică (chiar Gastprofessor), beneficiind de liniște („aproape o sinecură”). Ceea ce, desigur, a favorizat împlinirea unui program. Critic harnic, de mare travaliu, ironist incorigibil, sardonic, anafectiv, luptându-se cu un „munte de fișe”, el a purces, cu ton rece, la o cercetare cvasiexhaustivă, urmând impetuos, consecvent, cu rigoare demonstrativă, matematizantă, cu ofensivitate și militantism, premisele, subminând orice morgă. Fiindcă Istoria literaturii române de azi pe mâine (vol. I-II), tipărită la Fundația Luceafărul (2001) și reeditată (Editura Semne, 2009, versiune revizuită și augmentată), se vrea o proiecție „structurată anagogic”, inventariind, ca studiu tipologic, trei tipuri de fapte (permanente, repetabile, noi) și înțelegând operele, din unghi ideopolitic, ca „celule ale unui corp unic”. Operă de temperament, Istoria malițiosului Marian Popa, ambalată în două volume borțoase (vorba unui cârcotaș), descriptivă, „burdușită de informație” a iscat un previzibil scandal, taxată ca „diversiune securistă”, porno-critică. Oricum, o carte-șoc. Din unghi sociologic, vom observa că reflectoarele s-au mutat înspre spectacolul recepției. Vrem – nu vrem, acest efort sisific devine – recunosc criticii onești, neconfiscați de orbul geloziei – „un reper pentru multe discuții” (cf. Al. George). Cu fibră de pamfletar, Marian Popa a stârnit, inevitabil, polemici și a dovedit, repetat, un sarcasm ireverențios. S-a angajat în războaie cu grafomanii și „a dispărut” brusc, refugiindu-se ca bursier în Germania. Are o certă vocație ordonatoare și disponibilitate experimentală (a se cerceta oferta romanescă); dar și o izbitoare mobilitate și tenacitate, impresionând prin capacitatea de cuprindere și parada de informație. În fine, să nu uităm spectaculoasa sa biografie; trecutul său „săptămânist” n-a fost uitat, deși Dan Mănucă denunța tocmai „o amnezie stupefiantă”. Dincolo de toate acestea, causticul și harnicul Marian Popa ne oferă surpriza unei reveniri șocante, intrigând pe unii, entuziasmând pe alții (cazul lui Marius Tupan care, realmente, s-a bătut ca acele masive volume să apară la Fundația Luceafărul). Să fie ele doar „un Babilon geometrizat” (cf. N. Coande)? Seria reproșurilor pornește chiar de la titlu, neserios – după unii combatanți. Să ne reamintim că autorul, un bășcălios, risipind vorbe acide, probând, însă, gustul sintezelor, se amuză creionând caricatural un tablou de epocă. Ar fi vorba de o lectură inadecvată, după noi, dacă – seduși sau oripilați de titlu – n-am descoperi că e vorba, totuși, de o întreprindere serioasă și am plonja într-un eseism voios, ignorând intențiile semnatarului. Interesat de culise, venind din „familia” lui Eugen Barbu, Marian Popa dezvoltă, de fapt, o viziune romanescă, cu vervă pamfletară și apetit cancanier. Istoria literară, ni se sugerează, poate fi citită și ca suculent fenomen epic, de unde și abundența indiscrețiilor. Anecdotica se insinuează masiv, dar ea trăiește, să notăm, într-o severă ramă socio-politică. Și, astfel, invocăm reproșul esențial (nedrept) cu care a fost întâmpinată această Istorie, alternând dispoziția pamfletară cu paginile aride, tributare unui comentariu sociologizant, pitit după titluri șocante. Fiindcă asta s-a spus, depreciativ, din vârful buzelor, despre Istoria lui Marian Popa: că ar fi politizată. Dar poți scrie despre intervalul comunist uitând presiunea politicului sau dezinteresându-te de context? Dimpotrivă, meritul lui M. Popa – analizând acribios acest segment literar (23 August 1944 – 22 decembrie 1989) – e că nu s-a refugiat în apolitism (observa tot Al. George). Nu vom avea, așadar, o înșiruire de titluri sau un pomelnic de autori, fără a fi scotocit arhivele și a interoga contextele, sensibile la bruiajul ideologic. M. Popa cercetează minuțios totul și descrie cu voluptate plenarele, congresele și consfătuirile, analizează directivele și presa de partid, în fine, ne reamintește că subordonarea față de o doctrină politică era inevitabilă, ea instituind în epocă valori funcționale, decanonizate rapid, îngrășând cimitirele literare după „magnificiența potemkinistă”. Dar însuși intervalul pomenit, străjuit de evenimente politice, marcând istoria țării (și, inevitabil, a literaturii) prezintă fracturi. Liberalizarea anilor '60 este o realitate, provocând o explozie literară, vestind ieșirea din somnul dogmatic și negurile proletcultismului. S-au ivit atunci, pe fundalul unui „fenomen grav de diacronie” (zic analiștii) nume noi, adolescentine, împrimăvărând poezia, îndeosebi și, bineînțeles, au fost recuperați scriitori importanți, trecuți la index în vremea bibliotecilor sigilate. Critica acelor ani a dobândit „o anume onorabilitate” și a încercat, meritoriu, salvarea estetică, în pofida corsetului comunizant. A fost, ne reamintește exegetul, o epocă de mare glorie pentru literați (nu și pentru literatură), literatura programată, supusă sovietizării (în prima fază), suportând „modelarea totalizantă utopică”, vestejindu-se iute, respectând severe comandamente de partid. Au fost „unși”, în mare grabă, scriitori, sub presiunea coruptivă a mediului politizat. Cercetând grijuliu contextul, în criză de supraproducție, Marian Popa e îndreptățit să observe că astfel de persoane, neformate artistic, tarate moral, deficitare ideatic, supralicitate, nu puteau rezista, motiv pentru care epoca a jonglat cu valori fluctuante. Pe bună dreptate, autorul „descoperă” trei etape în acest interval: cea stalinist-jdanovist-kominternistă, cea dejistă (vestind, înspre final, dezghețul) și cea ceaușistă, provocând – după o scurtă relaxare ideologică – o restalinizare cu iz balcanic. Pricină pentru care și scriitorii s-au înnoit; evoluția lor, comentează sarcastic M. Popa, îmbracă „permanențe diferite” și oferă fațetele „cel puțin a două personalități” de căciulă, uneori schizoide. În funcție, evident, de epocă, fază, moment. Deoarece, notează sec M. Popa, ideile, faptele, fenomenele au fost plurifuncționale. Și istoricul, înhămându-se la această trudă, încearcă să le descifreze. Rămâne el „sclavul formației sale comuniste” (cum ne asigură Al. George)? Adică e un om al epocii sale, asta urmând să „explice” acele deformări sau „zglobii aberații”, dibuite de comentatori? Exista o altă pepinieră de cadre (scriitoricești)? Mecanismul totalitar nu se juca când era vorba de disciplinarea literaturii, înghesuind-o în țarcul ideologic. Refluxul liberalizării a însemnat strângerea șurubului. Ca dovadă, ediția a II-a (1977) a faimosului Dicționar întocmit de Marian Popa suportă o „cumințire”, în pofida temperamentului rebel, cunoscut și recunoscut, al criticului. El propune, larg desfășurat, un punct de vedere în Istoria sa. Primul ei merit e că există, într-o cultură care geme de abundența Istoriilor orale, încropite de marii strategi de cafenea, guralivi și cârcotași. A doua chestiune privește ceea ce criticul în cauză numește „reglarea perspectivei”. Pe acest teren, firește, se poate discuta și obiecta, fiindcă, fără liberalism și pluralism, nu există critică. Să pornim, așadar, de la titlu. El dă cu tifla, s-ar zice, celor care se hazardează să propună Istorii „exacte”, oferind, chipurile, adevăruri definitive. Peste efortul lui Marian Popa se întinde, dimpotrivă, surâsul relativismului. El nu e ambalat de furii revizioniste și privește valorile (câte au fost, cum au fost) în funcționalitatea lor și, neapărat, în chenarul epocii. Acel „de azi pe mâine” expediază în derizoriu pretențiile trufașe ale unor exegeți, încrezători în infaibilitatea unor judecăți; dar avertizează și asupra perisabilității literaturii, în cazul de față fiind vorba de producția abundent – propagandistică, îndeosebi, iute clasată și de-clasată, euforic întâmpinată și înmormântată la scurtă vreme. Or, Marian Popa scrutează cu luciditate intervalul și nu se îmbată cu apă rece. Convins de relativitatea actului critic (în sens evaluativ) și cum „cărți fără titlu nu se pot imagina”, Marian Popa ar fi optat, bănuim, pentru nedefinitiv. Precizările autorului spulberă, însă, o atare supoziție; „de azi pe mâine” vrea să însemne completări sub raport informațional. Și „numai informațional”, subliniază apăsat criticul, acceptând prezența unor erori corijabile, „jocul actualizărilor și amneziilor sistemului programator”, presiunea lui coruptivă, dar și simetriile politizării (servilism / opoziționism), amestecând istoria vieții literare cu examinarea evoluției formelor estetice, pendulând, astfel, între picanterie argotică și prețiozitate tipologică. În fond, Marian Popa își dezvăluie, cu răceală autoscopică, strategia. Dacă lecturile sunt variabile în timp, operele sunt constante. Iar literatura unei epoci rămâne „parte integrantă”, cu autori „umflați”, glorificați, „funcționalizați politic”; de unde imposibilitatea esteticului pur și necesitatea „reglării perspectivei”. În fine, orice Istorie, vehiculând termeni stabilizați și definiții pervertite, ne face părtași la o „detracare noțională”. Iar Istoria lui Marian Popa propune un ciudat aliaj între naționalismul hard și relativismul ironic, purtând o pecete temperamentală. Ironic „din fire”, cu voință experimentalistă, nicicând „prea agreat”, semnând foiletoane agresive, în pragul insolenței, Marian Popa (zis și Tigrul) ar fi, zicea Fănuș Neagu (în Cartea cu prieteni, 1979), „singurul om care cântă c-un ghimpe la chitară”; critic „fără căință”, autorul Comicologiei „face parte din asperitățile vieții”. Risipa de bârfe, pletora anecdotică au iscat reacții temperamentale și, inevitabil, excese; controversată, boicotată, aneantizată (oral), Istoria sa este rodul unui mare proiect. Fiindcă Marian Popa se vrea un Candide cu armă, îngrijind – precum eroul voltairean – propria-i grădină. Tot ce a făcut, începând cu Dicționarul din 1971 (apărut, de fapt, în 1972), suplimentat în ediția a II-a cu aproximativ 500 de articole, vestea, nu doar cantitativ, iminența unei Istorii. Ceea ce nu înseamnă absența unor erori de informație (biobliografice) sau a celor de „proporționare” (dar are cineva un talentometru?). Știm prea bine că acest circuit al informațiilor false, preluate fără control, arareori poate fi stopat prin restabilirea adevărului. Figurile epocii (toboșari au ba) defilează, iar autorul ne previne (într-un Avertisment ignorat suveran de comentatori) că pentru cel / cei a căror activitate se întinde pe mai multe decenii, el va reține „momentul care l-a / i-a manipulat cu maximă eficiență”. De unde prezența fragmentată a scriitorilor, compromițând ideea de succesiune. Și, să nu uităm, pricină de scandal, imputându-i-se semnatarului că n-ar avea simțul cronologiei. E drept, tratamentul diferențiat nu e o inventată sursă de conflict, ci chiar o injustețe, o acuză care stă în picioare. Și nu credem că ar fi vorba de o „oscilație umorală”, ci, mai degrabă, de faptul că autorul n-a avut acces la toate volumele postdecembriste, ivite târzior (cenzura intervenind interdictiv), dar comentate (unele) printr-un gest restitutiv, trimițând la momentul redactării. Acele „scrieri doveditoare”, ulterior tipărite, pot fi semnalate și Marian Popa va opera, credem, corecturile care se impun, eliminând suspiciunea „variației libere” a acestui criteriu, trezind atâtea nemulțumiri. Comentată (în multe cazuri) pe necitite, hrănind apetitul bârfitor și întreținând supărările zgomotoase ale unor autori, Istoria lui Marian Popa a fost, indiscutabil, un eveniment editorial*).

    *

    Chiar dacă, deseori, cu nesațiu cancanier, Marian Popa alunecă în anecdotică (savuroasă, e drept) și dovedește, epicizând, o vehemență vecină cu cinismul, el excavează adevăruri neconvenabile. Angajând premisa caracterului acut politic, terifiant al epocii, implicit al „ritualului coruptiv”, autorul – prin rememorarea la care ne obligă – a iritat pe mulți. Inconfortul unor observații a împiedicat o recepție senină; dar nici Istoria, observăm, în pofida intervalului scurs, nu e scutită de răbufniri umorale ori de achitarea unor polițe. Scotocind voluptuos arhivele, Marian Popa ne readuce în atenție dispoziția imnică a atâtor condeieri de altădată sau redescoperă, fulgurant, cu intarsii sarcastice, tinerețea revoluționară, aprig-înverșunată, demascatoare a unor H. Wald, S. Brucan ș.a., construindu-și câte o carieră combativă. Ofensiva proletcultului și, mai apoi, blamarea lui au developat frecvente cazuri de „repetenție caracterială” (vorba lui L. Ulici). Duplicitatea productivă, estetismul esopic, chiar „excesele adaptative”, frecventate pentru a salva (așa sună unele „explicații”) textele performante, asigurând o posteritate credibilă sau relații profitabile cu politicienii epocii, fie la vedere, fie „ascunse”, prin intermediari (via G. Ivașcu, de pildă, în cazul lui N. Manolescu), hrănesc un suculent comentariu politico-ideologic. Marian Popa face o nemiloasă radiografie a vieții literare, cercetând faza sovietizării literaturii, ulterior a re-naționalizării ei, despărțind apele (taberele). E chestionat mereu contextul. Sunt înșiruite, cu exemple la tot pasul, nume din zona afacerismului, alcoolismului, a huliganismului verbal și factual, a delațiunilor, erotismelor (M. Popa vorbește de un „tribut sexual”), otrăvind relațiile scriitoricești. Ca și morțile insolite (v. Aspecte biologice), criticismul unora, cu aranjamente și rubedenii ca paravan, în fine chiar opoziționismul, cât a fost, ca „spectacol medial de export”. Gogu Rădulescu, Dumitru Popescu, Eugen Florescu au „funcționat” ca înalți protectori. Iar lista celor care s-au bucurat de favoruri poate începe cu E. Barbu, A. Păunescu, Ana Blandiana și atâția alții. Dar poate fi omis, de pildă, M. H. Simionescu?

    Cumplit de incomodă, Istoria lui M. Popa a deranjat. Este, oare, și neadevărată? Sigur, erori de informație s-au strecurat. Iar acel „de azi pe mâine”, care l-a indispus pe Daniel Cristea-Enache (considerând că avem de-a face cu un titlu inadecvat, indicând o „strâmtoare”), chiar asta recunoaște: puzderia de informații contradictorii, cu erori, negreșit, corijabile, relativismul vizând aspectul informațional, nu interpretativ (cum explica autorul într-un interviu-fluviu, în Luceafărul). Dacă precaritatea posibilităților de informare (justificând titlul ales) poate fi – parțial – acceptată (volumele lui M. Popa fiind, însă, doldora de informații), suspiciunea improvizației trebuie alungată. Mai degrabă de o masivitate intimidantă, descurajantă poate fi vorba, chiar dacă mistificări ori manipulări (voite au ba) vom descoperi. Dar și aici Marian Popa e tranșant: abia absența Istoriei ar fi „cea mai mare mistificare puerilă”. Deci, Istoria, din fericire, există. Cuprinderea ei e cu adevărat impresionantă (ca dovadă: și interesul pentru „Moldova sovietizată”, extinzând raza vizuală, implicit granițele literaturii), autorul recunoscând o trudnică, supraomenească continuitate a efortului. Tot ce a făcut de la un moment dat, mărturisea M. Popa, a avut tangență cu Istoria. Și dacă semnatarul Istoriei va corecta erorile semnalate (cazul „deținutului politic” Al. George, ca să pensăm doar un exemplu, deși a poza în adversar decis al protocronismului, pe baza unei dezbateri la MLR, nu e tocmai un argument forte), dosarele celor care au cerut azil politic ori ale românilor extrateritorializați, angajați ai serviciilor secrete, vor rămâne – se amuză chiar M. Popa – „impenetrabile”. Îl putem contrazice? Esteții s-au indispus datorită abundenței istoriei cancaniere. Dar socialul, inevitabil, rămâne placenta literaturii, iar cauzalitatea extra-literară nu poate fi anulată. Cercetând textura unei epoci, M. Popa înțelege că acel triplu determinism (politic, etnic, sexual) nu poate fi, nici el, ocolit. Mai mult, informația cancanieră e „materie indispensabilă înțelegerii acelui timp”. Iată de ce sondele criticului cercetează condiția biografică, caracuda bucureșteană, folosind documente adjuvante cu „aerul unui denunț” (observa cineva) ori dezvoltă o viziune securistă, cum incrimina altcineva; Marian Popa se explică: el nu deține, din păcate, un monopol documentar absolut, rolul și funcțiile literare, fiziognomia, „metodele neortodoxe”, chiar apelațiile familiale se cuvin convocate pentru a înțelege o epocă în care, sub veghea monitorilor politici ai literaturii, cu rol „programator”, valorile poziționale (relaționale), regrupările, coalițiile sau inamicițiile, comenzile propagandistice (evident, tarifate) se căzneau să întrețină confuzia ideologicului și artisticului. În plus, o Istorie, precizează M. Popa, nu e făcută pentru scriitori, ci se va ocupa de ei, prin puzderia aprecierilor „repartizate”, convenabile sau nu. Să nu uităm, însă, că o Istorie, dincolo de unicități ori serializări, este o colecție de mici sinteze. Or, în pofida prezenței discrete în țară (chiar Istoria, după unii, a fost scoasă „pe furiș”), Marian Popa, cu o teribilă forță sintetică, absorbind un uriaș volum informațional, a lipsit, constatăm, doar patru ani din universul ceaușist! Gustul său pentru culise nu stă, neapărat, într-o prezumtivă origine plebee; după cum, înghesuind materia acestei Istorii între două borne (semnificând evenimente politice majore), nu înseamnă că se purcede la o „de-literaturizare a literaturii” (cum i s-a reproșat). Convulsiile istorice, „funcționarea” sistemului, valurile de abjecție și ură din mediul literar nu pot fi trecute sub tăcere. Fără a deveni criterii de valorizare, ele influențează, uneori decisiv, nu doar viața literaților, ci și cărțile lor. Iar Marian Popa este un excelent cunoscător al epocii. Curios, tocmai d-sa lipsește din această epocă; el nu figurează în masiva Istorie, considerându-se – hazliu și, desigur, pentru a fi zgomotos contrazis – un scriitor neesențial. Dar politizarea vieții literare a fost o realitate și literatura encomiastică – o evidență; minciuna, derizoriul, conflictele de orgolii au amprentat ambianța literară și, astfel, verva satirico-pamfletară a semnatarului se exercită fără pauze, cheltuind inteligență, erudiție, umor. Om al epocii de care se ocupă, M. Popa cunoaște experiențele de „totalizare doctrinară” și înfloritoarea literatură encomiastică, servind ca instrument propagandistic. El epicizează, ne aruncă într-o atmosferă „ionesciană” (s-a spus deja), acceptă revărsările de umoare și primatul anecdoticului. Dar în nici un caz eludarea biograficului. Ne putem întreba: ce relevanță (axiologică) au faptele pensate, condimentând o Istorie care s-a citit pe nerăsuflate? În plus, M. Popa, suspectat de antievreism, flutură o teză (nu zicem că neadevărată) care i-a pricinuit alte necazuri „de recepție”. România postbelică, zice d-sa, invadată de politruci a fost „ocupată militar de ruși și psihic de evrei”, ca „mulțime oficială”. Respingem și noi ideea că literații ar fi oferit, în intervalul comunist, doar un „spectacol de marionete”, după cum, aflăm cu surprindere, regimului dictatorial i-ar fi fost frică de scriitori (cum vor să ne convingă unii), afirmație greu de probat în contextul unui penibil conformism. Mânuind o uriașă cantitate de informație și desfășurând, pe această bază factologică, o penetrantă forță satirico-sintetică, Marian Popa se sprijină, totuși, pe realitatea operei, din care trage argumentul decisiv. Sunt în Istoria sa afirmații tranșante, omogenizând epoca (cum sună o „reclamație”) prin coerența viziunii. Dar ni se pare excesiv să-i etichetăm efortul, strâns într-o „lucrare pahidermică” (cf. Mircea Iorgulescu), folosind doar decupajele convenabile. După cum prostituția scriitoricească, influența evreiască, agresarea valorilor naționale sunt, oricând, palpabile și demonstrabile, evidențiate cu fermitate. În fond, Marian Popa nu iartă pe nimeni. Ca fost „săptămânist” (trecut care i se impută) și autor al unor cărți grele (peste care se trece cu nonșalanță), M. Popa va prelua / suporta ereditatea unor adversități. Or, Eugen Barbu, fostul „patron”, a fost un model de factor conflictual, chiar cel mai negat scriitor postbelic, „distribuit” în opoziție cu Marin Preda în spațiul literar. Pe multe pagini și cu vervă epică, dezvăluind amănunte picante, Marian Popa descrie conjurația antibarbistă, derularea cazului Incognito (Al. Piru primind de la Barbu toate cărțile „folosite”), „potopul de vexații îndurate” și, negreșit, deliciile aservirii politice. În replică, va reciti opera predistă sfidând criticii „de serviciu”, temperând elogiile masive care l-au îmbălsămat pe autorul Moromeților. Din nou, subliniind viața dezordonată și conflictele de breaslă, Marian Popa are prilejul să se dezlănțuie, incriminând mediul; sau relatând întâmplările cu pagina funebră a Luceafărului (condus de facto de M. Ungheanu), iritând grupul hegemonic. Nici Titus Popovici, „literatorul de partid”, abonat la un loc în C.C. („unul din permanenți”), un talent mediocru, inclus în topul politic, beneficiar al unor privilegii tacite pentru servicii nonartistice, visând la un „troc cu eternitatea”, nu e menajat. Un bun tehnician, de fapt, refugiat în scenarii copios remunerate, oferind prin Străinul „un roman fals, bine scris în raport cu altele, din epocă”. Dar Titus Popovici e fișat integral și, din nou, M. Popa atacă: controversatele cărți postdecembriste, și ele vizualizabile, sunt o „borâtură de vorbe”, o satiră căznită din care meditația e evacuată etc. Un comentariu acidulat, interesant și interesat de viața autorului, nedrept pe alocuri, îl privește pe N. Breban, un prozator de teribilă energie volițională, care „nu excelează sub raport stilistic” ori prin rigoare narativă, cu excepționalitate episodică însă. Amorful, prolixitatea, maladiile personalității, energiile subconștiente, tema cuplului și metamorfoza sunt, se știe, obsesiile prozatorului, angajat și într-o scurtă carieră politică, dispus să tulbure „distribuția dihotomică”. Și care „este luat drept ceea ce se pretinde” a fi. Desigur, putem înmulți exemplele. Descoperim propoziții memorabile și aluzii grosiere, formulări care definesc cu precizie protagoniștii scenei literare („liliputanitatea”), scotocind nu doar arhivele, ci și culisele. Criticul discută romanul tezist la Ivasiuc (devenit prozator la sugestia „agregatului”, dar fascinant ca vorbitor, deșirând o colecție de întâmplări), romanul acumulativ la Buzura, avalanșa romanescă la Paul Georgescu (lipsit de capacitate inventivă), alibiul scriitoricesc la George Macovescu, soarta textelor gomiste, oportunismul subtil al lui Eugen Simion ș.c.l. Parcă n-am fi de acord că Laurențiu Ulici și-ar fi rezervat o misie lejeră ocupându-se de autorii „comozi” (debutanți) și, cu atât mai puțin, am putea subscrie că Ora 25 a lui Constantin Virgil Gheorghiu ar fi cel mai bun roman românesc.

    Controverse bogate a iscat comentariul rezervat criticilor „de front”. Aici, lângă un pomelnic impresionant, adunând plevușcă, se detașează pe direcția naționalistă figura lui M. Ungheanu (cu ale sale Campanii) și, la celălat pol, Monica Lovinescu, văzută „la plural”; oricum, Marian Popa se războiește cu teza unei Românii văzută din exil ca o Sahară a spiritului. În fine, poposim – tot fugitiv – și asupra cazului N. Manolescu, un „călinescian versatil”, cel căruia G. Ivașcu i-a dibuit „structura de critic” și grație căruia favoritul „s-a putut fofila cu demnitate”. Cel mai longeviv foiletonist postbelic, „primul între egali” (cum l-a definit Livius Ciocârlie), înțelege exercițiul critic ca o formă de cordialitate, infidel, dar nu parazitar, cocoțat în „foișorul cu priveală”. Zgomotul mediatic iscat de „lista lui Manolescu”, reluând – selectiv – vechile cronici, nu clatină locul rezervat masivei Istorii a lui Marian Popa. Și dacă, zice tot Manolescu, „cultura presupune ordine”, s-ar cuveni să evidențiem, chiar apăsat, apetitul ordonator (firește, discutabil) al infatigabilului Marian Popa. Autorii nu sunt „priviți de pe altă planetă” (cum ar vrea N. Manolescu și cum va încerca să o facă în Istoria sa critică); dimpotrivă, sunt prinși în concretul existențial, foșgăitor, fără menajamente, dincolo de orice recepție amabilă ori acte de caritate, fără false pudori și ipocrizii, captând bârfa, zvonistica, expunând indiscrețiile în vitrină. Altfel spus, M. Popa scrivere pericolosamente (cf. Roxana Sorescu). Ignorată de unii, considerată o carte ratată de alți „binevoitori”, Istoria lui M. Popa este o uriașă provocare. După atâtea proiecte anunțate la crâșmă de guralivii literatori, M. Popa, „pe tăcute”, a croit o Istorie. Era el cel „îndrituit” să o scrie? Răsfățându-se, punând la capătul anevoiosului drum o asemenea întrebare, el și-a suflecat mânecile și a purces voinicește la treabă. Este câteodată trădat efortul de obiectivare? Să recunoaștem, însă, că Marian Popa desenează profiluri credibile, alternând puseele amicale (cazul lui C.V. Tudor, oficiind în „reduta” Săptămânii) cu execuțiile pamfletare. Și, cu spor cognitiv, tematizează, angajând discuții serioase, obstrucționate, de regulă, aruncând în luptă argumente solide. Iată, de pildă, chestiunea poeziei patriotice, utilizând „antiteza aranjată”. Pornind de la exemplul vadimist (cel postcenzurat, cu Saturnaliile, în 1983), depășind ilustrativismul, adăpat la tradițiile naționaliste, M. Popa deploră ofensiva veleitarilor (acea „oaste voioasă de cobzari”, cum se rostea, cândva, Geo Dumitrescu), impostura pragmatică, clișeele genului, alimentând industrios maculatura patriotardă. Excelentă e, însă, angajarea discuției în contextul mondialismului „generos”, al presiunii marilor naționalisme, al incapacității de inovare ș.c.l.
    În fine, dacă „bonzii” noștri literari nu se învredniciseră la o asemenea ispravă (remarca sarcastic Al. George), după utilul Dicționar, încercând, acolo, o meritorie obiectivare, Marian Popa a dat la iveală o pasionantă și epuizantă lucrare, acceptând surâsul relativist. Hrănește ea doar curiozitatea joasă? Reproșul, răspicat formulat de unii „esteți”, nu stă în picioare. E drept, Istoria lui M. Popa culege lacom informații aluvionare, folosește stilul aluziv și execută radiografii nemiloase, cercetează culisele miasmatice, plătește polițe, inventariază rupturile și reciclările (judecând operele în contextul vremii, urmând docil sau deviind mascat de la „linia” Partidului), înregistrează situații și nominalizează valori. Autorul scrutează sarcastic fluctuația valorilor poziționale (relaționale). Nu întotdeauna cu lecturile la zi, M. Popa s-a înhămat la un efort sisific și, din fericire, și-a isprăvit proiectul, încheind o lucrare impozantă. Regretabil e că această paradoxală Istorie, de suculentă picanterie, conjugând precizia și grobianismul, chiar „alchimia de hazna” (cf. Dan C. Mihăilescu), aruncă o nemeritată umbră asupra cărților sale, numeroase, vaste, erudite, definind, în termeni camilpetrescieni, un muncitor intelectual. Ca ludic malițios, cum l-a văzut D. Micu și „organizator de semnificații” (cum însuși pretinde), Marian Popa a „executat”, scotocind culisele și explorând o materie magmatică, o Istorie umorală, forțând ecoul public. Dar palmaresul său impresionează. Să amintim că Marian Popa, în chip de comparatist, a propus, factologic-compilativ, cărți grele, începând cu Homo fictus (1968, despre poetica personajului literar), titluri cerând un uriaș volum de muncă, consultând o bibliografie imensă. Spirit curios, explicitant, cu voluptate teoretizantă și exces terminologic, el discută savant, exhibant-ironic, lansând, de regulă, judecăți „categoriale”, despre Modele și exemple (1972), Forma ca deformare (1975) sau Călătoriile epocii romantice (1972, fructificând teza de doctorat). Și Comicologia (1975) era o demonstrație de erudiție, colecționând idei și teorii despre comic și hilaristic, căzând în citatomanie, ordonând munți de fișe. Monografia dedicată lui Camil Petrescu (1972) descrie „pe larg” substanțialismul, în timp ce Viscolul și carnavalul (1980) se ocupă de proza fănușiană. Dicționarul de literatură română contemporană, în cele două ediții, examinează – ca instrument de mare utilitate – fenomenul literar postbelic, sortit altor retipăriri, cum se credea, anunțând Geschichte der rümanischen Literatur (1980). În fine, Competență și performanță (1982) se voia o culegere eseistică, deschizând noi piste interpretative, criticul deambulând pe o largă arie referențială. Proza, subjugată de o inteligență critică în alertă, de tensiune ludică, îi dezvăluie, începând cu La un colț de cotitură (1964), inclusă în „tetrameron”, temperamentul flegmatic, mimând candoarea. Primul său roman, pornit dintr-un imbold polemic, fals-„sentimental”, Doina Doicescu și Nelu Georgescu (1977), a avut parte, majoritar, de lecturi inadecvate. Colecționar de locuri comune și situații-standard, prozatorul-teoretician, interesat de experimentalism, a împins – paradoxal – respectul zeflemitor pentru convențiile romanești (aici: tipicitate, personaje-funcții, interșanjabilitate) în absurd, ilustrând (voit) „literatura ca manufactură”; oferind, scria Dan Culcer, un „obiect artificial” (1, 1345), inventariind stereotipurile într-o demonstrație rece, sub cupola neutralismului. Și în alte proze, încredințate, îndeosebi, revistei Vatra, descoperim, precum în Situația (nr. 8/1978), predilecția pentru texte autoreferențiale, fără mesaj (1, 1346). Iar romanele care au urmat, fie colecționând însemnări „de voiaj” (Călătorie sprâncenată, 1980) sau excelând prin deriziune (Podul aerian, 1980), consfințesc pornirea bășcălioasă sub rictusul seriozității, autorul fiind un ludic malițios, „ironic prin fire”, cum se recomanda. Dacă Soldații albi, soldații negri (cu titlul inițial Haide la lupta cea mai mare) fusese interzis în 1985, ineditele, prelucrate computeristic (câteva romane polițiste, piese de teatru și un jurnal, Mein Dampf, ca nostimadă a „magnificenței epocii”), așteaptă.

    *

    Vorbind la Iași despre Dicționarele literare românești în contextul criticii și Istoriei literare, Marian Popa făcea, în 1979, observații curajoase, afirmând că literatura socialistă, sub patronajul ideologiei unice și a „certitudinilor politice”, „liniștitoare”, traversa „o epocă de dicționar”: cu date „stilizate”, asigurând convenabilitatea, cu explicații suspendate și perioade anulate, cu autori „curați”, evitând, astfel, Istoria. Or, spre deosebire de dicționare, înțelese drept „colecții de entități”, adunând texte enciclopedice, Istoria literară presupune o viziune, „o etică a adevărului istoric”, surprinzând tensiunea dintre ideologie și politică. Pentru a salva caracterul științific al unor atari inițiative, Marian Popa nu se sfia să denunțe ferm discriminarea la care erau supuși cei înstrăinați, eliminați brusc din literatură*); plus dificultatea de a scrie onest despre un roman politic sau despre un roman care problematiza anumite situații politice. Iată, așadar, că interesul pentru literatura „des-țăraților” era mai vechi și, fără a fi atins de „nebunia realizării în străinătate”, Marian Popa a hotărât să urmeze exemplul lui Caragiale, înțelegând că altminteri nu va putea aduna „materialul extern” pentru Istoria sa. A rămas „afară”, lucrând „în tăcere”, cu sacrificii, „inactiv” în emigrație (trezind suspiciuni, dar explicându-se că doar astfel și-a protejat timpul**)). „Benedictinul” critic, deși extrateritorializat, fără a evacua „parfumul oborean” din această carte g(rea), se arată imun la evaluări. Nu poate urî, ne anunță, dar rămâne indiferent la întâmpinări sau respinge malițios obiecțiile; Istoria sa, reamintim, a fost boicotată sau „executată” (oral) pentru caracterul ei acut politic și pentru acest come-back „sfidător-discret”, reproșându-i-se că n-a trecut prin faza cronicii literare, că n-are organ pentru poezie, că oferă „un spectacol de marionete” (cf. Mircea Iorgulescu), căzând în cancanerie, pornografie (cf. Ileana Mălăncioiu), colportaj mahalagesc, „portretistică infamă”, antisemitism. Un uriaș „denunț”, s-a zis, efortul pozitivist fiind subminat de intențiile de politică literară sub flamura naționalist-protocronică, doar în subsidiar, uneori, producând și judecăți critice valabile, în pofida siguranței verdictelor. Entropia exilului, penuria manuscriselor de sertar, textele de supralicitare (în cazul celor care explorau și exploatau „golul istoric”), „educația outsiderială”, „industria faimei”, parazitismul liric optzecist, existența blocurilor simetrizabile (ca identități opuse), disidența ca pseudomit al societății de consum etc. sunt observații de reținut. Ca și pactul cu Puterea (încurajând delațiunea și arghirofilia), războiul civil al breslei, „jandarmeria literară”, evreitatea diriguitoare, naționalizarea comunismului ș.c.l. Cercetând culisele vieții literare, Marian Popa își rezervă „o erupție plebee” (cf. Al. George), considerând că literatorii epocii sunt, prin dualitatea de caracter, „previzibili”, afișând „o morală cu geometrie variabilă”. Sentințele cad nemilos: Nina Cassian este „un produs evreiesc de referință”, Dimineață pierdută a fost „unanim supralicitat”, Dumitru Popescu poate fi uns ca reprezentant autorizat al romanului politic. Tezele din iulie 1971 i se par fără consecințe, abia în 1974 începe „mișcarea dezastruoasă”. Ideologul se vrea „organizator de semnificații” și tratează faptele literare ca fenomene istorice, investigând circumstanțele ideopolitice, interne și externe, înțelegând că ar fi o grosolană eroare să se ocupe, în numele purismului estetic, exclusiv de valori, ignorând contextele. La cei „funcționalizați politic”, observă că servilismul și opoziționismul își dezvăluie, deopotrivă, ineficiența artistică. Dar un Adrian Păunescu, acceptat ca un posibil „clasic de uz intern”, poate emite în trombă falsuri elogioase și, sub această pavăză, are dreptul de a numi adevăruri grave, constată criticul. Malițios, bârfitor, dar bizuindu-se pe fapte, purcede la execuții: Geo Bogza este un orator cabotin, eticist, Miron Radu Paraschivescu are elanuri de procuror, Geo Dumitrescu supraviețuiește misterios iar Banconsky, trecând „pe invers”, este „un duplicitar dramatic”. Oscilantul Călinescu a corupt ideea de Istorie, Preda ne-a oferit romane mediocre (exceptând „extraordinara cărticică” Întâlnirea din pământuri) iar „condotierul” Petru Dumitriu, un răsfățat al regimului, se dezvăluie ca editor și „aranjor”. În fine, Literatura română de azi a tandemului D. Micu - N. Manolescu ar fi prima Istorie „festivă” a literaturii realist-socialiste, în timp ce Titus Popovici, dezavuând trecutul, își exhibă felonia postdecembristă. Nu lipsesc, desigur, comentariile sarcastice, listele de amanți, fizionomiile dezagreabile, puseele de misoginism. Peste toate, însă, se impune figura unui ins informat, dominator, lucrând în regie ironică, mizând pe preeminența politicului. Voci din noua critică, cea care – se știe – nu agreează reducționismul estetic (vezi, de pildă, M. Iovănel), îl acceptă drept „critic relevant”, alături de M. Ungheanu (2, 62), ambii veniți din partida naționaliștilor (2, 104), făcând din etnie un criteriu operativ (2, 106). Cu energie polemică, uneori pătimașă, se războiește cu internaționaliștii „iudeo-sovietizanți” (reciclați), având obsesia ocultei și a conspiraționismului, funcționând paradigmatic. Și încearcă să examineze, logic luând lucrurile, aberațiile unui sistem ca organizare de tip totalitar, osificat birocratic și înghețat ideologic. Mihai Iovănel observa, cu justețe, „un contrast neobișnuit” (2, 204), în monumentala Istorie a lui Marian Popa, între o metodologie avansată și o ideologie revolută, reactivând esențialismul etnic și excepționalismul românesc (neoprotocronist), în confruntare cu elementul alogen. Ar fi, însă, greu de acceptat că ocupându-se de o epocă violent politizată, coborând în învolburata și polarizata viață literară, scotocind ungherele unor biografii miasmatice, incisivul Marian Popa ar fi îndeplinit, prin Istoria sa („plină de Istorie”), un mandat barbist, gustând cinic, cu zel delaționar, plăcerea execuțiilor. Pentru critic, capodopera înseamnă, în primul rând, gravitate problematică, cum ne avertiza; dacă a întârziat și „pe maculatură”, a făcut-o pentru a ilustra, cu date controlabile, categorial și situațional, cortegiul de teme, probleme și procedee, preocupat de macrorelația dintre literatură și suprastructurile literare, inclusiv vigilentele instanțe cenzoriale, descoperind, dincolo de constrângeri, latențele comice. Critic ambițios, pozitivist-enciclopedic, bilanțier și matematizant, ludic sau cinic, după împrejurări, iscând adversități trainice, mânat de ispita exhaustivității, colportând, cu franchețe și sarcasm, o zvonistică îmbelșugată, înfruntând „cartelul tăcerii” și expediat în „banda neoproletcultistă”, Marian Popa rămâne, în ochii lui I. Simuț, „un savant plin de intrigi și ranchiune” (3, 17). „Harnic și substanțial” în studenție, cum îl vedea fostul său profesor V. Nemoianu, el rămâne – și acum – un „ironist incorigibil” (cf. Gh. Grigurcu), ofensiv și laborios, semnând studii docte, pseudoscientizante, de uriaș travaliu; adică, un „edecar”, vădind competență și performanță, trasând un itinerar erudit, ticsit informațional, cu scăpărări malițioase, hașurând un teritoriu răvășit de fluctuanta meteorologie politică.
     

    ADRIAN DINU RACHIERU




    NOTE:
    1. Dan Culcer, Cenzură și Ideologie în comunismul real, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016.
    2. Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2017.
    3. Ion Simuț, Literaturile române postbelice, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017.

    *) Răspunzând unei anchete a revistei Luceafărul (seria Marius Tupan), Adrian Dinu Rachieru considera că „lovitura anului a dat-o Marian Popa” (v. Luceafărul, nr. 4(542)/6 februarie 2002, p. 9).
    *) Dezgropând acest text (v. Cenzură și Ideologie în comunismul real, Editura Argonaut, 2016, pp. 1505-1511), Dan Culcer era, la rându-i, partizanul unui discurs revendicativ, pledând, și înainte de ’89, pentru recuperarea „literaturii extra-teritoriale”.

    **) Cităm din scrisoarea lămuritoare trimisă lui Dan Culcer, la 6 aprilie 1989 (v. Cenzură și Ideologie în comunismul real, Editura Argonaut, 2016, pp. 698-704), Marian Popa afirmând că relațiile cu Securitatea „au fost nule” și recunoscând că dacă nu se înhăma la acest proiect, altcineva „n-o mai făcea” (p. 702). Deși fără angajament de informator, suspectat / „demascat” de N. Manolescu și Dan C. Mihăilescu de a fi livrat note informative sub numele de cod Mihu (de „o tonalitate extrem de ambiguă”, nuanțează D. Culcer), Marian Popa a sperat că poate folosi o pârghie oficială pentru „deblocarea” procesului de recuperare a literaturii și culturii române din exil (vol. cit., p. 698). Și s-a ales, aflăm, cu două dosare, un DUI și un dosar penal, condamnat în contumacie pe șapte ani pentru că refuzase să revină în țară când nu i se mai prelungise delegația de lector la Universitatea din Köln (vol. cit., p. 699).
    Associated Topics

    Memoria


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.51 Seconds