Who's Online
Exista in mod curent, 82 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Magda URSACHE în dialog cu Adrian ALUI GHEORGHE -
Scris la Friday, September 08 @ 14:34:35 CEST de catre asymetria |
„ Eu
fac parte dintre cei care acceptă că o polemică poate avea doi
cîștigători și că trebuie să cedezi argumentelor celuilalt,
cînd le deține”
Magda URSACHE în
dialog cu Adrian ALUI GHEORGHE -
Magda URSACHE în
dialog cu Adrian ALUI GHEORGHE -
„În
ce mă privește, n-am atacat niciodată, m-am apărat numai, însă
nu întorc obrazul celălalt ca să primesc – cristic – încă o
palmă. Nu pot răbda cu bucurie,
așa cum cere Sfîntul Isaac Sirul, injuriile
mincinoase”- Discutînd despre
spirit critic și despre bolile lui, mi-ați rămas datoare cu
relatarea despre atacuri neoneste ad personam.
- Îmi amintesc: m-ați
întrebat dacă avem polemică și v-am răspuns că da, avem
polemiști de forță. Pacea nu se prea lasă sub corcodușii
munteni, cum scrie un umorist. Nici sub teii ieșeni (câți au mai
rămas după primarul supranumit de studenți TAI-TEI-TAI-TOT),
nici sub castanii maramureșeni, nici sub zdravenii copaci seculari
ardeleni. Numai că, după La Rochefoucault, „nimeni nu este atît
de bun, nici atît de rău cît pare”. Marin Sorescu a produs
valuri de acid sulfuric. Mircea Cărtărescu și-a mărturisit
(Jurnal, Humanitas, 2001) „criza de ură și furie”,
aflînd că la Centrul Cultural din Paris se sărbătorea apariția
altei cărți de Sorescu. Cezar Ivănescu produce și postum (v.
„România literară” nr. 19, din 28 aprilie 2017) un tsunami de
violențe verbale. Nu divergențe de opinie, ci împroșcări: „voce
de țîrcovnic țicnit”, autor de „«versuri» de un prost gust
iremediabil”, plus „șiruri de articole compuse într-un limbaj
de-o inimaginabilă vulgaritate”. „Resentimentar și complexat”
Don Cezar? A scris „denunțuri într-un limbaj isteric”? Nici
nu-i nevoie să spun cine semnează toate astea. E recognoscibil. Nu
mai amintesc faptul că aproape l-au omorît minerii lui Iliescu din
bătaie. Poetul, marele, s-a îmbolnăvit și a murit din cauza unor
acuze neîntemeiate de colaborare cu Securitatea, intrînd
slăbit într-o operație. A dat Plata luntrașului (titlul
altui mare poet, Ilie Constantin) prea repede.
Cuiva
i se pare că a produs un oximoron isteț, numind-o pe Georgeta
Dimisianu „babă utecistă”, altcineva nu se sfiește să scrie
despre un prieten plecat dincolo (Vintilă Ivănceanu) că a fost un
escroc și un cretin. Regulile bunei cuviințe nu le
încalci cînd nu ești în acord cu opinia interlocutorului.
Mai
ales în jurnale postume și antume nu se omit atacuri la persoană
de tot felul, se plantează răzbit mine anti-personalități ca G.
Călinescu, Arghezi, Crainic, Gyr ...!
Mircea
Zaciu a scris despre Eugen Barbu că e „scriitorul dactilografelor
și coafezelor, acesta e publicul lui, nivelul lui, succesul și
popularitatea lui”. Ei, nu-i chiar așa. Chiar dacă omul era
neconținut, ca să nu spun bădăran, cu adversarii pe care
îi turna la Ceaușescu pentru că se abăteau de la linia
partidului, chiar dacă a plagiat fără rușine și fără onoare, a
scris și două romane excelente. Zaciu n-a omis să spună ,în
jurnal, că „Moșu” Gogu Rădulescu i-a făcut rost de casă lui
Gabriel Liiceanu. Și Pleșu, de editură, după o parte a presei.
Da, dar G. Liiceanu a avut pricepere să transforme Editura Politică
în Gallimard-ul românesc, Humanitas, oricîte reproșuri i s-ar
aduce, privind mai ales primele reeditări, destul de
neprofesioniste.
Octavian
Paler, făcînd parte din „bătrînetul editorialist”, mîncat de
critifricțiuni, cerea: „Să deosebim polemicile care
slujesc idei, de cele care slujesc doar interese, pasiunile care iau
foc, de cele care vor să dea foc”. Imediat s-au căutat noduri în
papură polemicilor cordiale dinspre „disidenți”. Am folosit
ghilimelele ca să marchez distanța față de adevărații disidenți
care nu vorbeau despre neajunsurile sistemului comunist la un pahar
de whisky. I-au amintit că a fost redactor șef la „România
liberă” între '70-'83. Nu și că, în '83, a băut cupa plină
de cucută realist-socialistă și a (fost) demisionat.
- Care e distanța
dintre polemică și defăimare? Dar dintre polemică și jignire pur
și simplu? Cât de incomod devine un polemist?
- Cele mai abjecte
atacuri au pornit asupra lui Paul Goma, de exemplu. I s-au inventat
și opinii, și (re)sentimente, iar Goma rămîne cel mai
controversat polemist. Avînd, ca Petre Pandrea, un acut sentiment
al justiției, îl desființează pe ne-scriitorul oficios, laș,
cameleon, aservit Puterii, cu pohtă de scaun obținut prin metoda
guduratului la ușa președinților. Iar pomelnicul lui Goma de
compromiși e foarte lung.
Rămas
necumințit sub vremi, Paul Goma a fost, este și va fi incomod
pentru mulți și mulți transpiră pe pagina de pamflet pentru a-l
înmormînta ca scriitor. Desconsiderați, desconsiderați, poate
rămîne ceva!
Cu
rea-credință și cu rea-voință, s-a numărat de cîte ori se
repetă cuvîntul „evreii” (cu doi de i!) în
jurnalul din 2005, ca să se conchidă că ar fi antisemit. Cifră
exactă: de 120 de ori în 680 de pagini! Și cîți denunțători nu
s-au ivit (victimă colaterală: LIS)! Cîți „polemicari de
subterană”, spre a le zice ca Viorel Padina, nu s-au aliniat pe
scenă în spectacolul denigrării sale. Cu violență, s-a ridicat
în scările limbii de lemn Vasile Băran, apelîndu-l hienă.
„Ce ignorant ca atitudine!” mi-a spus, în felul lui profund și
limpede totodată, Petru Ursache, autorul eseului Omul din
Calidor. Goma s-a plictisit să răspundă atîtor injurii
dinspre barani, atîtor insulte papagalizate. „Ducă-se pe
pizdii!”, le-o fi zis, folosind propriul alfabecedar. Și
nu-i nimic mai neadevărat ca ura lui Paul Goma față de evrei. Deși
tată de copil evreu, a fost declarat, cum o spune el însuși,
„antisemitul de serviciu”. Adevărul este că exilatul din
Belleville e maiștiutor de polemică decît noi toți; a sa
cinste activă, ca să uzez de sintagma lui Gheorghe Grigurcu,
nu poate fi contestată de cîntăcioșii lui Ceaușescu. Iar
criticul din „Amarul Tîrg” face parte din familia celor grei, de
la Arghezi la Luca Pițu și Dorin Tudoran, finețea intelectuală în
polemică, pe care i-o prețuiesc, fiind atu-ul său. „Oare cînd
va polemiza Lazlo Alexandru cu sine însuși?”, s-a întrebat
Gheorghe Grigurcu, referitor la Goma, într-un „exercițiu de
adevăr”.
Dar
cîți traseiști n-au servit bazaconii cu gust de antisemitism, nu
s-au precipitat spre acuze ca „antioccidental violent” (Adrian
Marino despre Ovidiu Hurduzeu)?
- Câtă „umoare”
încape într-o polemică?
- Nivelul de înțelegere
– atenție! – se vede cel mai bine în polemică. Atunci cînd
îți percepi adversarul prea umoral, înseamnă că nu deții o
minimă cultură a diferendului, oricît ai fi de intello. Și
aici îi dau dreptate lui H.-R. Patapievici (Despre idei &
blocaje, Humanitas, 2007, p. 27): „răul trebuie căutat în
debilitatea mediului intelectual românesc”. Iar Luca Pițu, în
schimbul de e-mail-uri cu Vasile Spiridon, alias Don Basilio, alias
Conu Spirache (vezi corespondența publicată în revista „Conta”
nr. 26/2017, taxa fortuitatea de „boier al minții”, numindu-l,
ironicalmente, Papa Pievici: „Cînd să dăm și noi, în ceara
mă-si, un Kierkegaard al nostru, să ne mai apucăm să-l boicotăm?”
Laudatio specioasă, aflată foarte departe de un anume style-bas.
- Vă place vorba-n
colțuri?Cît de colțuroase-colțoase pot fi cuvintele?
– Da, îmi plac și mie
vorbele-n colțuri, admit chiar că sunt colțoasă; după un fost
activ CC/PCR, autorul unui jurnal de tip...gros, aș fi bilioasă
(cuvîntul aparține lui Caragiale). Adversari, cu mult mai puțini
decît bunii prieteni, mă numesc revanșardă, încrîncenată,
pătimașă. Ceilalți, prietenii, mă văd „încordată ca un
mustang nărăvaș care se cabrează ori de cîte ori vede bățul
sau zăbala” (Ioan Adam). În ce mă privește, n-am atacat
niciodată, m-am apărat numai, însă nu întorc obrazul celălalt
ca să primesc – cristic – încă o palmă. Nu pot răbda „cu
bucurie”, așa cum cere Sfîntul Isaac Sirul, „injuriile
mincinoase”. Nu, nu mă pot smeri. Îmi asum păcatul ăsta, dar
nici nu mă așez „pe scaunul celor batjocoritori”, așa cum
scrie în Psalmi. La începutul discuției noastre, am arătat miza
luptei mele: contra celor care denigrează valorile românești, cîte
sunt. Pentru mine – repet, că trebuie – Eminescu nu e
„protolegionar”, nici Noica, „hibrid comunisto-legionar” (v.
și Paradoxul Noica de Alexandra Lavastine). Iorga, Blaga,
Ernest Bernea, Mehedinți nu „sunt fluiere mistice”, de aruncat
în vreun muzeu părăginit, cu lacăt la intrare. Nici Nae Ionescu
nu este un „plagiator insignifiant”, ca pentru o boieroaică a
minții, nici Petre Țuțea „un tataie excentric”, „maieutizînd
prin cîrciumi”, ca pentru alt boier al minții. Și-l citez pe
filosoful Mihai Șora, în apărarea mentorului: „Prețul
inculturii va fi barbaria”. Ni se recomandă să desacralizăm
„trioul sacru” Eliade-Cioran-Noica. Care n-ar fi „onorabili
ideologic” și, pe cale de consecință, nici eliadiștii, nici
țuțerii lui Țuțea, nici catarii lui Noica nu-s. Blaga nu mi se
pare, cum îl vede Dan Petrescu, un plicticos și un epigon,
nici „primul tont mioritic”, un oier al minții susținut doar de
„oieri mioritici”. Nici G. Călinescu nu este, așa cum îl văd
eu, numai un „lozincard neologizant”, cum îl vede Al. George.
Țuțea a fost declarat „clovn fără operă”, iar Călinescu,
clovn cu operă „de trei parale”. Dar cine a scăpat nehulit?
Cineva susține că Marino a luat „premiul Merder” și
crede că are umor; pe un forum, Florin Iaru e trimis în rîpă
(apel la numele din buletin) ca… satanist. Pentru că lui Dan C.
Mihăilescu îi place ciorba de burtă, Țepeneag l-a taxat urît:
„C-așa-i omu' incult”.Cînd
te declari pentru respectul valorilor reale, îți asumi anume
riscuri. Sunt conștientă de ele. Mi-am și creat adversități pe
viață. Iar tema modelelor provoacă umori temperamentale celor care
folosesc ghilimelele deriziunii pentru cuvîntul național.
„Am
fost și sunt deranjată de ignorarea valorilor de prim rang, în
folosul altora, mai modeste”
- Există subiecte
predilecte pentru o polemică în plan literar? Cum poate fi
„mistificată” o polemică?
- În „Revista română”,
nr. 1 martie,2006, frumos rebrenduită de istoricul literar Liviu
Papuc, lecist (de la Leca Morariu) și la invitația sa,
scrisesem un text intitulat Nevoia de modele. Și
tot în „Revista română”, un alt semnatar, iritat, pesemne, că
modelele citate aparțineau culturii române, a găsit cu cale să-mi
amendeze lecturile ca „naționaliste”. Numai că nu erau deloc în
contradicție cu acelea din cultura universală, pe care G.
Ibrăileanu o numea „omenească”, așadar a întregii umanități.
De altfel, Ion Barbu, desființat și el ca naționalist verde,
spunea: „Am avut o singură evlavie, Edgar Poe, și trei admirații:
Mallarmé, Rilke, Rimbaud”. Am fost și sunt deranjată de
ignorarea valorilor de prim rang, în folosul altora, mai modeste.
Aberațiile lui miles gloriosus (judecînd după genitivul
uzitat: Magdăi, cam novice în ale gramaticii) i-au plăcut lui N.
Turtureanu, care hăhăia, cum i-i felul: „Io-te că Isăcescu a
avut curaj să te atace!” Cu avînt polemic, opozantul strîmba din
nas la lista mea de modele (Eminescu, Pârvan, Iorga, Blaga, Țuțea,
pe care mulți oportuniști îi numesc, în cel mai bun caz,
„expirați”) și-mi propunea lista sa de modele, mult mai
încăpătoare: de la Poe la Gheo, de la Carmen Sylva la Rowling. Mă
rog, treaba lui dacă-l prefera pe Harry Potter lui Nică al lui
Creangă. Eu fac parte dintre cei care acceptă că o polemică
poate avea doi cîștigători și că trebuie să cedezi argumentelor
celuilalt, cînd le deține.
La
urma urmelor, ce căutam eu ad fontes? Oi fi fost o retardată
culturală, dacă plîngeam după Mama lui Coșbuc, scoasă
din manualul de română, ori după desuetul de Goga, și el, conform
„Scînteii” anului 1944, altă „mătrăgună care trebuie
stîrpită”. Și să mai spuneți că proletcultismul n-are lăstari
riguroși.
Domnul
I.P. -Isăcescu (nu ca mine, o babă pășunistă cu complexul
patriei, tradiției, religiei) căzuse în extaz la spectacolul
Evangheliștii: „Am avut șansa să văd piesa Alinei
Mungiu”; „scenele de sex oral întregesc (după părerea mea)
imaginea unei lumi”. Lume biblică oare? Montherlant, ca să nu mai
citez vreun român indezirabil, a notat lapidar: „Răul e
vulgaritatea”. Intelectuala noastră publică e în trend: nu
amprenta eroică e de prețuit, ci aceea erotică, după cum tot în
trend e să iei în derîdere cartea de învățătură a
Bisericii. Și ce activistă radicală contra creștinismului ar fi
fost autoarea piesei cu pricina, în ceaușism! De altfel, doamna
Pippidi comentează asiduu minimalizant, cu acriditudine, ca
să uzez de glosarul lui Paul Goma, cultura noastră „scurtă și
săracă”, cu varianta „mică și coruptă”.
Domnul
Isăcescu scria în „Revista română”, dar cool-atitudinea sa –
că alt cuvînt n-am – contra modelelor paideice românești
(considerate de extremă dreaptă) nu prea au ce căuta într-o
revistă intitulată astfel.
Și
cum confuzia nu-i bună de nimic (și nu-i spun ignoranță chiar
dacă m-ar tăia) mi-l recomanda pe… Ezra Pound ca antifascist.
Credeți că a dat vreo erată? Nu. CDZ, cum se scrie pe
Facebook pentru cedez. Am cedat. N-am mai colaborat nici cu seniorul
Turtureanu, nici cu juniorul istoric, nici n-am mai frunzărit măcar
revista cea română.
Un
aforism englez spune: „Există minciună simplă, minciună
grosolană și minciună statistică”. Eu am avut parte de una
grosolană. Or, minciuna repetată aspiră la statutul de
adevăr-adevărat. Și nu există acuză mai cu primejdie decît
aceea că ai fi în inappropriate relation ship cu evreii: „Ai
grijă, Magda, mi-a spus Mihai Ursachi. Shaul Carmel e periculos”.
A fost.„De
câte ori să repet că eu consider antisemitismul boală psihică și
că
detest ura de rasă așa cum detest și ura de clasă?”- Cît de toxic este
antisemitismul? Dar cât rău fac indivizii care își asumă tema
antisemitismului drept o cauză personală, după care își ascund
umorile personale? Ne amintim de atacul lui Shaul Carmel care a citit
prost, tendențios un articol de-al dvs, ca să își argumenteze o
teorie proprie, ambiguă ...!
- Scriam și în textul
Vorbind din off, din „Revista română” nr. 2, 2006, că
nu pricep cum se-ntâmplă, nu-nțeleg cum se poate ca tema modelelor
să provoace atâtea umori temperamentale. În fapt, pricep bine de
ce „o ceată de agitați” (mulțumesc, Alex. Ștefănescu!)
demonstrează – sau vor s-o facă măcar – că România e terra
deserta din punct de vedere cultural. Dacă industria a fost
declarată postsocialist morman de fiare vechi, de ce n-ar fi și
literatura morman de rable, iar cultura umanistă o „maioneză
tăiată”, cum declara H.-R. Patapievici?
Comanda
fiind dată, a urmat contestarea modernității clasicilor,
„fumați” demult; s-a strâmbat din nas la „izul” lor
național; personanța romanității, pe care a pus accent Blaga, cu
matricea lui (nu a noastră; pe noi nimic nu trebuie să ne mai
unească, nici Unirea; doar n-o să-l contrazicem pe Herodot: „Dar
unirea lor - a tracilor, nota mea, Magda U.- e cu neputință și
nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi”) a
deranjat. Am ajuns refractari la ideea de specific, pe care Al.
George îl considera „o himeră de neidentificat”, de stil
propriu, de matrice stilistică proprie oricărei culturi, proprie
așadar și culturii noastre, ca fiind propagandă de paradă
ceaușistă. Dar poate Brâncuși să nu fie „subjugat” matricei?
Sau Enescu? Și nu e un „jug”, sau e un jug benefic, indicând
direcția.
Râdem
de baștină, de șleau, de „spațiu mioritic”, de „deal-vale”;
bătăliei de la Rovine ne amuzăm să-i spunem „bătălia de la
Ovine”. Facem haz de „limba oiască”, nu românească, uitând
că marii creatori, fugăriți peste hotare, ca Mircea Eliade ori
Emil Cioran ori Vintilă Horia nu și-au pierdut identitatea, au avut
nostalgia plaiului, a Poienii Mărului, a Coastei Boacii. A avut-o și
Shaul Carmel, de vreme ce a revenit de atâtea ori pe țărmul Mării
Negre sau în dulcele Târg al Ieșilor, ca să-și ia, în 2007,
Premiul revistei „Convorbiri literare”.
Înainte
de a respinge ce scrie X, n-ar trebui să-l și citești? Sau cer
prea mult? Nu-i agreez pe polemiștii care contrazic ce cred ei că
ai scris, nu ce ai scris cu adevărat. Accept să fiu combătută,
dar nu în fals intenționat. Nu cu agresivitate lipsită de
informație corectă, fără eleganță, fără civilitate. Nu
shaulcarmelic.
Un
coleg de facultate și prieten, Constantin Coroiu, mi-a adus un număr
din revista „Viața noastră”, din august 2008: „Scuză-mă,
dar trebuie să știi asta”. Am aflat. Ce-am citit mi-a produs
„starea de șoc Carmel”, cum am numit-o de atunci. Cu voce
tunătoare, foarte combativ din avionul pe care-l numea „caleașca
aerului”, mă acuza, nici mai mult, nici mai puțin, că aș fi
susținut expoziția de la New York, cea cu poneiul roz, având
svastica pe crupă. Fostul luptător în războiul de 6 zile din '67
(emigrant în Israel din '65), după ce luptase aprig pentru
realism-socialist în ziarul „Clopotul”, părea gata să pună la
cale o tăiere de limbă și o scoatere de ochi. Un fake, un
fonfleu gazetăresc, asta era ce scria la rubrica sa Contrapunct,
având ca subtitlu „Cu dragoste din avion” și ca titlu: Învierea
stafiilor. Precizare: 2008 fusese declarat an al dialogului
intercultural european.
Clopotarul
din Botoșani n-a avut o clipă intenția să citească textul meu,
în „Argeș”. Ce nevoie ar fi avut de argumente ad rem? La
polemicile pline de bădărănii, de bălăcăreli, de dejecții nu
răspund, dar, cum era implicată revista din Pitești, am răspuns.
Și asta pentru că Shaul Carmel voia doar să mă trăsnească din
cer ca „rrumâncă, naționalistă și antisemită până-n măduva
oaselor”. Așa mă radiografiase dumnealui. O astfel de judecată
m-ar fi trimis la Fort 13, într-o celulă de pedeapsă cât un
sicriu, pe vremea Tribunalului Poporului. În zarca de la Aiud, aș
fi stat în picioare, ziua întreagă, la marginea patului; aș fi
sorbit din ciorba bine strecurată, fără o boabă de fasole,
arpacaș, cartof. Oblonul ar fi fost astupat, să nu intre, cumva,
aer proaspăt.
De
câte ori să repet că eu consider antisemitismul boală psihică și
că detest ura de rasă așa cum detest și ura de clasă? N-am nici
o fobie iudaică, așa cum m-a acuzat, fără dovezi, Shaul Carmel.
Numai că nu vreau să avem memorie selectivă (așadar tot un
soi de memorie captivă), prin recuperarea „ex-comuniștilor,
ofiliți și reșapați”, cum le-a spus Radu Mareș. Iar dacă
discuți despre faptul că prima secție de critică a Uniunii
Scriitorilor a fost alcătuită din dentistul Vitner, inginerul
Crohmălniceanu, călinescofobul Vicu Mândra, student,
ultra-radicalul Mihai Cosma, Silvian Iosifescu și Paul Georgescu,
reprezentanții cei mai vajnici ai ideologiei oficiale, fără să
precizezi etnia nimănui, o, ești declarat pe dată antisemit,
neonazi, legionaroid, „tuțer Țuțea” ori adeptul acelui
„naționalist rasist”, tot după Al. George, Nae Ionescu. Chiar
dacă nu afirmi că starea ebree a fost privilegiată în
proletcultură. Tot din prima secție de critică a USR a făcut
parte și Nestorul „Scînteii”, românul Ignat, înlocuindu-l pe
adevăratul Nestor al filosofiei românești, C. Rădulescu-Motru.
Iar Geo Dumitrescu, alt ne-evreu, a fost eliminat din PCR pentru că
și-a luat libertatea de a trage cu pușca în bucherii lui
Stalin și a intrat în bătaia puștii lor.
Paul
Goma a fost trecut pe lista neagră pentru că a cerut istorie
integrală, așa cum nu vor proletcult-fantomele, care au tăiat
și spânzurat, aruncând în temniță elita țării, în perioada
cea mai nefastă a României.
Cu
„mâna pe inimă” sau pe la inimă, dar și cu retorica de tip
stalinist deprinsă în Școala Superioară de Literatură și
Critică Literară din Bulevardul Kiseleff, supranumită „Ferma de
scriitori”, Shaul Carmel a găsit cu cale (a aerului) să
vitupereze articolul meu, Vorbind din off, ca fiind „cea mai
rrumânească și mai urât mirositoare chestie”. O, „fericitule
care pleacă, mirodeniile tale au miros plăcut”, i-am replicat
eu, după Cântarea cântărilor.
Nu
m-am înfricoșat la acuzele aiuritoare, chit că Shaul, dând în
penibil, îmi trăgea clopotele.
Mi-am
recitit textul publicat în „Argeș”, minunându-mă ce memorie
avea, dar și cu gândul să-i motivez, cumva, nestăpânirea de
sine, bazată pe dezinformare crasă: că mi-ar fi plăcut poneiul cu
svastică! N-am găsit altă motivație decât că îl urma pe
directorul Școlii de Literatură Petre Iosif, ne-scriitor. Când,
foarte rar, scria, scria: „Mai sunt tovarăși care preferă fumul
exotic al unui Apollinaire sau Malraux mirosului de sudoare
muncitorească”.
Semnînd
S. Vântu în „Clopotul”, Carmel era paznic atent al dogmei,
vânător de alunecări în teren ideologic. Nu eram corect politică?
Oi fi fost, dar textul meu nu făcea altceva decât să semnaleze
indiferența față de modele, de repere absolute, cum le
numește Petru Ursache, maladie urâtă a etniei românești.
Recentuț, într-o emisiune televizuală, de marți, 30 mai, 2017,
doamna prof. univ. Mihaela Miroiu credea că intenția lui Brâncuși
a fost să sculpteze nu Coloana infinitului, ci Coloana neisprăvirii
românilor, iar neisprăviții ăștia ar fi epuizați fără
să fi făcut nimic în istorie.
România
e ori isterică ori fără reacție, deci moluscă;
după alți antropologi sau sociologi, țara e defectă. A fi
demofil a ajuns o rușine, atitudine reacționară. De-a lungul
istoriei, n-am fi fost decât trădători ori înfrânți în
bătălii. Victorii n-avem. Țăranul, bietul de el, e murdar,
incestuos, violator. Marian Popa le spune etnologilor, care susțin
nemernicia asta, „viologi”, cercetători ai violului: de la
Traian, siluind-o pe Dochia, la domnițele voievozilor „rușinate”
de turcii păgâni; Mircea, Ștefan, Mihai sunt tați de bastarzi.
Concluzia: n-am fi onorabili ca popor, ci altfel. Vechimea
noastră trezește zâmbete („Bă, protocroniștilor!”);
devotamentul, loialitatea, jertfa eroilor sunt batjocorite de
„saltimbancii și irozii” vremilor noastre. Școala Boia e pusă
pe re-structurarea memoriei, pe demolarea simbolurilor identitare.
Și-l aprob pe Alex. Ștefănescu, scriind despre Boia: „un
profesionist al denigrării românilor”, vrând să le des-facă
miturile, mistificând.
Recunosc:
junele istoric Isăcescu m-a supărat, după cum mă supără faptul
că suntem din ce în ce mai indiferenți la modele și mai atrași
de mode efemere. Or, fără puncte cardinale (modele) îți pierzi
Nordul. Cum să scrii? Din nimic nimic răsare, atenție, dragi
douămiiști puși pe denigrări. O fi denigrarea asta continuă mult
dorita liberalizare a criticii? Mă tem că nu, că nu este.
Eu
nu cred, ca H.-R. Patapievici, că te poți forma singur-singurel,
„departe de instituții și maeștri”. Educația se face prin
cărți (asta, da!) și prin conversații (depinde cu cine). Cum s-ar
fi format păltinișenii fără „antrenor”? Eu am pierdut timp cu
profii marxiști în facultate, dar l-am câștigat cu Al. Dima,
Ștefan Cuciureanu, Constantin Ciopraga, Mihai Drăgan, Hertha Perez…
În
ce-l privește pe eminescologul M. Drăgan, după acel Decembrie
a devenit Le mort qu'il faut, mortul care trebuie (titlul lui
Jorge Semprun), din alergia la Volksgeist (spiritul poporului)
a detractorilor săi.
Dar
să revin la Carmel, care n-a dat semn că ar fi fost deranjat de
„modelul” Ezra Pound, recomandat de istoricul suscitat, Isăcescu,
ca lectură obligatorie și modelatoare ideologic. Deranjat a fost de
o frază a mea ...! Scriam că, postsocialist, „canonul trebuia
redesenat cu ciocanul”. Nu Arghezi, ci Tzara; nu Blaga, ci Fondane;
nu Rebreanu, ci H. Bonciu; nu Camil Petrescu, ci Blecher sau
Sebastian. Mai scriam că nimeni nu trebuie neapărat să ia locul
cuiva, fiecare având locul lui în istoria literaturii. Nici n-aș
fi observat, dacă nu mi-ar fi atras atenția Shaul Carmel, că
„înlocuitorii” sunt evrei. După publicistul de la „Clopotul”,
care a făcut întâi Școala de literatură și abia apoi și-a
terminat liceul, eu aș fi fost revoltată că „scriitorii evrei au
«luat» locul scriitorilor români în țara lor, adică a ei”.
L-am contrazis: Fondane n-a luat locul lui Eminescu, cu atât mai
puțin A. Toma sau Dan Deșliu, nici Bonciu locul lui Rebreanu, nici
Tzara locul lui Arghezi, pentru că nu au putut s-o facă. Re-repet:
fiecare are locul său în istoria literaturii. Și dacă prefer
proza lui Goma, nu cea semnată de Norman Manea, asta nu înseamnă
că dau dovadă de antievreitate. Numai că Shaul Carmel vedea totul
numai prin dioptria evreu-neevreu, „ai ei”/ ai lor (adică
ai mei).
- Știu că îi
admirați pe Sebastian și pe Steinhardt, faceți deseori referire în
eseurile dvs. la scrierile lor, la atitudinea lor ...
- Pe mine, Steinhardt și
Sebastian m-au îmbogățit sufletește. L-am admirat pe Tudor Vianu,
„un lucid modest”, căruia 18 ani i s-a amânat titularizarea, de
la membru corespondent al Academiei la membru deplin, pentru că „a
șovăit” să se supună cerințelor proletcultiste. Și ce
diferență este între rapid adaptatul Ralea și lent adaptatul
Vianu! „Dilema” am cumpărat-o ani în șir, număr de număr,
pentru Radu Cosașu, care i-a dat și numele. L-am iubit și pe el,
și pe Brel. În „iepocă” era gura mea de oxigen. Trecuse de la
patos comunist la sarcasmul din Supraviețuiri, ignorând
șantierele unde fusese reporter. Juca belotă și asculta Brel,
lăsând naibii Lumina Hidrocentralei „V.I.Lenin”
(București, Ed. Tineretului, 1960).
Sfârșitul
tragic (avea 37 de ani, Doamne!) al lui Mihail Sebastian m-a obsedat
și mă obsedează. Se ducea la Universitatea muncitorească, pentru
a conferenția despre Balzac. N-a avut timp să se ferească de
camion? N-a dat un pas înapoi, nu s-a ferit? Blândul, bunul
Sebastian se afirma atunci dur, ca luptător social. M-am surprins
gândindu-mă că a fost omorât la vreme (rea), ca să nu se
compromită în războiul proletcultist. Citisem că o ascultase pe
Lucia Demetrius la un cenaclu, în casă la Felix Aderca. După
lectură, Sebastian a izbucnit: „Revoluția aleargă pe stradă
(era imediat după 23 august '44) și aici se face literatură!”
Replica lui Aderca nu l-a calmat: „Literatura, când e originală,
iubite Sebastian, e tot un fel de revoluție!”. Dar Mihail
Sebastian nu l-a ascultat: a fugit pe scări, să participe, la
„revoluția proletară”.
- Cât rău poate face
culturii o polemică prost „întocmită”, neonestă,
tendențioasă? Cît de polemică a fost cenzura? Cîtă polemică
era permisă sub cenzură? Ideologia comunistă permitea polemica?
- Am tot spus că,
postsocialist, au apărut acei arbitri ideologici cu cartonaș roșu
la îndemână și cu fluieru-n gură, gata să te taxeze ca depășit,
ca întârziat în canonul vechi, dacă nu defăimezi tot ce
s-a scris înainte de ei. Dar, atenție: nimicul poate nimic,
cum avertizează Heidegger. Distrugem canonul didactic, de la Creangă
la Rebreanu, de la Goga la Labiș. În ce scop? Ca să nu avem repere
absolute și, pe cale de consecință, nimic care să ne
definească identitatea. Eu nu cred că poți primeni canonul ca pe
un cearșaf, dimpotrivă, nici că poți nimici cu un număr de
revistă canonul Eminescu. Și-l urmez pe profesorul N. Manolescu,
susținând: „canonul nu se discută; canonul se face”. Deci să
ne canonim pe text, nu să reanimăm ideologia proletcultiștilor
șapteclasiști, gata să-l înlocuiască pe Eminescu cu A. Toma. Cu
cât ești mai inclement demolator de Eminescu, cu atât ești mai
mărunt ca scriitor. Zice Alex. Ștefănescu și-l aprob: „Spune-mi
ce înțelegi din Eminescu, ca să-ți spun cine ești”.
Pe vremea școlarizării
mele, clasicii erau trecuți prin ciurul și dârmonul cenzurii.
Criticii de direcție realist-socialistă se îmbulzeau să-l mistuie
pe Eminescu, până nu mai rămânea din el nimic decât Împărat
și proletar. O luăm de la capăt, post annum 1989,
propunând Somnoroase păsărele ca o creație de vârf?
Altfel, poetul național (sintagmă răzbit contestată
) e considerat un deplasat, cu iubirea lui deplină de țară,
de limbă, de neam… Și cât s-a râs de râul-ramul!
Anihilanții activiști au vrut demolarea construcțiilor durabile
ale culturii românești, pentru ca acum să apară (i)luminații
(unii, proveniți din pulpana proletcultă, ca Shaul Carmel), ca să
ne spună ce-i cu acea gândire politic-corectă de care nu-i în
stare decât o anume elită. Iar elitei trebuie musai să i te supui,
ea având totdeauna dreptate, chiar când greșește. Corecților
politici nu le place sintagma lui Blaga, „duh românesc”, mie
nu-mi place cuvântul iz, pus lângă tradiție, nici
desconsiderarea modelelor de etică și de estetică. Și asta pentru
că, în ce mă privește, aplic și criteriul estetic
eugenlovinescian și pe cel est-etic, monicalovinescian. Nu, nu sunt
în același rând Steinhardt și Zaharia Stancu, nici Edgar Papu,
care putea spune despre Don Quijote, „vechiul meu prieten”, cu
Dan Zamfirescu. Comparați destinul lui Petru Popescu și destinul
lui Ion Zubașcu. Chiar Adrian Păunescu, până a nu deveni „vulcan
noroios”, cum îi spune Ion Zubașcu, nu-i de comparat cu poetul
Mieilor primi.
Canonicii se recitesc,
notează Harold Bloom (The Western Canon; the Books and
School of the Age, 1994). De asta n-o fi dorind o profesoară de
română suplinitoare să-l mai predea pe Ion Creangă? Nu-i
dezvățământ (mulțumesc, Marian Victor Buciu!) ăsta?
- Aici cred că este
fundătura în care ne-a adus învățământul superior „cu taxă”,
am dat intelighenția românească pe mâna afaceriștilor din
universități de stat sau private, ambele forme devenind „forme
fără fond”, dar cu fonduri atrase. Tot răul din societatea
noastră, cultural, dar și economic, crizele de civilizație și
cele morale sunt rodul promiscuității din mediul academic ...! Am
„minimalizat” rolul educației atât de grav, încât dacă dă
bani un Becali, de exemplu, poate cumpăra diplome pentru toate oile
sale ...! Iar ministrul Daea le duce în Parlament ...!
- Exact! Minimaliștii
(față de postmoderniști) au tot scurtat lista modelelor,
părându-li-se prea lungă. Studentul plătitor a devenit client,
cere prestații – servicii pe banii lui și prestatorul –
profesor i le oferă. „Bologna, ofta Petru Ursache, uite unde ne-a
dus!”. Curând, elevii și studenții nu vor mai ști (și nici
c-or să le pese) că generația mea n-a studiat Blaga la școală și
la facultate. Însă noi am fost forțați de dogma comunistă; acum,
se vrea eliminarea clasicilor din manuale pentru că dezînvățarea
e în tendințe. „E greu să-l iubești pe Eminescu”, ironiza
Cezar Ivănescu. Ni-i mai ușor să nu respectăm/ admirăm pe
nimeni, nesocotind textul din Galateni 6:7: „căci ce a semănat
omul, aceea va culege”. Suntem înștiințați c-a apus galaxia
Gutenberg, că nu mai e nevoie de cărți? Atunci, vor rămâne doar
cititorii de contuar. Literatura română? O, am avut doar iluzii că
ar exista. Azi o vedem și nu e. Sigur că sunt și autori normali
și-mi place titlul cărții Angelei Baciu, Despre cum nu am ratat
o literatură grozavă (Junimea, 2015). Eu, una, nu-s dilematică
privind literatura română; n-am iluzii, am certitudini și aș
putea alcătui o listă foarte lungă de cărți foarte bune, de
lecturi obligatorii.
N-om fi noi o minune de
popor, cu o minunăție de legende, dar n-am convingerea doamnei
prof. univ. Mihaela Miroiu că poporul meu este unul neîmplinit,
simbolul neîmplinirii fiind Coloana de la Târgu Jiu. Noica spunea
că Brâncuși a sculptat infinitivul lung: infinirea, iar
povestea povestește că, plecând pe jos la Paris (1904, vă rog!),
Brâncuși și-a luat drept sprijin, ca toiag, un stâlp de cerdac
din Hobița.
- Hai să vorbim și
despre polemica care a adus în discuție etnicitatea,
multietnicitatea, multiculturalitatea. Este românul „un
caz”negativ în ceea privește conviețuirea culturală? Eu, de
exemplu, admir comunitățile în care conviețuiesc, pașnic,
dialogal mai multe etnii... Observ acolo un anume dinamism, un
transfer de motivație ...! Alba Iulia, de exemplu, Târgu Mureș,
Cluj Napoca, Oradea ...Aceste comunități „compozite” au
etnostereotipii specifice, deopotrivă pozitive dar și negative ...!
Vă știu un om rapid în reacție, dar drept, cu o memorie a
amănuntelor mai ales, fenomenală. În ce privește „confruntarea”
cu Shaul Carmel, nu cred că e vorba chiar de o polemică, într-o
polemică citările trebuie să fie corecte, abordările principiale
... Or, Shaul Carmel nu a respectat aceste minime lucruri.
- Deși trebuie să ne
vedem cu bune și rele, cu iubiură, spre a formula ca Luca
Pițu, eu prefer atitudinea exclusiv pozitivă celei exclusiv
negative. Mai ales că mulți sunt puși pe ucis etnostereotipiile
favorabile, accentuând numai trăsăturile psihomorale negative,
hoție, beție, lene, necinste, ignoranță, nepricepere. Alte
neamuri or fi fără cusur? Lui C. Rădulescu-Motru nu-mi place să-i
dau dreptate când scrie că „românii luați individual, cu
foarte rare excepții nu produc opuri desăvârșite (subl.
mea, Magda U.) ca francezii, germanii, italienii”, adăugând un
etc., „până la sacrificiul vieții pentru o idee personală”.
Ba pot, cred eu. Și n-o să-mi spuneți că Eminescu era albanez,
Caragiale – grec, Steinhardt - evreu și asta pentru că nu-i vorba
de sânge „curat”, subiect de mulți pixeli, ci de „sânge
spiritual, euharistic”, spre a-l cita pe Th. Codreanu. Sunt
convinsă că forma mentis românească nu-i nocivă pentru
alteri ori pentru cei cu dublă cetățenie. Românii nu sunt
xenofobi. S-a simțit Shaul Carmel discriminat etnic atunci când a
primit, la Academie, Premiul „M. Eminescu” („protolegionarul”,
n'așa?), în 1996? Sau, în '99, premiul Festivalului Blaga
(„fascistul” lui Răutu și Crohmălniceanu)? Cum m-a „alintat”:
„strălucitoare, dar beznuită”, i-am răspuns că, așa,
beznuită la minte cum sunt, nu găsesc deloc amendabil
„naționalismul sănătos” (Eugen Coșeriu), „românismul
curat” (Iorga; de recitit De ce atâta ură?, din „Neamul
românesc”, 6 iulie, 1940). Uite că mai fac o încercare de
sinucidere literară, replicându-i lui S. Carmel că
tradiționaliștii nu sunt, la hurtă, antisemiți sub acoperire. Nu
mi-e frică de ștampila antisemit(ă), pentru că nu sunt așa
ceva. Atacul lui nu m-a intimidat deloc, dar am revenit pentru că mi
se pare absurd să clopoțești pe cineva pentru că-și respectă
valorile. Carmel nu le-a respectat pe ale sale? Ba da și a fost
firesc să o facă. Nefiresc a fost să te răstești „fără
reazim, fără fond” (o mai ști vreun elev că citez din Venere
și Madonă?), punând în gura celui pe care-l consideri
adversar de opinie afirmații false. Am revenit la pamfletul lui și
pentru că n-a retractat nimic, s-a menținut în eroare. Ce orgoliu
trebuie că ai, dacă nu ești capabil să-ți corijezi eroarea!
Totdeauna mi-am recunoscut greșeala, nu-s infailibilă, așa cum
Shaul a crezut că ar fi. In essentia: o fi pamfletul un text
de frontieră, dar n-ai voie, nu-i moral să deformezi. Polemica „de
subțire” poate rezolva un adevăr, dar dialogul nu se mai deschide
spre adevăr în cazul incriminărilor violente și nedrepte. Vocea
din ceruri (reamintesc că Shaul Carmel traversa Atlanticul, cu
avionul de Tel Aviv), după ce mă ocărâse în fals că aș
fi o admiratoare a poneiului roz cu svastică pe crupă, găsise și
alt cap de acuzare: „limbaj grobian”. Rigoare intelectuală? De
la măr pân' la păr! Pusese citatele din Vakulovski, pe care-l
criticasem pentru impudoare epică și etică în proză, pe seama
mea. Dacă aș fi avut timp să intru într-un tribunal și i-aș fi
cerut o despăgubire de 10 șekeli, costul acelei reviste, aș fi
câștigat. Nu l-am tras în justiție, m-am mulțumit să-i replic:
Saule, Saule, de ce mă prigonești? De ce îmi pui în cârcă
citatele din Pizdeț? Și de ce crezi că admir grupul
„Zakuska senzual”, de care nici n-am habar? De verificat am
verificat: ghilimelele erau acolo, în „Argeș”, la locul lor.
În avionul de Israel nu
s-o fi găsit revista „Argeș” on paper (dar pe internet
era), unde, în articolul Țâfna și tupeul, scrisesem că
expoziția din New York ( cu brandul ponei ștampilat cu svastică)
era „o făcătură penibilă”, neavând de-a face cu arta.
Cerusem răzuirea fal(u)surilor de pe pereții Galeriei, în același
ton cu pictorul și eseistul Ștefan Arteni, român newyorkez. Cât
despre Carmel, mă tem că domnia-sa vedea cai verzi pe pereții
expoziției din New York, nicidecum eu. Se numește dislexie să
citești greu și să înțelegi completamente pe dos ce citești. Nu
l-am crezut dislexic pe Carmel, nici că ar fi avut probleme de
tratat la oftalmolog, de vreme ce nu vedea ghilimelele. Indignatul
publicist de la „Viața noastră” se folosise, probabil, de
informații „pe surse”, ca să pună de-un atac ofensator, într-o
compunere cu grad de civilitate zero. Avea în sarcină să informeze
societatea civilă, ong-urile că gust – grozăvie! – arta
fascizant pornografică, pentru a mi se da exit din
literatură.
Cititorii dumiriți
cunosc lungile mele campanii contra literaturii scato, a ceea
ce Mircea Iorgulescu numea, în „Adevărul literar și artistic”,
din 7 martie 2000, „literatură fesieră”. Foarte efervescenții
poeți care uzează de limbaj deocheat dovedesc doar că „omul e un
biped fără pene”, deci nu (mai) zboară, dându-i dreptate, fără
s-o vrea, lui Aristot. Și încă un punct pe… pi: dacă
ești mediocru, nu scrie cu pu. Ești bun scriitor, atunci fă
ce vrei. Și poate că trimiterea la Sf. Augustin ar trebui
iarăși de-codificată (am mai făcut-o, apud Petru Ursache):
„Iubește și fă ce vrei!”. Iubește-ți condiția, statutul de
scriitor și, cu siguranță, știi ce și cum să scrii, cât (te)
suportă hârtia.
Shaul Carmel nu mă
citise bine, ca să nu spun dislexic, dar vitupera că aș fi ce
nu-s. Un lector grăbit Carmel. Și pentru că eu nu sunt grăbită,
i-am citit Lirice-le, unde se jeluia pe tema: „de când
dormim în paturi separate”. Decupez: „Lasă-mă să intru-n
dormitor/ Să-mi bucur ochii și să mă-nfior/ Ca-n anii de demult
când trupul tău […]” Mda. E mai ușor să intri-n dormitor
decât în sfera înaltă a poeziei. Am conchis: cum e pamfletarul,
așa-i și poetul. Nu l-am acuzat de „obsesia împerecherii”,
nici nu l-am insultat, cum a făcut-o domnia-sa scriind despre
„maidanul” din care provin. N-aș reproșa nimănui că se trage
din groapa lui Ouatu sau din ghetto. Și nu l-aș fi trimis pe Carmel
în vreun abator tip Auschwitz, ca domnia-sa pe mine. Ba chiar m-a
șocat faptul că niște „neolegionari” (care, cine?) i-ar fi
provocat „o durere sufletească cumplită, chiar fizică, acela
(sic!) al reînvierii sau (numai?) al regenerării legionarismului,
al antisemitismului”. Agasantă această semnalare repetată a
neo-legionarismului la români! Și „alertele” gen Florian se
întețesc.
- Da, m-am trezit și
eu pus în „insectarul” cu simpatizanți ai dreptei istorice,
isterice, deși am crescut în spiritul unei culturi în care
toleranța e regulă, în care oricine poate conviețui lîngă
oricine. Dialogurile mele cu părintele Iustin Pârvu au vizat
duhovnicul, martirul din închisoarea politică, omul „îngropat în
lume” și nu cel etichetat forțat drept legionar. Legionarismul
este el însuși un capitol de istorie, clasat pe un raft, imposibil
de readus în actualitate, istoricii știu mai bine că a fost vorba
de un context european care a favorizat asemenea mișcări. Iar
părintelui Iustin Pârvu nu-i poți pune la nesfârșit acea
etichetă, să-l condamni încă o dată după ce au făcut-o
comuniștii cu vârf și îndesat... Părintele Iustin a spus
răspicat în dialogul nostru, un lucru de care ar trebui să țină
cont toți cei care se pripesc să pună etichete: „Orice
ideologie, de dreapta sau de stânga, este bună până apare prima
picătură de sânge. Din acel moment devine detestabilă...”. Un
om care spune și susține așa ceva, care în tot ce a făcut a pus
la bază iubirea de neam, de semen, nu poate fi trecut pe liste
discutabile.
- Acuză internetontică,
ar fi spus Luca Pițu. De-li-ran-tă, alt cuvânt nu am. Spus
limpede: cei care nu-și disprețuiesc valorile naționale sunt rău
priviți ca hitleriști in nuce, antisemiți, legionaroizi. Et
eiusdem farinae. Ca Noica, de pildă, care a intrat în legiune
când a fost asasinat Codreanu la ordinul lui Carol II și a ieșit
din legiune când a fost asasinat Iorga.
Am repetat de nenumărate
ori că orice credință trebuie respectată, dar nu cred, ca Shaul
Carmel, că glumița proastă cu svastica pe crupa poneiului roz a
intenționat „să desacratizeze (sic!) simboluri în numele Artei”.
Diagnosticul: „Artă modernistă, cu zvastică (sic!) și
desacrizarea (sic!) Memoriei”, așa cum ar cere „tree-art-ul
mioritic”, oho, este o exagerare shaulcarmelică. A fost doar o
glumiță proastă și atât, fără nici urmă de artă.
Dragă Adrian
Alui Gheorghe, am acceptat să dialogăm pentru că știu bine că
urmăriți adevărul gol-goluț al răspunsului, dacă nu curajul
răspunsului. Nu pot trișa în răspunsuri, nu edulcorez nimic.
Și-mi vine în minte rugămintea adresată de Florin Mugur lui
Bedros Horasangian: „Bedros, zi orice, dar nu da nume!” (sursa:
„Contemporanul”, ianuarie 2011). Eu dau nume. Pe toate, fără să
mă gândesc ce riscant e. Doar am riscat și am pierdut de fiecare
dată când am stat sub hashtag-ul „rezist”. Spus iarăși
limpede: neointernaționaliștii sunt din stirpea vechilor
internaționaliști proletari, care vedeau în Nae Ionescu Răul (da,
cu majusculă) și binele în Roller. Hai s-o spunem și mai limpede:
pe Shaul Carmel, care vorbea de Învierea stafiilor legionare,
oare nu-l deranja și învierea stafiilor proletcultiste? În an
2000, în „Dilema”, Z. Ornea scria exact ca-n anii cincizeci:
„punctul de vedere cel mai extremist l-a reprezentat Gândirea”.
Nu și „Lupta de clasă”, unde lupta Ileana Vrancea contra
gândiriștilor?Și tot după Ornea, relaționarea
ortodoxie-etnicitate ar fi blamabilă: „O ortodoxie înrădăcinată
puternic în realitatea psihologică a poporului nostru și
străluminată de focul adevărului evanghelic” ne-ar fi adus
pagubă mare. Ce-o fi păgubos în credința teologului Nichifor
Crainic, după care „ortodoxia ne-a dat temeliile de reazim, de
statornicie și de continuitate pe care nu le are nici politica, nici
cultura noastră”? Gândul religios ortodox nu-i fertilizant și
trebuie suspectat și blamat? Sau se vrea să mergem din orbire
(provizorie) în orbire? Să schimbăm marile repere ca Eminescu,
Iorga, Blaga, Crainic, Stăniloae și să ne re-orientăm spre valori
„europene”, ca și cum ale noastre ar fi africane sau asiatice.
Vorbind batjocoros despre suflețelul meu naționalist beznuit,
despre mintea mea beznuită, despre literatura mea beznuită
(numai la Călăuza rătăciților de Maimonide n-am fost
trimisă), Shaul Carmel a uzat de tot ce poate fi mai nepermis într-o
polemică. A făcut-o (și-i spus prea blând) cu lipsă de
inteligență. Dislexic a fost când m-a vârât în aceeași oală
cu Ștefan Andrei, care și-ar fi amintit că Gogu Rădulescu „era
însurat cu o evreică pentru că așa era «la modă» în România
de atunci”. Ei și? Pe cine interesa etnia nevestei lui „moș
Gogu”? Pe mine nu. Despre Ștefan Andrei scrisesem că „umblă cu
cioara comunistă vopsită”, pe varii canale TV, cât despre Gogu
Rădulescu ilegalistul, m-a mirat faptul că trebuia primit în
rândurile GDS-ului. Pe urmă m-am dumirit și m-am mirat că m-am
mirat. Dar a vrut Carmel să fie atent la argumentele mele? Cu
siguranță, nu. Ba chiar a crezut că mă trosnește cu acuza că aș
implementa (cuvânt implementat de premierul Roman) tezele
odiosului,sângerosului Nae Ionescu. Eu ca eu, dar cu filosoful Mihai
Șora ce-o fi avut Carmel, susținând că profesorul Nae Ionescu l-a
împins la „frenezie criminală”? Ce biografem al filosofului
Șora ar putea fi acuzat de „frenezie criminală”? În finalul
pamfletului Învierea stafiilor,S. Carmel a adus-o
apoteotic în sprijin pe Herta Muller, care îi scrisese atunci
președintelui Traian Băsescu: „ ... aveți șansa să spălați
această dezonoare prelungită și să vă scuturați de „resturi”
și de stafii până nu va fi prea târziu, dacă nu, o să vorbim
din nou în șoaptă pe stradă.” Numai că „stafiile” Hertei
Muller nu erau așa-zișii neolegionari, ci securiștii de toate
gradele, din toate serviciile. Iarăși dislexie? Ecourile la
re-play-ul meu, Goii și Goya, opinând, ca și Constantin
Trandafir, că „nerecunoașterea valorii naște monștri”, au
venit. Au fost multe încurajări in petto, pentru că suntem
prea toleranți (din frică?) față de ieșirile antiromânești.
M.G. (folosesc inițiale ca să nu-i „cauzeze” la CV, mi-a scris
pe Facebook: „Dacă te avea Makedon în falangă tăvălea și
America. O să-și rupă Carmel hainele de pe el”. Nu și le-a
rupt, nici nu s-a scuzat pentru citări greșite cu toatele. Dur, în
stilul știut, a fost Paul Goma, care ne-a scris în 31 oct. 2000, pe
e-mail: „M-a delectat punerea la punct a obrăznicăturii semnând
Shaul Carmel. Nu, nu-l cunosc de la Școala de literatură și nu
sufăr. În câteva rânduri am fost tentat să-i ard un dos di mânî
(vorba basarabenilor), dar mi-a fost lene: să stric bunătate de dos
pentru un cur. […] «Opinia» mea? Magda e prea îngăduitoare cu
acești muci”. Am luat samă la sfatul lui până când, ca la un
semn, a intrat în dezbatere Boris Marian Mehr. O să-i răspund din
punct în punct.Magda URSACHE în
dialog cu Adrian ALUI GHEORGHE -
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|