Who's Online
Exista in mod curent, 30 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Interviu: Mai este Eliade actual? - De vorba cu Liviu Bordas- Mircea Handoca
Scris la Sunday, December 25 @ 19:21:10 CET de catre asymetria |
Republicăm, cu acordul celui interwievat, textul publicat de Mircea Handoca în Viața
Românească, CIX,
nr. 12, decem,brie 2015, pp. 13-30
Am avut plăcerea unei lungi conversații cu Liviu Bordaș, într-o
cafenea pariziană. Ne vedeam prima oară iar eu aveam impresia de a fi
găsit un interlocutor cu care puteam discuta despre toate, ca și cum
ne-am fi cunoscut de multă vreme. E o senzație reconfortantă să te afli în compania unui om mai tânăr cu care împărtășești stima și
interesul pentru valorile formatoare ale propriei tale tinereții. Un fel
de întinerire virulentă care îmi dădea garanția unei posibile continuități
spirituale pozitive și organice.
Dan Culcer
Mai
este Eliade actual? –
Mircea Handoca de vorbă cu Liviu Bordaș –
Stimate
domnule Liviu Bordaș. Ești unul dintre cei mai străluciți
eliadiști din România. Ai apărut la orizont la început de
mileniu.
Vă
mulțumesc pentru cuvintele atât de generoase, pe care mă tem că
nu le merit. E destul de stranie afirmația că aș fi ”apărut la
orizont” la început de mileniu. Probabil vă referiți la primul
meu studiu despre Eliade, dar acesta nu a fost cel dintâi text pe
care l-am publicat. ”Debutasem” în urmă cu un deceniu, în
1991, printr-un articol despre Sergiu Al-George, ca introducere la
versiunea românească pe care am dat-o primului său studiu, ”Mitul
lui ātman
și geneza absolutului în gândirea indiană”. După câțiva ani
de autoimpusă tăcere, am re-debutat în 1995, în revista de
filosofie Krisis
a asociației omonime, întemeiate de un grup de studenți și
masteranzi ai Facultății de Filosofie din București. Însă
imediat după aceea am plecat din țară pentru o lungă perioadă,
până în anul 2001. În acest timp am trimis la diverse reviste
articole și studii, în special în legătură cu receptarea și
imaginea Indiei în cultura română, și am editat un prim volum din
scrierile indianistului Nicolae Zberea (în urma unei neînțelegeri
cu șeful editurii, acestuia i s-a redus drastic tirajul și nu a mai
fost urmat de volumul al II-lea, pregătit și el pentru tipar). După
întoarcerea în țară, a apărut – în ianuarie 2002 – studiul
”Secretul doctorului Eliade”, la care vă referiți.
Fii amabil și spune-ne: Cum
a început totul?
De obicei,
întrebarea aceasta riscă să provoace răspunsuri de tip mitologic,
care remodelează propria biografie pentru a corespunde unui scenariu
mai mult sau mai puțin inițiatic, scenariu în care ”eroul”
apare drept un ”ales”, iar drumul lui este cel al împlinirii
unui destin. Să mă iertați dacă voi refuza această pistă,
transformată de altfel în kitsch
de atâția tineri și mai puțini tineri care se revendică de la
Eliade. Povestea mea personală e fără adolescenți miopi,
mansarde, autodebutări, criterioane, ruinări fizice în buchisirea
limbilor exotice și alte bovarisme aidoma.
Spre
deosebire de majoritatea celor cu preocupări similare, l-am
descoperit pe Eliade după
ce ajunsesem la filosofia indiană, la care m-a dus un drum strict
personal. Eram, de la o vârstă foarte timpurie, un cititor vorace
de literatură (în special literatură fantastică și de idei), de
știință popularizată, de cărți de călătorii în lumi
extra-europene și de descrieri etnografice exotice. Toate acestea
m-au îndreptat inevitabil spre filosofie, disciplină care era bine
reprezentată în biblioteca de acasă. Filosofia indiană am
descoperit-o prin iarna anului 1984-1985, când eram în primul an de
liceu și mă bucuram de nou revelate libertăți. Încă nu știam
că acesta va deveni o închisoare intelectuală (și spirituală).
Un liceu foarte bun, cel mai bun din urbe, dar al cărui profil –
matematică-fizică – va intra repede în conflict, prin profesorii
săi, cu noile mele orizonturi intelectuale.
Căutând
cărți despre India era inevitabil să ajung la Mircea Eliade. În
această perioadă am avut norocul de a fi unul dintre puținii
cititori permanenți ai celei mai bune biblioteci din oraș:
biblioteca Casei Corpului Didactic, care ocupa o clădire adiacentă
liceului. Bibliotecarul era un om deosebit (după 1989, cercetător
științific, doctor în istorie și specialist în carte veche),
care îl frecventa pe Constantin Noica la Păltiniș și coresponda
cu el. Pasionat al cărții, călătorea frecvent prin țară pentru
completarea și îmbogățirea colecțiilor. Îi cunoștea pe toți
anticarii și reușise să constituie excelente fonduri de publicații
interbelice și de carte străină. Pe lângă acestea, biblioteca
avea o secție cvasi-secretă, numită ”biblioteca documentară”.
Era, de fapt, biblioteca vechiului colegiu reformat pe care liceul
meu îl continua, și căreia i se adăugaseră bibliotecile Casinei
Române și ale altor instituții interbelice din oraș. În total
peste 40.000 de volume în toate limbile pământului, vechi și noi
– inclusiv în persană și ebraică –, găzduite chiar în
localul liceului, în sălile întunecate ale vechii lui biblioteci.
Acolo am
putut citi cărți și reviste interbelice – dintre care o bună
parte nu se găseau decât în fondurile restricționate ale marilor
biblioteci din țară –, luând astfel contact cu opera lui Eliade
dincolo de filtrul atent prin care o trecea cultura socialistă și
autoritățile anilor 1984-1988. Alături de el, îi citeam pe
ceilalți autori interbelici interziși, cenzurați sau doar
absorbiți în mod dirijat. Dacă ceea ce mă făcuse să-l descopăr
pe Eliade era filosofia indiană, Eliade însuși mi-a revelat
cultura română, altfel decât era ea reprezentată oficial. Acestei
culturi oficiale a perioadei comuniste, îi opuneam cultura
interbelică, cea a exilului, precum și pe aceea produsă marginal
sau semi-clandestin în România. Tot prin Eliade am descoperit cu
adevărat cultura occidentală, vaccinându-mă împotriva
reprezentărilor acesteia cu care ne mitralia ideologia comunistă.
O altă oază
intelectuală a reprezentat-o, în această perioadă, profesorul de
filosofie, și el un cărturar de calibru (după 1989 și-a continuat
studiile la Paris și a devenit profesor universitar), bun cunoscător
al operei lui Eliade, căruia, pe vremea când era student la
București, îi și scrisese cu speranța de-a ajunge în preajmă-i.
După patru
ani de asemenea lecturi formative, am hotărât ca, în loc de
medicină – pentru care mă pregătisem –, să dau admitere la
filosofie. Dar într-un centru universitar care-mi dădea
posibilitatea de a cultiva interesul pentru filosofia indiană. Așa
am ajuns din nord-vestul Transilvaniei la București, singurul loc
unde puteam studia limba sanscrită, lucru pe care l-am și făcut
chiar de la început. După câteva săptămâni de dezamăgitoare
frecventare a cursurilor de filosofie, răsturnarea de regim din
decembrie 1989 m-a salvat de o reorientare a formației mele (deși
cred că ar fi fost mai bine dacă urmam filologia clasică, după
cum luasem atunci hotărârea). Am rămas la Filosofie, continuând
să studiez sanscrita (cu dna Amita Bhose) la Facultatea de limbi
străine, dar gândul meu prim era de a pleca în Occident și apoi
în India, ca să aprofundez filosofiile și religiile sud-asiatice.
Din nefericire, în primii ani post-comuniști, bursele oferite
statului român erau gestionate în mod clientelar, iar accesul
direct la bursele occidentale era îngreunat de diverse blocaje, de
la cel informațional până la cel financiar. Am reușit, cu mari
eforturi și grație unor sponsorizări private, să petrec două
veri în bibliotecile pariziene și un an la Institutul de indologie
al Universității din Viena, unde am putut studia cu mari profesori
din Austria, Franța și Olanda. Acolo mi-am și pregătit teza de
licență asupra filosofiei școlii Advaita Vedānta. Abia în
următorul an academic, 1994-1995, când urmam masteratul de
filosofia culturii, s-au dat primele concursuri de burse,
transparente și corecte, la Universitatea din București: cele din
programul Tempus. Astfel am ajuns să studiez pentru un semestru la
Universitatea ”La Sapienza” din Roma, frecventând atât
departamentul de filosofie, cât și pe cel de orientalistică, unde
am avut din nou șansa de a urmări profesori de talie
internațională.
Pe măsură
ce aprofundam studiile indiene, cu o orientare tot mai filologică,
m-am îndepărtat însă din ce în ce mai mult de Eliade, pe care –
cu impetuozitatea tinereții – l-am și criticat în teza de
licență. Acest proces s-a desăvârșit în India. Am ajuns acolo
în iulie 1995, după o traversare rapidă pe la București, unde
trebuia să-mi susțin teza de masterat pregătită la Roma.
Câștigasem o bursă a guvernului indian și, lăsând în urmă un
doctorat început la București și altul la care fusesem admis la
Roma, m-am afundat într-un alt parcurs doctoral, ținând de cea mai
tradițională filologie. Am rămas în această transă intelectuală
timp de trei ani, timp în care, pe lângă intense studii cu
profesorii de la Universitatea din Pondicherry și cu pandiții de la
Institutul Francez de Indologie, am umblat prin arhive și biblioteci
căutând manuscrisele unui tratat filosofic atribuit lui Šańkara,
pe care îl investisem cu mirabile calități explicative pentru
dezvoltarea scolasticii advaitine. Nu regret deloc că am abandonat
această cale strict filologică, dar ea mi-a folosit foarte mult în
contrabalansarea tendinței speculativiste de care suferă cei care
studiază filosofia.
M-a ajutat
în aceasta un interludiu american de un an, dând curs invitației
unui profesor de la Roma care se întorsese la colegiul său de
origine. În S.U.A., după un semestru petrecut în acel mic colegiu
din Midwest – care avea însă o bibliotecă demnă de orice mare
universitate –, am preferat să-l petrec pe cel de-al doilea
făcând, cum se spune astăzi, ”mobilitate”. Am vizitat, astfel,
mai multe universități și centre academice, dar și diferite
instituții religioase, spirituale, monastice, reprezentând cele mai
diverse tradiții și orientări. Am fost și la Universitatea din
Chicago, dar ca să vedeți cât de puțin ajunsese să mă
intereseze Eliade atunci, în 1999, n-am cercetat arhiva sa
(Christinel murise de puțină vreme).
Când m-am
întors în India, nu mi-am mai regăsit avântul filologic și,
abandonând teza și expedițiile manuscriptologice, m-am lansat
într-un alt fel de explorare a filosofiilor și religiilor ei: a
felului în care sunt trăite, puse în practică azi. În următorii
doi ani am bătut țara de la un capăt la altul, pe o motocicletă
vintage,
oprindu-mă prin toate așramurile, mănăstirile, templele, sectele,
în fine prin orice instituție sau organizație religioasă care-mi
ieșea în cale, demnă de a fi cercetată. Rămâneam peste tot cât
puteam de mult, încercând să mă ”inculturez”, să pătrund
spiritualitatea acestor oameni dinlăuntru, cerând și acceptând
”inițieri”, punând ”în paranteze” tot ceea ce m-ar fi
putut împiedica să devin ca ei. Am învățat nu numai stilurile de
meditație ale tradițiilor majore, dar și pe cele ale unor secte și
școli obscure, ba uneori m-am trezit chiar printre antinomiști și
”reacționari”. Am experimentat tot felul de exerciții
spirituale și tehnici de eliberare, cu același elan lăuntric cu
care înainte mă lansasem în filologie și critică textuală.
Desigur,
lucrurile acestea amintesc de Eliade. De altfel, în România, tot
ceea ce e legat de India pare un parcurs ”pe urmele lui Eliade”.
Dar atunci eu nu mă gândeam decât uneori la el și în general
critic, însă cu respectul datorat unui precursor și unui
deschizător de drumuri, grație căruia putusem spera că pot să
ajung și eu pe subcontinentul indian (în acei ani, spre deosebire
de azi, foarte puțini români reușeau să o facă). De fapt,
încercam să merg mai departe decât mersese el, atât în
explorările filologice cât și în cele spirituale, și chiar
credeam că izbutesc. Dacă e așa sau nu vor judeca alții când va
veni vremea socotelilor. Fapt este că acei cinci ani petrecuți în
India (plus interludiul american) nu au fost marcați de Eliade. El
rămăsese undeva în istoria drumului pe care îl parcurgeam.
Când m-am
întors însă în România, în 2001, eram atât de înstrăinat de
tot ceea ce lăsasem acolo, încât Eliade a devenit, în mod
natural, o punte între mine și ea, o cale de a mă reconecta la
lumea românească. O lume care nu putea sau nu voia să absoarbă
oameni ca mine – prea exotici, neverificabili, neintegrabili –,
cu atât mai mult cu cât nu voiam să fac nimic pentru asta, nici
măcar să-mi cer un loc. Cu gândul de a scrie teza începută
înainte de plecare, m-am retras în urbea natală din nordul
Transilvaniei, unde însă am preferat, la început, să decantez și
adâncesc o parte din experiențele ultimilor ani.
O revistă
dintr-un oraș de provincie (Zalău) mi-a stârnit admirația în
2002. Mi-au atras atenția în primul rând paginile semnate de
dumneata. Prezintă-ne te rog această publicație (colaboratori,
finanțare, conținut, supraviețuire).
Această
revistă, oricâte merite i-ar găsi alții, o consider acum una
dintre fundăturile prin care a trecut drumul meu. Unul din lucrurile
– nu sunt multe – pe care nu le-aș mai face dacă aș putea să
o iau de la început.
Foarte pe
scurt, ce s-a întâmplat. După vreo jumătate de an de adăstare
cvasi-paradisiacă în una dintre provinciile cele mai puțin
culturale ale patriei, am avut slăbiciunea să cedez propunerilor
câtorva amici din trecut de a gestiona o nouă serie a revistei
Centrului Culturii Tradiționale, instituție care, în această
provincie oropsită, suplinea funcția unui centru de cultură. Mi
s-a promis toată libertatea de care aveam nevoie, lucru care s-a
dovedit destul de curând a nu fi profitabil pentru ceilalți. Primul
număr al revistei, reintitulată Origini
(Origins
în engleză), a apărut în ianuarie 2002. Timp de doi ani, până
am plecat de acolo, am încercat să scot o publicație trimestrială
de studii culturale, cu un comitet științific internațional, cu o
secțiune în limba română și alta în limbi străine, la un nivel
intelectual și științific cât mai ridicat posibil. Nu a fost
ușor, a trebuit să fac compromisuri de conținut care i-au știrbit
imaginea și i-au dat un aer prea eclectic, am avut destule greutăți
și înfrângeri. Dar nu vreau să dau oamenilor-frână mai multă
notorietate decât merită. În paginile revistei se găsesc numele
unor autori importanți din țară și din străinătate, precum și
cele ale unor tineri români care s-au afirmat (și) prin intermediul
ei. Unele dintre domeniile pe care le-a abordat, în secțiuni
periodice – precum istoria și antropologia religiilor, studiile
indiene, cele gnostice –, nu sunt nici acum bine asimilate și
reprezentate în România.
Eliade a
fost una dintre prezențele constante în paginile ei, în fiecare
număr apărând articole importante despre opera și viața lui,
unele semnate de specialiști de primă mână, precum profesorii Mac
Linscott Ricketts și Bryan S. Rennie, sau de buni cunoscători ai
săi, precum prof. Pietro Angelini și alții. Am publicat și
corespondențe sau interviuri necunoscute până atunci. În istoria
religiilor am avut colaboratori consacrați din străinătate,
alături de tineri români la început de carieră. În domeniul
studiilor indiene aș pomeni doar contribuțiile unor români, precum
Radu Bercea, Constantin Făgețan, Cristian Coșeru, Corneliu H.
Cicortaș, Julieta Moleanu, Mihaela Paina, sau restituirile din
Sergiu Al-George și Amita Bhose.
Revista a
apărut în anii 2002 și 2003, dar fiind considerată
nereprezentativă pentru județ, a fost înlocuită cu o nouă serie,
literară, pe deplin reprezentativă pentru cultura acestuia. Chiar
dacă pot să-i înțeleg pe cei ce regretă încetarea revistei,
consider acum că oamenii care au artizanat acest lucru în culise,
mi-au făcut, fără să vrea, un mare serviciu personal. Căci
șederea mea în urbea natală se prelungise oricum cu mult peste
intenția inițială.
În 2006
editura Polirom publica volumul Iter in
Indiam (500 de pagini) subintitulat
Imagini și miraje indiene în drumul
culturii române spre Occident. Totul
pornește de la Eliade. Erudiția autorului e "scandaloasă"
iar acribia lui e fenomenală. În cele peste 30 de trimiteri
bibliografice privitoare la Eliade sunt menționate și vreo zece
ediții îngrijite de mine. Mulțumesc cu gratitudine! Rezumă, te
rog această carte de referință.
Sunteți din
nou foarte generos în aprecierea acestei cărți. Despre ea sunt
atât de multe de spus, mult prea multe, încât nu știu de unde să
încep și risc să nu mă mai opresc. Face parte dintr-un proiect pe
care l-am inițat chiar în primul an de studenție și care încă
nu s-a încheiat. Cartografierea completă a raporturilor românilor
cu India, în toate timpurile și pe toate planurile: imaginea Indiei
în cultura română, călătoriile românilor în India și ale
indienilor în ținuturile românești, istoria indologiei românești
în contextul preocupărilor de orientalistică de la noi, dar și în
cel al perceperii românilor ca obiect al orientalisticii.
Cartea face
parte dintr-o serie în care, pornind de la câte un personaj
emblematic (Alecu Ghica, Dora d’Istria, Mihai Eminescu,
Mircea Eliade), urmăresc să investighez toate
aceste aspecte ale întâlnirii românilor cu India. Începând de
prin 1998 am publicat mai multe articole și studii, reprezentând
părți, capitole din aceste volume. Nu m-am grăbit însă cu
finalizarea volumelor însele pentru că cercetările avansează atât
în lărgime cât și în adâncime, forând nu numai în biblioteci
ci și în arhive – în Europa și Asia. Multe dintre aceste
chestiuni nu au mai fost abordate, nici tematic, nici cazuistic.
Despre altele s-a scris, dar reîncălzind mereu aceleași sinteze
grăbite. Există și unii care, din dorința de a trece drept
dezvirginatori absoluți, se grăbesc să-și asocieze, ei mai întâi,
numele cu subiecte pe care alții le investighează de vreme
îndelungată. A rezultat astfel o literatură științifică de
imitație și slabă calitate, care face mai mult rău domeniului. Eu
mi-am propus, dimpotrivă, să public doar după ce am descoperit și
cercetat, dacă nu toate, măcar aproape
toate sursele, tipărite și inedite,
și după ce am meditat îndeajuns asupra lor, plasându-le
deopotrivă într-un context mai amplu.
Însă un
eveniment neprevăzut a devenit, prin simbolismul său, catalizatorul
finalizării unei prime cărți. Din toamna anului 2004, mă aflam la
Roma ca bursier la Accademia di Romania și lucram la ceea ce trebuia
să devină a doua carte din serie. Când s-a anunțat, în martie
2005, concursul ”Ioan Petru Culianu” pentru cărți de debut în
domeniul studiilor religioase, antropologice și culturale, l-am
simțit ca pe o invitație personală. De mai demult aveam redactată
aproape integral prima carte a seriei, dar așteptam să-mi completez
sau extind cercetarea surselor prime. Profitând de bibliotecile
italiene, am completat acest volum, Iter
in Indiam, care s-a dovedit câștigător
și a fost publicat în primăvara anului următor. El reprezintă o
secțiune istorică – perioada 1790-1860 – în problematica pe
care o descriam mai sus și are în centrul lui un straniu personaj:
boierul moldav Alecu Ghica. După studii filosofice în Germania,
acesta pleacă, în jurul anului 1837, în India, unde i se pierde
urma; până în 1860, când e descoperit de doi negustori greci în
postura de călugăr hindus pe lângă marele templu Jagannātha din
Puri. Mergând pe urmele lui, prin biblioteci și arhive din România,
Germania, India, descoperisem un alt personaj cu același nume,
Alexandru Ghica, care și-a petrecut ultima parte a vieții, anii
1789-1811, în India. (Lucru straniu, căci punctul de plecare al
celei de-a doua cărți este tot un ghiculesc: Dora d’Istria.
Îmi spuneam, mai în glumă mai în serios, că
am ajuns de la indologie la ghicologie.)
Pentru a
contrabalansa ariditatea unei cărți întemeiate, inevitabil, pe
erudiție istoriografică și a aduce tema mai aproape de cititorul
de azi, am ales să înscriu în filigran cazul Zerlendi din Secretul
doctorului Honigberger. Primul capitol
se numește ”Modelul Zerlendi”, iar la începutul fiecărui
capitol am pus câte un motto
relevant din această nuvelă eliadescă. Astfel Eliade a ajuns să
pară a fi punctul de pornire al cărții, ceea ce nu a exact. A
fost, în același timp, mai puțin și mai mult decât atât (în
măsura în care se află la originea interesului meu istoriografic
pentru chestiunea raporturilor românilor cu India).
Un
articol recent din reapăruta revistă Verso
e intitulat ”Eliade, Iorga și istoria neterminată”. Am reținut
originalitatea ideilor textului. Mi-a atras atenția reproducerea
unui portret-desen al lui Iorga executat de adolescentul Eliade în
1923. Originalul, descoperit de dvs la BCU îmi era necunoscut.
Felicitări! Mai există și alte desene în acest fond documentar?
Noua serie a
revistei Verso,
al cărei prim număr a apărut cu trei luni în urmă, reprezintă
de fapt un concept cu totul nou, unul mult mai dificil, dar cred și
mai longeviv.
Arhiva
românească a lui Eliade, păstrată la Biblioteca Centrală
Universitară, o cercetasem amănunțit cu mulți ani în urmă, pe
când îmi făceam doctoratul la Universitatea din București, dar nu
am exploatat-o până acum în mod masiv decât în teză – Eliade
secret –, pe care ar trebui să o
public curând (tot amân deoarece descopăr mereu noi surse).
Portretele
lui Iorga (căci e vorba de două) sunt, de fapt, mici schițe pe
marginea sau pe spatele manuscriselor lui Eliade, în timp ce acesta
scria, citea sau conspecta ceea ce citea. La fel ca în cazul altor
scriitori (Culianu inclusiv), ele pleacă adesea de la câte un
cuvânt sau o expresie hașurate. Mai sunt și alte desene, dar nu
reprezintă mari personalități. Cel mai adesea apar schițe de
autoportret, care ar merita și ele adunate și publicate, ca o
expresie grafică a modului în care se vedea Eliade în tinerețe.
De altfel,
dumneavoastră dețineți o altă parte consistentă din arhiva de
tinerețe a lui Eliade (una mult mai mică se află la Biblioteca
Academiei Române) și țin minte că ați publicat astfel de
autoportrete schițate pe marginea manuscriselor.
Îl
cunoașteți și v-ați împrietenit cu Mac Linscott Ricketts,
exegetul american al lui Eliade. Savantul, mi-a vorbit de multe ori
cu căldură și admirație despre Liviu Bordaș. În ce împrejurări
l-ați cunoscut? În ce constă colaborarea cu el?
Într-adevăr
am avut acest privilegiu, de a mă bucura de prietenia profesorului
Mac Linscott Ricketts, un savant și un om extraordinar. Alături de
dumneavoastră, este cel mai bun cunoscător al vieții și operei
lui Eliade și, tot alături de dumneavoastră, cel care stăpânește
cel mai bine sursele prime, publicate și manuscrise, necesare pentru
cunoașterea acestora. Pe lângă calitățile sale savante, am fost
și sunt mereu impresionat de calitățile sale umane, care sunt și
ele o sursă de inspirație pentru mine. Gândindu-mă la
intelectualii mutilați de ambiție, de carieră, de succes –
majoritari, de altfel –, regret că profesorul Ricketts nu a făcut
școală. Deși în ultimii ani este ”descoperit”, în mod
personal, de tot mai mulți români, în general cei activi în
studiile eliadiene, nu știu câți dintre ei sunt inspirați de
calitățile sale morale și, în general, umane. Mi se pare că,
pentru unii, este doar o altă vacă de muls. Și profesorul Ricketts
se lasă muls, cu o incredibilă generozitate și dăruire, doar
pentru a ajuta mai buna cunoaștere a lui Eliade.
Îi
cunoșteam numele și unele articole de pe la sfârșitul anilor ‘80.
Apoi i-am citit tot mai multe articole, dar nu și monumentala
monografie dedicată lui Eliade, la care am avut acces abia după ce
a apărut în limba română. Când am publicat articolul ”Secretul
doctorului Eliade”, la care v-ați referit, i l-am trimis și lui,
pentru a-i cunoaște opinia. Neprimind nici un răspuns, am început
să mă gândesc că nu-l interesase. După câteva luni, cred că
prin aprilie sau mai 2002, l-am întâlnit pe prof. Bryan S. Rennie,
care se afla în vizită la București. El mi-a dat o scrisoare pe
care i-o trimisese profesorul Ricketts (încă nu folosea
internetul), conținând o apreciere foarte pozitivă a cercetărilor
pe care le condensasem în articol. Acest lucru m-a îndemnat să-i
scriu din nou și astfel s-a legat o foarte strânsă comunicare, una
care a devenit în scurt timp colaborare.
De altfel,
profesorul Ricketts a și tradus acest articol, din proprie
inițiativă – mărturisesc că lucrul m-a surprins, dar și flatat
–, iar Bryan S. Rennie l-a inclus în unul din volumele dedicate
lui Eliade pe care le-a publicat la State University of New York
Press. Tot din proprie inițiativă a mai tradus câteva dintre
studiile pe care le-am publicat în următorii ani, probabil și ca
un reproș că, scriindu-le în română, le limitez accesibilitatea
la un public restrâns. Dar, atunci când mă ocup de perioada
românească a lui Eliade, îmi vine – cum să spun – nenatural
să scriu în altă limbă decât româna, iar ulterior, deși îmi
propun să le traduc, nu mai găsesc timp, căci am mereu noi studii
în lucru.
La fel ca
dvs, prof. Ricketts a scris enorm despre Eliade, iar toate lucrările
sale rămân de referință. Din păcate, a publicat o singură
carte, Mircea Eliade. The Romanian roots
(1988), iar restul contibuțiilor sale sunt împrăștiate în
reviste și în volume colective. Câteva au fost adunate de un
editor român în volumul Former friends
and forgotten facts (2003), dar rămân
multe altele care ar constitui cel puțin încă două volume. Lucrul
acesta l-ar putea face una din casele de editură românești care
publică și în limbi străine, precum Editura Academiei, de
exemplu. Recent a început să fie publicată corespondența sa în
jurul lui Eliade. A apărut un mic volum cu scrisorile schimbate cu
Maitreyi Devi, iar cele cu Theodor Lavi au fost incluse într-un
volum de scrisori din arhiva celui din urmă. Eu am publicat
corespondența sa cu Ioan Petru Culianu și am în lucru două volume
mari cu toată corespondența lui cu cei implicați în discuțiile
din jurul chestiunii ”felix culpa”. De altfel arhiva eliadiană a
lui Mac Linscott Ricketts este extrem de importantă pentru studiile
asupra lui Eliade, iar când va deveni publică, în biblioteca unei
universități americane, se va adăuga la cele deja frecventate de
cercetători.
Ați
primit aprobarea să cercetați fondul special al arhivei Mircea
Eliade de la Chicago. Ce ați descoperit acolo?
Da, am avut
această șansă. Chiar acum mă aflu la Chicago, cercetând Mircea
Eliade Papers, la Special Collections
Research Center, în Biblioteca Regenstein. Din 2011 vin aici în
fiecare an. O dată am stat zece luni, ca Fulbright visiting scholar
la Divinity School, unde am lucrat cu profesorul Bruce Lincoln, unul
dintre cei mai talentați studenți ai lui Eliade, și cu Wendy
Doniger, continuatoarea lui la catedră. E o arhivă uriașă (185 de
cutii) și, din nefericire, imperfect clasificată, iar multe
manuscrise sunt identificate eronat, plasate greșit sau dispersate
în mai multe cutii. Nici acum, după atâta vreme, nu am reușit să
o parcurg integral, deși stau toată ziua în arhivă: sunt primul
care vine și ultimul care pleacă. Vreau să spun că, deși am
văzut toate piesele, nu am reușit să le cercetez pe toate
îndeaproape. Comparativ, arhiva lui Ioan Petru Culianu – e
adevărat mult mai mică: ceea ce a mai rămas după ce lucrurile
importante au fost repatriate –, este mai bine orânduită și
clasificată.
Am
descoperit destule noutăți; sunt multe de spus, dar nu o pot face
acum. Despre unele am scris deja, am publicat și inedite, altele
sunt în curs de apariție. Lucrurile inedite sunt, în marea lor
majoritate, în zona corespondenței. Aici se păstrează scrisorile
primite, dar se găsesc, în ciorne sau copii, și o bună parte a
scrisorilor lui Eliade. Iar corespondența e interminabilă. Când va
fi publicată integral vom avea o secțiune transversală prin lumea
în care a trăit Eliade. De fapt, prin mai multe lumi: cea a
exilului românesc, cea din țară, cea americană, cea a mediilor
academice internaționale etc. Multe chestiuni legate de biografia
sa, dar și de operă, vor putea fi lămurite abia când vom avea
acest corpus.
Dar, cum spuneam, el va fi o imagine a însăși lumii în care a
trăit, prin scrisorile atâtor oameni care au contribuit la facerea
ei.
Am văzut și
scrisorile dvs., împrăștiate și ele prin mai multe cutii. Din
păcate, vreau să vă spun că sunt unele dintre cele care au
suferit cel mai mult de pe urma incendiului, la fel ca acelea ale lui
Culianu. Asta înseamnă că dosarele în care erau păstrate se
aflau cel mai aproape de epicentrul incendiului. Scrisorile care nu
au fost arse, au fost spălate de apă. Din fericire, în cazul dvs.,
ați păstrat copii, pe care le-ați și publicat, de altfel. În
cazul lui Culianu, însă, pierderea pare să fie iremediabilă
(numai dacă nu vor ieși la iveală xerocopiile făcute pe ascuns de
Adriana Berger).
Apoi,
manuscrisele operelor postbelice ale lui Eliade, atât cele literare
în limba română, cât și cele științifice în franceză sau
engleză, sunt absolut indispensabile pentru realizarea edițiilor
critice. (Și trebuie să sperăm că va începe destul de curând și
publicarea unei adevărate ediții critice a operelor sale.) Sau
pentru realizarea unor traduceri fiabile. Ca să dau un singur
exemplu, cartea Românii, latinii
Orientului, apărută în 1943, în
portugheză și spaniolă, a fost tradusă în mai multe limbi
(franceză, engleză, română, italiană, poloneză), pornind de la
cele două prime ediții. Or, manuscrisul original, în limba
franceză, se păstrează în arhiva de la Chicago.
Lucrez la un
catalog complet și detaliat al fondului. Întâi de toate pentru
cercetările mele. Așa am și început, de altfel, cu un inventar de
uz propriu. Apoi, cum trebuia să fac acest lucru la scara întregului
fond, am hotârât să-i alcătuiesc catalogul. Dar asta, la fel ca
în cazul editării, cere o muncă imensă, migăloasă, și, în
fine, prea puțin răsplătită.
Știți dvs
înșivă, din propria experiență; ați și scris despre aceasta. E
util totuși să revenim. Mulți autori – în special români, dar
am avut surpriza să constat acest lucru și la unii autori străini
– se folosesc de rezultatele muncii celor care forează sursele
prime, fără vreo referință, ca și cum ar fi descoperirile lor,
sau ca și cum s-ar împărtăși dintr-un bun comun. Cei mai
”iscusiți” la astfel de treburi (sau poate cei cu unele scrupule
de ”conștiință”) fac o trimitere pe undeva, într-un loc, dacă
se poate, mai puțin vizibil și, în general, într-o chestiune
minoră. S-a vorbit foarte mult în ultima vreme de plagiat ca de o
operație copy-paste.
Există din păcate și alte forme, mai ”rafinate”, de însușire
– nerecunoscută – a muncii altcuiva. Inclusiv cele prin care se
”descoperă” ceea ce a fost deja descoperit. Iar aici se merge
chiar până la publicarea în periodice cu apariție întârziată.
(Adică, pentru a nu lăsa loc la confuzii: Cineva dă un articol în
2014 la revista cutare, care pregătește pentru tipar un număr pe
anul 2012. Iar el folosește, fără trimitere, lucrări apărute în
2013 și 2014. Sau publică într-un volum care apare la sfârșitul
lui 2014, folosind fără să citeze lucrări din reviste apărute la
începutul acelui an.) În fine, toate acestea sunt cunoscute, și se
cunosc chiar nume sonore care se dedau la astfel de practici, dar,
din câte știu eu, încă nu s-a scris concret despre neonestitatea
cu metodă și cu acoperire perfectă, iar uneori chiar și cu panaș,
existentă în lumea academică.
Eu, în
general, nu mă grăbesc cu exegeza atunci când știu că tabloul
surselor e incomplet sau că lipsesc piese cheie. Prefer să mai caut
izvoare. Și acesta este motivul pentru care, de mulți ani, îmi
consum timpul în arhive sau în colecțiile de periodice ale vremii.
Intelectualului ”recent” această abținere metodologică i se
pare o incapacitate hermeneutică și, apropriindu-și datele culese
de alții, se aruncă în speculații – uneori interesante, dar
nesusținute de surse –, privind condescendent spre cei pe care-i
consideră pălmași pe ogorul surselor prime. Există o grabă de a
te arunca asupra oricărui subiect, și mai ales asupra celor
interesante, fără a adânci cercetarea și, în general, pe baza
literaturii secundare, doar din dorința de a trece drept
dezvirginator de subiecte și înaintemergător. Din păcate,
rezultatul nu e dezvirginarea, ci violul. Iar, când această
mentalitate devine dominantă în industria universitară și
academică, ești pus în fața unor câmpuri dezolante, urât
mirositoare.
De aceea, în
praful arhivelor, aerul este, în mod paradoxal, mai curat, mai
proaspăt, mai respirabil. Prefer această atmosferă.
O copie
xerox după jurnalul inedit al lui Eliade se află în posesia mea.
Ați cercetat originalul. Ce ne puteți spune despre acest document
excepțional?
Într-adevăr,
jurnalul este, asemenea corespondenței de care vorbeam înainte, dar
într-un plan și mai personal, un document extraordinar și o
mărturie nu numai despre Eliade, ci și despre epoca sa. De aceea
este foarte important să înțelegem cum a fost ”construit”
acest document.
Cred că
dvs. vă referiți, așa cum ați făcut-o de mai multe ori în
scris, la cele cca 4100 de pagini ale celor 59 de caiete care au fost
microfilmate. Și bănuiesc că xeroxul pe care-l aveți este, de
fapt, un print
după microfilm. Primisem și eu microfilmul încă înainte de a
ajunge în arhiva din Chicago. Dar acest microfilm, adică
respectivele caiete, acoperă doar perioada 17 septembrie 1945 - 20
octombrie 1971. În plus, la Chicago am descoperit că există
notații de jurnal din această perioadă pe mănunchiuri de file
volante sau în carnețele, păstrate în diferite alte cutii și
care nu au fost incluse în microfilm. Ele trebuie adăugate
caietelor. Aceste caiete însele reprezintă în general transcrieri
ale însemnărilor imediate, care au fost aruncate după copiere.
Ulterior, Eliade a revenit cu tăieturi și ștersături. Pasaje
întregi sunt raturate cu tuș. Ele vor putea fi citite doar cu
aparate speciale, pe care din păcate biblioteca Universității din
Chicago nu le posedă deocamdată.
Jurnalul
anilor următori, 1972-1985, scris pe foi volante, pe bilețele, prin
carnete și agende, pe unde a apucat, nu a mai fost transcris, ci
adunat în dosare, pe ani. Multe dintre însemnări sunt nedatate sau
au date aproximative, adăugate ulterior. Din cauza incendiului,
dosarele sunt în neorânduială sau chiar amestecate, iar unele
părți ale lor au fost afectate de foc și apă.
Când a
pregătit Fragments d’un journal,
Eliade a făcut o selecție din caiete, excluzând părți din
notațiile selectate sau chiar reformulându-le pe unele dintre ele.
Acestea au fost apoi dactilografiate de Christinel. Li s-au adăugat
unele însemnări păstrate pe foi volante, neincluse în caiete. În
privința dosarelor de după 1971, Christinel a dactilografiat direct
manuscrisele originale, numai unele dintre ele fiind transcrise de
Eliade înainte de această operație. Dactilogramelor li s-au
adăugat xerocopii după acele părți din jurnal publicate de Eliade
prin diverse reviste ale exilului, și acestea cu intervențiile sale
editoriale. Ulterior unele pasaje sau însemnări au fost excluse de
la publicare. Am descoperit însă că nu toate hârtiuțele cu
însemnări diaristice au fost dactilografiate. Oricum, aici raportul
este invers proporțional față de perioada 1945-1971: cea mai mare
parte a jurnalului a fost inclusă în Fragments
d’un journal. De aceea, printre
traducători și editori s-a generalizat impresia că dactilogramele
anilor 1972-1985 – pe care le aveți și dvs. și pe care le-ați
publicat – cuprind jurnalul complet al acestor ani. Nu este așa,
vor trebui adăugate destule însemnări pe foi volante păstrate în
dosare. Din nefericire, în acești ani scrisul lui Eliade s-a
deteriorat progresiv, devenind din ce în ce mai greu lizibil. Există
și câteva carnete cu jurnale de vise, și ele greu de descifrat,
care vor trebui adăugate într-o addenda.
Așadar, nu
există un singur manuscris după care să se facă ediția completă,
fidelă, a jurnalului, ci o colecție de manuscrise, pe diverse
nivele ale scriiturii: însemnare primă, transcriere, dactilogramă,
xerocopie corectată a dactilogramei sau a textului publicat în
reviste etc. (post primam corectionem,
post secundam corectionem).
Toate acestea trebuie luate în considerare și folosite cu atenție,
în confruntare, pentru realizarea ediției. Am identificat și
catalogat întreg acest material, am stabilit textele prime, secunde,
copiile și raporturile dintre ele, pentru a putea determina cu
precizie textul integral al jurnalului. Aștept momentul când mă
voi putea apuca de realizarea ediției, împreună cu o echipă
desigur, dar acest lucru – cum știți – nu depinde numai de
mine.
În privința
conținutului jurnalului, nu este aici locul potrivit pentru a vorbi
despre el și, oricum, spațiul ar fi insuficient. De altfel,
datorită dvs., care în ultimii ani ați publicat copios din el prin
diverse reviste, ocolind restricțiile de copyright,
o bună parte a jurnalului inedit nu mai este inedită.
Cele două
volume editate de Liviu Bordaș și Mihaela Gligor, Postlegomena
la felix culpa. Mircea Eliade, evreii și antisemitismul (2012
și 2013), însumând o mie de pagini, au o deosebită valoare
documentară. Ce alte proiecte aveți?
Și aceste
două volume se înscriu într-un proiect mai larg, dedicat aducerii
la lumină sau în prim-plan și discutării tuturor surselor prime
relevante pentru chestiunea numită ”felix culpa”. Sub acest nume
sunt incluse: opțiunile politice interbelice ale lui Eliade,
atitudinea sa față de evrei și modul în care s-a situat în
raport cu antisemitismul, repoziționarea din timpul războiului și
felul în care, ulterior, și-a gestionat trecutul și a navigat
printre membrii multicolori ai exilului. Am început prin a aduna
toate sursele privitoare la atitudinea sa față de antisemitism,
fascism, nazism între 1921 și 1937 și le-am discutat într-o carte
pe care am intitulat-o Prolegomena la
felix culpa. Am dus-o până în anul
1928, dar apoi a trebuit să dau prioritate altor lucrări și n-am
mai reușit să mă întorc la ea. Am publicat doar două articole
care acoperă anii 1921-1925. Sper să o pot relua în curând.
Un alt
proiect în lucru este ediția integrală, în șase volume, a
publicisticii post-indiene a lui Eliade – anii 1932-1944 –, la
care m-am înhămat împreună cu dl. profesor Sorin Alexandrescu și
cu Liviu Costin. Am pomenit deja cele două volume ale corespondenței
purtate de Mac Linscott Ricketts cu mai mulți protagoniști ai
dezbaterii.
Din păcate,
așa cum știți, este un subiect dificil de tratat, căci marea
majoritate a abordărilor sunt tributare (pe față sau pe dos) unei
ideologii sau alteia. Sigur, e o diferență între, să spunem,
”ideologiile bune” și ”ideologiile rele”, deși istoricul nu
se cuvine să fie moralist sau justițiar. Pentru a putea înțelege
trecutul în toată complexitatea lui, cercetătorul trebuie să
evite a se identifica cu punctele de vedere ale ideologiilor
vremurilor noastre. Acest deziderat este foarte rar realizat. Și nu
pentru că este dificil (așa cum, într-adevăr, este), ci pentru că
nu e profitabil. Mediile academice, în general, și în special cele
de vârf, sunt angajate în mod activ în demersuri intelectuale
legate într-un fel sau altul de situația politică a timpurilor
noastre și de ideologiile dominante. Apoi există, ca în toate
vremurile, conformiști și oportuniști. Foarte mult, mult prea
mult, din ceea ce s-a scris despre chestiunea ”felix culpa” se
înscrie în acest spațiu și are presupoziții normative. O altă
parte a celor care au intervenit în discuție se opun acestora
dintâi în virtutea altor opțiuni ideologice, fie legate de trecut,
fie prin opoziție la ceea ce am putea numi ”Noua Gândire
Dominantă”.
Dacă
încerci – și reușești într-o măsură semnificativă – să
nu fii nici de o parte nici de alta, te trezești între focuri
încrucișate. Fiecare dintre părți te vede în teritoriul
inamicului și te acuză de păcatele lui. Nu ai prieteni, nici
simpatizanți sau, dacă ai, sunt irelevanți. Ești singur, pe cont
propriu. În mod evident, o astfel de alegere nu o face nici unul
dintre cei care doresc să-și construiască sau să-și păstreze o
carieră instituțională și științifică. Cei cu scrupule de
conștiință evită pur și simplu astfel de subiecte: fug de ele
numai la auzul lor. Ceilalți, dimpotrivă. Și prefer să nu insist
aici, căci mulți dintre cei care se vor recunoaște mă vor
dușmăni.
Nu vă spun
nimic nou, iar acest lucru nu se întâmplă doar în chestiunea
despre care discutăm. Dați-mi voie să vă spun însă, din proprie
experiență, cât de greu este să continui în această direcție,
fără a face parte dintr-un grup sau altul. E foarte dificil, chiar
imposibil, să găsești finanțare academică pentru proiecte de
cercetare / publicare ce nu merg în direcția curentului (să
precizez: care nu merg nici împotriva lui, pentru a i se opune, ci
urmează exclusiv drumul impus de exigențele cunoașterii). E greu
și să publici astfel de lucruri, să le publici în locurile juste
și cu bună vizibilitate: cei care ar trebui să le găzduiască se
tem, ezită, nu vor să riște.
Am primit,
cu titlu personal, multe reacții pozitive la cele două volume
despre care mă întrebați și știu că sunt destui alții care
gândesc bine despre acest proiect realizat. Dar au apărut doar
puține recenzii și nu în locurile cu cea mai bună vizibilitate.
Cei care ar putea scrie nu vor să riște. Recenzia din România
literară, nu fără a recunoaște
merite cărții, se intitulează ”O țintă ratată”. Eu nu cred
că ținta e ratată, pentru că ținta nu era în anul 2012, 2013
sau 2014. Dar nu e rău că tocmai revista de cultură considerată a
fi cea mai importantă din țară a publicat acest punct de vedere.
Va fi foarte relevant pentru cercetătorii din viitor (sigur, cui îi
pasă azi de ei?).
Cât despre
mine, fac ceea ce-i șade bine unuia ca mine: voi adăuga un al
treilea volum-addenda. În acest nou sejur de cercetare am descoperit
alte scrisori care pot fi incluse în ”corpus”; nu multe, vreo
150 de pagini tipărite. Și cu acestea dosarul de la Chicago e
încheiat.
Am să
închei acest dialog cu o întrebare retorică, dar una necesară
prin prisma tuturor celor discutate până acum. Ar putea chiar să
stea drept titlu. Este Eliade un subiect actual? Se mai poate aduce
ceva nou în cunoașterea operei și vieții sale?
Mă
întrebați de fapt despre două lucruri: actualitatea și noutatea.
Voi începe
din nou cu o experiență personală. Mi se întâmplă destul de des
să fiu pus în fața acestei întrebări, nu într-o formă
retorică, ci în una... negativă. De când am început să scriu
despre Eliade, tot aflu de la colegi (și mai ales de la ”colegi”)
că e un subiect ”răsuflat”. Asta în timp ce Marx sau Freud,
Biblia sau
Upanișadele,
Eminescu sau Ionesco nu sunt, desigur, ”răsuflate”. Mă rog, e
binecunoscuta adaptare de către intelectuali a tehnicii fotbalistice
”pasul la offside”.
Din păcate pentru respectivii, opinia lor rămâne o ocupație de
chibiț frustrat.
Iată câteva
truisme care trebuie repetate: Nu există subiect despre care să nu
se poată spune ceva nou, fie și pentru simplul motiv că oamenii și
mentalitățile lor se schimbă; se învechesc înseși ideologiile
prin prisma cărora un subiect sau altul au fost judecate; fiecare
moment istoric ne aduce la un alt punct de vedere asupra trecutului
ș.a.m.d. Trecutul însuși nu există decât datorită prezentului,
iar acesta e mereu altul. Există doar subiecte unde acest ”nou”
e neinteresant și asta datorită gradului de relevanță a
subiectelor însele. Cred că nu mai e nevoie să argumentez de ce
Eliade – opera lui, dar și viața sa – este și va continua să
fie un subiect relevant.
Așadar, să
iau întâi întrebarea despre noutate. Înainte de toate, mai este
foarte mult de făcut în privința editării operei lui Eliade. Au
rămas destule inedite – nu doar jurnalul – care trebuie
publicate. Alte opere se cer reeditate mai bine, mai fidel. Ediția
publicisticii românești, pe care ați început-o dvs, trebuie dusă
mai departe. Nici articolele culturale sau științifice publicate în
limbi străine nu au fost toate strânse în volum de către Eliade
însuși; fără a mai socoti prefețe, introduceri, articole de
dicționar și enciclopedie etc. La fel, integrala interviurilor,
foarte importante pentru întregirea părții confesive a operei lui
(memorii, jurnal). Va trebui realizată ediția critică, o
întreprindere extrem de complexă și îndelungată. Trebuie
reluate, completate și finalizate, edițiile corespondenței, atât
cea emisă, cât și cea primită. Aș putea continua.
Apoi,
interpretarea operei lui Eliade este încă departe de a fi atins un
punct de saturare. Motivațiile interne ale ideilor și teoriilor
sale, adică cele care țin de formația sa, de viața și
experiențele sale, au fost doar parțial puse în evidență. E
foarte important să confruntăm ideile sale nu doar cu cele mai
recente teorii din studiile religioase, ci și cu ideile cele mai
avansate din psihologie, fizică, astrofizică, științe cognitive
etc., care de cele mai multe ori îl confirmă pe Eliade și îi
infirmă pe criticii săi.
Cât
privește actualitatea lui Eliade, aici e mult prea mult de spus, iar
unele afirmații vor avea, fără intenție, tentă polemică. Chiar
unul dintre istoricii religiilor care s-a ilustrat printre cei mai
abrazivi critici ai săi și care sângerează de fiecare dată când
îl vede citat în mod pozitiv, remarca – cu amărăciune – că,
deși nimeni nu-l mai citește azi (o exagerare), opera sa este încă
reprezentativă pentru abordarea dominantă în domeniul studiilor
religioase (o altă exagerare). Ultima exagerare este însă
considerabil mai mică. Opera savantă a lui Eliade continuă să fie
citită, deși nu la fel de mult ca în urmă cu trei-patru decenii,
și să fie influentă în efortul de înțelegere a fenomenului
religios, deși în aceste ultime decenii a trecut printr-un intens
proces de reevaluare critică. Mai mult decât critica operei și a
ideilor sale, critica ideologică la care a fost supus postum
(începuse dinainte, dar fără efectul scontat) pentru simpatiile
sale politice de la sfârșitul anilor ’30 a avut rolul
principal în dezactualizarea ideilor lui Eliade. Căci acestea sunt
prezentate acum drept ideile unui fascist și antisemit. Un lucru
fals, după cum știm, dar unul repetat cu regularitate, în locuri
importante, cu mare vizibilitate și impact, de către persoane care
– nu neapărat în virtutea calităților lor științifice sau
intelectuale – reușesc să-l propage cu succes. Pe de altă
parte, tocmai în virtutea acestui lucru, despre Eliade se discută
acum foarte mult. Și, în mod natural, se va mai discuta până când
lucrurile vor fi aduse la dimensiunile lor reale (căci în acest
moment ele sunt cu totul distorsionate și hiperdimensionate, ca să
nu mai pomenesc decontextualizarea sau proasta lor contextualizare).
Iar atunci când se va întâmpla, accentul se va muta din nou pe
operă și idei. Miza multora dintre criticii săi ideologici tocmai
aceasta este: de a-l scoate din actualitate pe ușa din spate.
Cu riscul de
a simplifica o situație foarte complexă, voi spune următoarele:
Bătăliile teoretice în jurul lui Eliade, începute în anii ’70,
s-au purtat cu precădere după 1980 și au durat, cu intensitate,
până pe la sfârșitul secolului. Una sau două generații de
savanți – mai ales americani – implicați în ele, care își
croiau atunci drum în disciplina istoriei religiilor contra
perspectivei celei mai influente (aceea eliadeană), sunt acum pe
cale de a se retrage. Pentru noile generații de savanți, ideilor
acestora sunt la fel de vechi și problematice precum le păreau lor
cele ale lui Eliade. În plus, generațiile care se războiau cu
Eliade pentru a-și propune propria identitate devin acum, la rândul
lor, o țintă critică a noilor veniți, cu alte viziuni, cu noi
abordări ale fenomenului religios. Acest proces, în care – pentru
a folosi un limbaj pitoresc – Eliade este dușman al dușmanilor,
va duce la o reconsiderare a lui. Tocmai faptul că
ideile sale teoretice n-au murit de moarte naturală (n-au fost
lăsate să moară), ci au fost puse în zeghe – sau în carantină,
în cel mai bun caz –, forțând asupra lor interpretări
ideologice, le va asigura longevitatea. Din acest motiv și din toate
celelalte, Eliade este încă foarte actual, chiar dacă această
actualitate se manifestă într-un context care-i este foarte advers
(în principal, pentru că este plin de prejudecăți ideologice).
Dar și contextele, ca toate lucrurile de pe lumea aceasta, se
schimbă.
Sunt,
așadar, încă multe de făcut în ceea ce-l privește pe Eliade,
care continuă să fie un subiect actual, în ciuda acelora ce-și
doresc contrariul sau a celor dominați de epichairekakia.
Aș spune că e nevoie de cât mai mulți
cercetători tineri care să se ocupe îndeaproape de opera lui, să
o regândească pornind de la sursele prime (din păcate încă
incomplet cunoscute), în noul context epistemologic oferit de mersul
înainte al cunoașterii globale, cu o privire critică îndreptată
deopotrivă asupra operei lui Eliade și a criticilor ei. Cred că
mulți dintre acești tineri cercetători se află deja în prag.
Convorbire realizată de Mircea
Handoca în august 2014
Extras din Viața
Românească, CIX,
nr. 12, decembrie 2015, pp. 13-30.
Face parte din ediția a III-a a
volumului Convorbiri cu și despre Mircea
Eliade, în curs de publicare.
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|