Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Recommend_Us
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 30 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Restituiri: MIHAI SIN (5 noiembrie 1942 - 6 mai 2014) un mare scriitor roman II
    Scris la Saturday, November 19 @ 13:26:07 CET de catre asymetria
    Memoria Despre MIHAI SIN, unul dintre marii prozatori ai ultimului sfert de secol XX, se vorbește tot mai puțin sau deloc, deși plecarea sa dintre noi în eternitate e destul de proaspătă – 6 mai 2014. Însă este și adevărat că, din mulțimea de iconoclaști-reconsideratori (se poate citi chiar “detractori”) actuali, este foarte probabil ca mulți să nu știe mare lucru despre autorul care, în anii’80, alcătuia un trio de forță în proza românească postbelică împreună cu Marin Preda și Augustin Buzura. Opera sa, publicată între anii 1973-1996, îi justifică un loc important în literatura română, după cum se poate observa din simpla enumerare a cărților publicate sau/și din multele comentarii de specialitate.
    Dumitru HURUBĂ


    Și, oarecum pentru a continua, doar în altă formă și pe alt palier ideile conținute în textul-citat de mai înainte, îmi permit să redau o discuție pe care personal am avut-o cu Mihai Sin în anul 1996…

    MIHAI SIN  : „-Din păcate, acum problema se pune altfel  : mai poate fi scriitorul «  persoană publică  », din moment ce aproape nu mai are public  ?”
    Dumitru Hurubă  : -Stimate domnule MIHAI SIN, vă numărați printre foarte puținii scriitori importanți ai literaturii române care au reușit să traverseze cu bine „momentul 89”, ba chiar publicând un roman de câteva sute de pagini, în două volume – Quo vadis, Domine  ? –, sunteți mulțumit  ?
    Mihai Sin  : -Recunosc, am avut și momente de mulțumire legate de acest roman și văzându-l încheiat. L-am scris în împrejurări deosebite pentru mine, ca și cum ar fi trebuit neapărat să-l scriu, având de îndeplinit un fel de „datorie” față de cine, față de ce, e mai greu de spus. Și poate ar suna prea patetic, poate chiar „grandilocvent” pentru vremurile noastre atât de „pragmatice” și, în bună măsură, bicisnice. „Mulțumirea”, atâta câtă o fi fost, a alterat sau în anumite situații a fost copleșită de stări de îngrijorare, neliniște sau chiar consternare, privind starea literaturii de la noi, dar nu doar de la noi. Dar sunt mulțumit și pentru că n-a trebuit să mă „schimb” cum au făcut-o destui.
    D.H. -Vom reveni cu îngăduința dumneavoastră, la acest roman puțin mai încolo... Spuneți-mi acum, vă rog, cum se vede producția de carte românească dinspre Târgu-Mureș  ? În primul rând din punct de vedere calitativ. Mă gândesc la puzderia de autori, mulți nepublicați înainte de ’89...
    M.S. -Târgu Mureș e orașul unde-mi am avut „reședința” ca să spun așa, dar atâta tot. Probabil la asta v-ați referit. Nu e câtuși de puțin un loc „binecuvântat” din punct de vedere cultural, iar din atâtea altele, probabil și mai puțin. Altfel, cred că de pretutindeni se vede același lucru  : multă confuzie, producție de carte incredibil de inegală, cărți demne de toată stima, „sufocate” de „hibrizi” bizari, fără nicio valoare. Mă rog, e treaba fiecăruia să-și cheltuiască banii cum vrea, dacă ține cu orice preț să-și vadă numele pe o copertă. „Dacă așa vrea mușchii lui” – ca să citez această expresie „enormă”, care a apărut în ultima vreme, parcă special pentru perioada aceasta. Sau o fi mai veche și eu am receptat-o târziu  ?! Și asta se poate. În orice caz, cei mai mulți dintre cei ce-ar trebui să facă o anumită ordine și în „producția de carte românească”, cum bine i-ați spus, se pare că au alte treburi  : se admiră în oglinzi și scot gemete de plăcere, iar din când în când țipă unii spre alții, adică „colocviază”, cât sunt de frumoși și de deștepți. Cu siguranță că trebuie îndurate și astea, dar nu e deloc ușor…
    D.H. -Credeți că e un câștig sau o pierdere pentru scriitor dacă el devine persoană publică  ?
    M.S. -Cândva, pretutindeni în lume, în perioade faste pentru literatură, cred că a fi „persoană publică” a fost pentru scriitor un câștig chiar și atunci când unii n-au suportat „povara” notorietății, dar asta e o altă problemă… Din păcate, acum problema se pune altfel  : mai poate fi scriitorul „persoană publică”, din moment ce aproape nu mai are public  ? Cum spuneam acum vreo doi ani (la un colocviu  !), scriitorii au ajuns să se citească doar între ei, și asta în cel mai bun caz. „Publicul” a fost atras și cucerit de alte „domenii”, ca și de tot felul de „scriitori” care oferă în porții considerabile “dulcețuri”, „otrăvuri”, false probleme și mai ales „nicio problemă”, texte de „mestecat” precum chewing gum-ul, de pildă.
    D.H. -Ați făcut parte din extraordinarul grup de scriitori care a început să editeze la Târgu Mureș seria nouă a revistei „Vatra” – cea mai importantă revistă de cultură editată în provincie… Sunteți dispus să vorbiți puțin despre ea  ? Ce a însemnat pentru dumneavoastră, pentru ardeleni și pentru scriitorimea română în general  ?
    M.S. -Au fost destule „voci” (neoficiale, desigur, pentru că cele oficiale, dintotdeauna…) care au susținut, în anumite momente, că „Vatra” a fost cea mai bună revistă din țară, nu doar din „provincie”. Noi n-am avut „complexe provinciale”. Dimpotrivă, „am dat tonul” nu o dată, iar în privința „rezistenței” culturale, literare și chiar politice, cred că într-adevăr meritele revistei au fost foarte mari. Dar ce-aș putea să vă spun acum în plus  ? Adevărul e că nu sunt deloc „dispus”, n-am niciun chef să vorbesc despre „Vatra”. Multe dintre lucruri au fost deja uitate, minimalizate, falsificate. Teritoriul a fost repede cucerit, cum se întâmplă întotdeauna, de inși care-și arogă tot felul de merite, „se lustruiesc pe sine”, emit inepții, unii dintre ei detestând „echipa” și „revista în epocă”. Ce poți să le faci  ? Trebuie lăsați în pace, sunt de neoprit în demersurile lor de a se „nemuri”. Dar tăcerea este totuși mult mai deasă decât aceste tentative de „istorie literară” falsificată și îngrozitor de măruntă. Încerc să nu-mi bat capul cu astfel de „probleme” – oricum, nu le-aș face față.
    D.H. -Acceptați ideea că, în momentul de față literatura și cultura seamănă cu o apă tulbure în care, rar, mai pătrunde câte un șuvoi de limpezime  ? Credeți că aceasta ar fi „normalul”, sau „un normal”  ?
    M.S. -Accept în întregime ideea. Și o fi “normal” să se întâmple astfel, din moment ce, de multă vreme, „anormalul” face parte din viețile noastre, din „normalitatea” noastră.
    D.H. -Sunteți de acord să ne întoarcem puțin în timp și să-mi vorbiți despre romanul dumneavoastră Schimbarea la față  ? Ideea acestei întrebări este legată de faptul că, îmi amintesc foarte bine, în ziarul „Scînteia” a apărut atunci un comentariu nesemnat, extrem de dur la adresa cărții. Vi se aduceau, între altele, acuzații de pornografie, vulgarități etc. Știți, sau bănuiți, care a fost cauza reală a atacului și cine NU a semnat materialul respectiv  ?
    M.S. -Consider și azi că Schimbarea la față e un roman profund protestatar. L-am scris cu o mânie rece și cu o exasperare controlată, cel puțin așa îmi amintesc, și nu „șopârle” sau tot felul de găselnițe au provocat reacțiile amintite (și încă multe altele), ci întreaga substanță a cărții. Printre altele, cred că a iritat în mod deosebit un capitol, să-i spun „eseistic”, despre „micul șef” și despre ascensiunea lui Hitler la putere. Dar nu Hitler, ci Ceaușescu a fost ținta mea reală, iar acest lucru a fost observat de către „vigilenții de serviciu”. Cum însă nu se putea spune pe față că șeful, tovarășul a fost astfel „zugrăvit” într-o carte (prea mulți ar fi trebuit să plătească lipsa de vigilență înainte de apariție  !), s-a găsit soluția cu „pornografia”, „vulgarități de limbaj” etc. E ciudat că, după atâta timp, nimeni din cei „responsabili” atunci, la „Scînteia” sau la Secția de presă a C.C., nu îndrăznește să dea la o parte “vălul” anonimatului. Da, eu cred că știu cine a scris acel articol. Dar nu am suficiente probe ca să fac public acel nume. Și chiar dacă aș avea, n-am nicio dorință de „răzbunare”.Ar fi doar un fapt de istorie literară și, poate, un motiv în plus de a-l împiedica pe acel autor să mai comită și alte „mizerii”, cu altă mască, în vremurile noastre. Deși, cine și ce îl poate opri pe „tipul abject” din acțiune  ?! Până la urmă, poate că totuși careva dintre cei implicați va vorbi, doar s-au făcut atâtea alte „dezvăluiri”, mult mai importante, nu-i așa  ?! Dar am serioase rezerve. De obicei, genul acesta de indivizi “dezvăluie” doar ceea ce le convine.
    D.H. -Revenind la noul val de scriitori  : considerați că ei sunt comentați corespunzător de critica literară  ? Și, oarecum, în context  : ce părere aveți despre grupuri și partizanate literare  ?
    M.S. -Dacă există un „nou val”, n-am nicio îndoială că nici ei, ca și cei mai „vechi”, nu sunt comentați corespunzător. Despre „grupuri” și „partizanate literare” ce pot să vă spun  ? E o realitate pe care o cunosc și pe care încerc de-o viață s-o iau ca atare sau s-o ignor. Uneori reușesc, alteori mai puțin. E mult, infinit mai greu să fii „izolat”. Asta irită, aș zice chiar că „întărâtă”. Altfel, n-ai ce face, există oameni care așa vor ei să-și ducă traiul, sau nici nu pot altfel  : în grupuri, în cete, uneori chiar în haite. și, firește, nu e vorba doar de scriitori.
    D.H. -Unii scriitori vorbesc despre model-modele… Ați avut, sau aveți  ? Vă convine să se spună despre dumneavoastră că scrieți ca…  ?
    M.S. -Că-mi convine sau nu, s-au făcut destule asociații între proza mea și a altor scriitori, mai ales de pe alte meleaguri. Alteori s-au făcut asociații și cu viziunea unor regizori-cineaști… În general, pot spune că aceste comparații n-au fost excesive și rareori le-am considerat „nefericite”. Dar „modele” n-am avut. M-am ferit încă de la început de așa ceva, aproape programatic. Am încercat să-mi ascult propria voce și să „interpretez” substanța pe care o am, atâta câtă e.
    D.H. -Nu puteți fi înregimentat doar în eșalonul „romancier”, pentru că ați scris și proză scurtă și eseu… Altceva  ? De exemplu teatru, poezie… În orice caz, ce loc ocupă în sufletul dumneavoastră alte genuri literare decât romanul  ?
    M.S. -N-am scris teatru, cu excepția unei piese pentru copii, pe care am scris-o de fapt de dragul fiicei mele, Mihaela. Am scris cândva și un fel de poeme – mai bine zis niște „notații” ce se doresc foarte lapidare, „seci”, și în care poezia trebuie să fie subsumată și „comprimată”. Dar știam că nu pot fi poet, ci doar prozator, iar acele încercări țineau mai degrabă de experiențele prozatorului. Altfel, iubesc mult poezia, fără să fiu un cititor asiduu. Marea poezie – pentru care îmi place să cred că am „antene” s-o receptez – mă tulbură, mă răvășește, și nu mă hotărăsc prea ușor să mă las pradă unor astfel de stări. Îmi place de asemenea proza scurtă, și ani de zile am încercat chiar s-o susțin și altfel decât practicând-o, scriind mici eseuri, „note”, încurajând autori ale căror texte mă entuziasmau, dar care erau prea puțin sau deloc băgați în seamă de către critica vremii. Asta a fost în perioada mea de „activism literar”, când m-am risipit în tot felul de „cauze” mai mult sau mai puțin pierdute. Dar n-o regret și astăzi prețuirea și respectul față de acei scriitori au rămas intacte, iar în unele cazuri au sporit de-a lungul anilor.
    D.H. -Vă obosește scrisul, sau vă dă o senzație de bine și chiar de relaxare  ?
    M.S. -„Senzația de bine” apare, într-adevăr, uneori, când sunt cu adevărat mulțumit. Dar „oboseala” înseamnă cel mai adesea „epuizare”, „sfârșeală”, chiar un fel de „convalescență” prelungită în care am intrat, de pildă aproape de fiecare dată când am pus punctul final la o carte. Mai sunt însă atâtea alte stări, atâtea alte trăiri, complicate, complexe, încâlcite chiar sau confuze pe care ți le oferă scrisul. Pentru a le descrie, pentru a le mărturisi, e necesară probabil o altă carte și o anumită motivație. Unii au și făcut-o, scriind un fel de „jurnal” despre cum a mers lucrul la un roman, de pildă. Sincer să fiu, n-am simțit niciodată nevoia să o fac și nici nu-i prea văd rostul. Așa cum mi-e greu să-i înțeleg pe cei ce afirmă cu nonșalanță că scriu „cu plăcere” și că „se destind” sau „se relaxează” scriind. Dar asta e treaba fiecăruia într-un domeniu atât de manifest subiectiv.
    D.H. -Urâți eroii negativi pentru a-i face cât mai negativi  ?
    M.S. -Interesantă întrebare… M-am ferit întotdeauna, la început probabil instinctiv, să-i urăsc pe eroii „negativi” chiar când sunt foarte negativi. Asta ar presupune, pe plan artistic și o deformare, o îngropare a „tușelor”, apariția unor „malformații”. Știu că am avut un moment de mulțumire când în urmă cu ani, un critic important a scris că la mine se manifestă o nevoie de înțelegere a lumii pe care o descriu, chiar și atunci când anumite aspecte sunt detestabile. Într-adevăr, acesta mi se pare a fi un lucru esențial, pe care încerc să-l fac și uneori se pare că am reușit  : să înțeleg.
    D.H. -Cât de normală vi se pare implicarea unor scriitori în viața politică  ? V-aș da trei exemple  : Ana Blandiana, Nicolae Manolescu și Octavian Paler. Ce credeți  ? Au câștigat ei  ? Am câștigat noi  ? Am câștigat cu toții sau a fost o pierdere generală  : cultură, literatură, scriitori, cititori, pierzând și ei ca politicieni  ?
    M.S. -Implicarea unor scriitori în viața politică mi se pare cât se poate de normală. Unora politica li se potrivește, altora nu. E o chestiune ce ține de temperament, de “structură”, de ambiții, de himere chiar, și încă de atâtea altele… Spre politică se poate veni dinspre diferite profesii, așa că de ce n-ar fi tentați și scriitorii  ? De ce nu prea reușesc scriitorii în politică  ? Asta e altă poveste și am încercat s-o explic într-un recent interviu publicat în „Luceafărul”. Față de scriitori, „ceilalți” au o suspiciune în plus, ca și ceva mai multe prejudecăți. În privința „pierderilor” și „câștigurilor”, mi se pare că nu e vorba de nicio „pierdere” și de niciun „câștig”. Pur și simplu se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple.
    D.H. -Înainte de’89 se vorbea despre „realism socialist”, acum s-ar putea vorbi despre un realism al economiei de piață, evident în literatură  ?
    M.S. -„Realism al economiei de piață” Da, se poate spune și așa… Există, firește, o „literatură de consum”. Ea nu trebuie să fie neapărat proastă și detestabilă, după cum extrem de rar se mai poate vorbi și de „artă”. Scriitorul occidental cunoaște de la început „regula jocului”, în timp ce noi abia acum simțim pe pielea noastră anumite lucruri ce țin de duritatea „pieții”. În Occident, „arta” (nici ea întotdeauna autentică) s-a refugiat într-un fel de spații privilegiate (există un canal TV „Arte”, nu-i așa  ?), „ocrotite” (cum ar fi „campus”-urile universitare), dacă nu cumva în „rezervații”. Dar lucrurile sunt ceva mai complicate și n-aș vrea să le „expediez”, vulgarizându-le.
    D.H. -Cum colaborează un scriitor de talia Dumneavoastră cu editurile în momentul de față  ?
    M.S. -Prost. Chiar foarte prost. Am avut deja experiențe „nefericite” cu editurile cu care am colaborat, ba chiar, din anumite puncte de vedere, detestabile. Dar să vă povestesc o întâmplare  : am parcurs o perioadă deloc scurtă și ușoară căutând o editură care să-mi publice, în condiții „reciproc avantajoase” volumul al doilea al romanului Quo Vadis, Domine  ? La un moment dat, am ajuns în fața unui domn de la o editură „bine situată”, ca să zic așa. Îl consideram un distins intelectual. Ei bine, m-a refuzat, invocând anumite pretexte (că nu vrea să se amestece într-un anumit „conflict” etc.), dar nu asta era important, refuzul lui fiind previzibil  : mi-a spus, printre altele, că „autorii” nu mai sunt acum în situația de a avea anumite „pretenții”, acum regulile s-au schimbat, sunt total la mâna editorilor. Și am simțit în vocea și în toată atitudinea lui o satisfacție joasă, aproape ciocoiască, în care el, din spatele unui birou, putea „strivi” până și „un scriitor de talia mea” (ca să vă reiau expresia). Am avut senzația că un fătălău credea că devenise, în sfârșit „bărbat”. Acum era momentul  ! Și specia asta nu era deloc rară, vă rog să mă credeți. Sau altă întâmplare, căci, vedeți, ne lipsesc multe, dar de “epică” nu ducem lipsă  : văzusem la TV o emisiune în care, printre alți invitați, era și un tânăr director de editură ale cărui idei mi se păruseră interesante. I-am dat un telefon, prezentându-mă, adăugând că nu știu dacă numele meu îi spune ceva. „Nu”, mi-a răspuns ritos și „important”. Am convenit o întâlnire de principiu, dar știam că n-o voi mai avea niciodată. Problema nu e că omul nu auzise de mine, că nu citise un rând din cărțile mele. Undeva, dacă l-ar fi interesat literatura română, „câtuși de puțin” ar fi putut întâlni și numele meu într-un ziar, într-o revistă. Deci nu e vorba de orgoliul nostru scriitoricesc, atât cât îl avem fiecare. Dar mulți dintre cei intrați recent în „sistemul de carte” (edituri, difuzare, tipografii), nu cunosc absolut nimic din literatura română și vin doar cu o viziune „inginerească” și de „management”. Cel mult, li se pare că literatura română începe odată cu ei. Și nu puțini sunt cei ce o disprețuiesc sau chiar o detestă, ceea ce se vede cu ochiul liber. Oricum, e o realitate îngrozitoare și, să recunoaștem, din anumite puncte de vedere trebuie s-o luăm de la început, alături de acești noi „culturnici”.
    D.H. -Cum vă simțiți după ce ați publicat o nouă carte  ? Sunteți fericit  ? Nemulțumit  ?...
    M.S. -Asta depinde de carte. De-a lungul anilor m-am simțit „eliberat” sau am simțit o „ușurare”, am fost bucuros sau încrezător și nu de puține ori trist, dacă, cuvântul acesta mai spune astăzi ceva, și îngrijorat, gândindu-mă la ce mă așteaptă. Dar dacă situația celor ce scot cărți, să le spun așa, căci scriitori profesioniști văd că e tot mai greu să ne numim, va continua să se înrăutățească, sub toate aspectele, nu-i exclus să mă simt stingherit, să mulțumesc „cu umilință” la tot mai multă lume „care a contribuit…”, sau chiar să mă scuz „pentru deranj”.
    D.H. -Domnule Mihai Sin, ne apropiem de finalul discuției noastre. Au mai rămas doar câteva lucruri de lămurit... La un moment dat ați făcut parte din diplomația românească... Cu ce gânduri v-ați implicat și ce a însemnat pentru dumneavoastră, ca om și ca scriitor acest lucru  ?
    M.S. -A fost o experiență extrem de interesantă, care a fost posibilă, cum se știe, în urma unei înțelegeri între Uniunea Scriitorilor și Ministerul de Externe, al cărui principal promotor a fost Laurențiu Ulici. Deși am rămas la Tel-Aviv mai puțin de un an, timpul petrecut în Țara Sfântă merită cel puțin o carte, îmi spun mereu asta și sper să mă ajute Dumnezeu să o și scriu. Dar nu vreau să scriu despre „viața de ambasadă”, ci despre experiența spirituală pe care am trăit-o acolo. Am văzut multe și cred că am înțeles multe.
    D.H. -Ce părere aveți despre pătrunderea în literatura română a vulgarităților, pornografiei și obscenităților de tot felul? Considerați că așa e normal, pentru ca... fiecare pasăre să trăiască sau să moară pe limba ei?
    M.S. -În ultimii ani am devenit tot mai „zgârcit” și exigent cu lecturile mele. Deci vă declar cu sinceritate că nu m-am întâlnit cu așa ceva. Dar dacă așa stau lucrurile și sunt convins că „fenomenul” pe care-l semnalați există, atunci ar trebui să intervină și „legea”. Iar dacă ea nu există sau e prea „interpretabilă” și „laxă”, atunci ar trebui să existe, totuși, și alte mijloace de reacție pe care orice societate trebuie să le aibă pentru a se apăra de degradare.
    D.H. -Sunteți de părere că există o delimitare destul de clară între literatură ante și post’89? Sau acest lucru se simte/se va simți doar la o parte dintre scriitori? Care credeți că sunt aceștia?
    M.S. -Nu mă interesează o astfel de delimitare, nu-mi spune nimic. Cei ce trasează astfel de „frontiere” o fac de obicei din interes de „transparențe”. Cum am mai spus, eu n-a trebuit să mă „schimb”. Au apărut scriitori noi (unii dintre ei la vârste venerabile, cu extraordinare cărți de „memorialistică” – dar care reprezintă, cel puțin câteva dintre ele, mult mai mult pentru cultura națională), vor mai fi și alții, așa aș vrea să privească lucrurile, așa mi se pare firesc. Am avut destule „hiatus”-uri în istoria și cultura noastră, provocate de alții, și nu văd de ce ar trebui să mai creăm și noi altele.
    D.H.-Revenind la Quo Vadis, Domine?, nu mai știu în ce număr al “României literare” din a doua jumătate a anului trecut, criticul literar Alex Ștefănescu a publicat o cronică du și, mi s-a părut mie, clar tendențioasă, făcând notă discordantă apropo de comentarii ale altor critici. Ce-ar fi să credeți că există nu-știu-ce legătură între această cronică și nu chiar atât de vechiul comentariu din „Scînteia”?
    M.S. -Am răspuns cu întârziere, după câteva luni, acelei „cronici”. Replica mea a fost găzduită de „Luceafărul”. Ce era de spus am spus și cred că ceea ce am afirmat despre acest “personaj” se va adeveri. Dacă nu cumva s-a și adeverit, și am destule semnale că nu puțini sunt acei ce s-au convins de aceasta. Altfel, eu mi-am propus să-l las „în plata Domnului”.
    D.H. -Puteți numi câțiva scriitori tineri în care aveți încredere în prezent?
    M.S. -Adevărul e că nu mai știu cum stau lucrurile în sectorul „tinerilor scriitori”. și apoi, n-am agreat niciodată departajările pe criterii de vârstă.
    D.H. -Domnule Mihai Sin, înainte de a vă mulțumi pentru participarea la acest dialog, o ultimă și banală întrebare  : vom găsi în anul 1997 o nouă carte semnată de dumneavoastră?
    M.S. -Nu. Mi-ar fi plăcut să scot o carte de publicistică, dar eu n-am statut de „lider de opinie” sau de „analist politic” sau de orice alt tip de „vedetă”, nu cred că voi găsi un editor interesat, și, la urma urmei, ultima mea carte, din motive nu pe deplin elucidate, mai mult n-a fost decât a fost în librării. Așa că nu mai știu dacă ar fi ceva de regretat. Oricum, trăim sub semnul derizoriului.
    D.H. -Vă mulțumesc, Domnule Sin  ! Vă doresc sănătate, putere de muncă și noi scrieri care să rotunjească zestrea de valori a literaturii naționale în contextul celei universale.
    P.S. Acest dialog a început la scurtă vreme după apariția romanului în 2 volume Quo vadis Domine?, și a continuat după câțiva ani… (D.H.)

    SCRISORI DE LA MIHAI SIN
    Târgu-Mureș
    17 apr.’96
    Dragă domnule Hurubă,

    Am întârziat cu trimiterea textului promis, pentru că am fost plecat într-un mic „turneu” prilejuit de lansarea cărții unui prieten stabilit de mulți ani în Germania. La asta s-au adăugat stări proaste și traumatisme cauzate de tot felul de „mizerii” care mi se fac în legătură cu apariția vol. al II-lea al romanului meu.
    Revista mi s-a părut interesantă, vie. Întâi am vrut să scriu despre ea, pe urmă a ieșit altceva. Am început și lectura cărții dumneavoastră (încă o dată, felicitări  !), care îmi provoacă delicii… amare. La dumneavoastră se întâlnesc satira și umorul de cea mai bună calitate cu un soi de bonomie, de înțelegere și, uneori, chiar dragoste față de personaje, iar efectul e remarcabil și… special. Când prozatorul e „rău” cu personajele sale, când rândurile sunt încărcate de răutate sau ură, proza își pierde din calitate, iar miza ei umană și creștină scade vertiginos, împreună cu valoarea artistică.
    La dumneavoastră, dimpotrivă, o înnobilează tocmai de această înțelegere umană.
    Vă doresc numai bine,
    Mihai Sin

    P.S. Vă rog mult să vegheați la „puritatea” textului pentru că, inevitabil, în dactilografiere se vor produce greșeli.

    Târgu-Mureș
    26 febr.’97
    Dragă domnule Hurubă,

    Vă mulțumesc și eu pentru interviu, pentru întrebările interesante și incitante. Sper să ajungă la Dvs. în timp util. Firește, pentru Dvs. e „gratis” (scoateți o revistă din entuziasm cu bani puțini sînt convins îi obțineți cu mare greutate). Dar pentru „Tribuna” pretind un onorariu de minimum 50.000 lei. Dacă Radu Mareș nu acceptă sau nu poate, atunci nu-l publice. E o chestiune de principiu, de la care m-am hotărât să nu mai abdic  : toate muncile din țara asta se plătesc, cum-necum, numai „munca intelectuală” se face pe bază de „voluntariat” și „(…)”(cuv. ilizibil). Mai bine nu mai public nimic decât să continui așa.
    Vă trimit și o fotografie, pe care însă vă rog insistent să mi-o restituiți. Am foarte puține „poze” (și aceasta cred că e din’91 (și nu le pot „înstrăina”. Dacă cei de la „Tribuna” nu vor o fotografie mai veche de-a mea, atunci puteți să le-o dați și lor, dar numai cu condiția obligatorie de a mi-o restitui. Radu Mareș e un om de cuvânt, așa că am încredere.
    În „Opinii culturale” am găsit multe lucruri interesante. Merite într-adevăr să vă zbateți pentru ea.

    Vă doresc toate cele bune,
    Mihai Sin
    P.S. Poate că m-am cam „întins”, întrebările au fost multe și nu m-am îndurat să renunț la nici una dintre ele.
    6 aprilie 2003

    Dragă domnule Hurubă,

    În primul rând condoleanțe pentru pierderea mamei, de care mi-ați scris. Apoi – scuze pentru întârzierea cu care vă răspund. Mă bucur de câte ori primesc un semn de la dvs. trebuie să vă spun că „sunteți un caz”  : cei mai mulți dintre oamenii cărora le-am făcut bine în viață (sau foarte mult bine – cum e cazul lui Moraru și Cistelecan de la „Vatra”), fie m-au uitat, fie mă consideră neinfluent în momentul de față (obișnuința la români dacă „nu există un interes”), fie au încercat să-mi dea „copite”.
    Sunt ca și retras din „lumea literară” (U.S. e, după părerea mea, un biet S.R.L., profitabil doar pentru câțiva scriitori și nescriitori), așa că, ce să zic?! Propunerea dvs. de a publica un interviu în R.l. m-a surprins. E ca și sigur că cei de acolo nu vor fi de acord, din moment ce revista e condusă de Manolescu (ce m-a „boicotat” o viață) și de Alex Ștefănescu, fost prieten și devenit unul dintre marii mei detractori. Puteți să încercați o întrebare, s-ar putea să fie amuzant. Altfel, cred că vă referiți la interviul publicat în „Opinii culturale” (dacă-mi amintesc bine numele revistei – mai există?), acum câțiva ani. Oricum, sigur că, „în caz că…”, ar trebui actualizat. Sunt suficient de dezordonat și cred că, dacă aș căuta acum numărul respectiv de revistă, mi-ar trbui o zi-două, „hârtiile” de tot felul copleșindu-mă.
    Mulțumesc pentru „Balamucul…”. O carte „delirantă” despre o perioadă delirantă, dar fără ghilimele. Îmi tot propun să vă scriu despre proza dvs. într-o epistolă mai lungă. Pentru mine cei mai importanți scriitori satirici ai noștri au rămas  : Șt. Mă. Găbrian, Valentin Șerbu, Dumitru Hurubă și Ioan Radin, care nu știu dacă a mai publicat vreo carte, după mulți ani.
    Vă doresc tot binele și aștept noi vești de la dvs.,
                                Mihai Sin

    Dragă domnule Hurubă,

    M-a emoționat gestul dv. din „Ardealul literar”. Nu trebuie să v-o mai spun, știți și dv. că asemenea gesturi sunt rarisime în lumea de astăzi  : ele înseamnă rectitudine, caracter, chiar și curaj – mult curaj. Vă mulțumesc.
    Ultima dv. scrisoare conține mai multe întrebări. M-am gândit să vă răspund imediat trimițându-vă ultima mea carte. E de fapt teza mea de doctorat – am fost nevoit, din rațiuni de existență, să mi-l dau la bătrânețe – și înseamnă viziunea mea asupra fenomenului cultural și literar românesc contemporan. Din diverse pricini, tirajul e mai mult decât „confidenâial” – iar cartea nu va fi în librării –, așa încât vă spun sincer, stăteam în cumpănă dacă să v-o trimit sau nu, gândindu-mă că ea nu trebuie să ajungă decât la câțiva oameni interesați cu adevărat de scrisul meu și de ideile mele. Acum v-ați convins că vă numărați printre acei câțiva, indiferent dacă îmi veți împărtăși sau nu aprecierile. În orice caz, am scris ceea ce am scris cu liniște,aproape cu seninătate, sigur fără resentimente și ură, ba poate cu întristare și, sincer, cu suferință.
    Vă doresc Sărbători fericite și un An Nou cu multă sănătate și bucurii  !

    19 dec. 2003
    Mihai Sin

    UN TEXT INEDIT SEMNAT DE MIHAI SIN
    SIMPLE ÎNTREBĂRI

    Suntem sau nu o „colonie culturală”? Această întrebare a fost pusă, nu o dată, în presa perioadei interbelice, o perioadă pe care o considerăm îndeobște ca pe o culme a culturii române și spre care am privit, în timpul deceniilor postbelice, cu admirație, cu jind și cu o ciudată nostalgie a unor lucruri normale și sublime, retrăite totuși, în cel mai bun caz fiind posibilă o apropiere, o egalare a lor și nicidecum o depășire.
    De ce, oare, se întrebau cei mari într-o perioadă atât de fastă pentru cultura română (printre ei, pare-mi-se, și Rebreanu), dacă suntem sau nu o „colonie culturală”? N-am să intru în detalii, dar întrebarea mi se pare totuși îndreptățită pusă atunci nu acum.
    Din păcate, acum nu ne-o punem încă, dar ar fi bine să fie pusă cât mai curând. Ea ar trebui să vizeze, în primul rând, forța motoare a românilor, a culturii române și echilibrul dintre traduceri și operele originale. Prelungirea la infinit a eforturilor „sincroniste”, devenite un fel de expresie etern „subalternă”, nu pare a fi altceva decât urmarea unor complexe de inferioritate, după cum „protocronismul”, în manifestările lui virulente și excesive, nu e altceva decât transformarea complexului de inferioritate într-unul de superioritate.
    Dar „normalitatea”, când va veni oare? Când vom ști să punem de acord valorile noastre cu cele universale, într-un context firesc, fără excese de nici un fel?
    Contrar multor păreri, după care noi parcurgem o perioadă de „recuperări”, mie mi se pare că, iarăși, batem pasul pe loc, dacă nu cumva mai rău. Euforia traducerilor masive (și nu mă refer, firește, la cele ce țin de „subcultură”) se prelungește prea mult, încât începe să se contureze pericolul de a deveni o „cultură de traduceri”. Iar situația „creației” românești, a valorilor românești, pare să nu mai țină de atât de invocatul „con de umbră”, ci de lucruri mai grave, aproape sumbre.
    Așadar, n-ar trebui oare să se pună iarăși întrebarea tăioasă și îngrijorată, dacă suntem sau nu o „colonie culturală”?

    Fără a intra nici în detalii, cum deja am menționat, nici în „fondul problemei”, vreau să dau doar un singur exemplu, la urma urmei benign, dar care, cred, spune multe  : după prezența la târgul de carte de la Frankfurt, editori români au participat la lungi dezbateri pe această temă. Principala lor problemă a fost „starea tehnică” a cărților, a hârtiei, a tiparului ș.a.m.d. Foarte bine, aceasta e într-adevăr o problemă majoră într-o concurență acerbă.

    Pe mine m-a îngrijorat însă, mult mai mult, faptul că, din câte mi-am dat seama,majoritatea covârșitoare a titlurilor propuse erau „traduceri”, propuse cui? Și pentru ce? Să fie vorba oare de același tiranic și blestemat „aflat în treabă”? Și de aceeași capacitate „tradițională” de a ne recunoaște valorile și de a le pune într-un circuit european?

    Să rămână oare, acestea și altele, doar niște întrebări retorice, ținând pur și simplu de un „specific” pe care nu vrem sau nu putem să-l eliminăm?
    Mihai Sin

    N.B. Acest text l-am primit în scriere olografă în data de 22 aprilie 1996 (data poștei), text pe care, din păcate și din motive independente de voința mea n-am reușit să-l public la timp, iar regretatul Mihai Sin mi-a propus, telefonic, să renunțăm la el… (D.H.)


    ÎNCHEIERE EXPLICATIVĂ

    Vrem-nu vrem să recunoaștem, realitatea este că, pe măsură ce înaintăm în timp, generațiile care ne urmează, în majoritatea lor, sunt tot mai puțin interesate de tradiții, de valori culturale și, în general, de trecut. După ’89, ca să luăm un punct de reper concret, în literatură s-a produs o schimbare de macaz care a deviat aproape întreaga garnitură literară pe o linie ale cărei traverse-scriitori, fie sunt înlocuite cu altele, fie înlăturate ca netrebuincioase. Acarii, mulți angajați ai firmei Reconsiderarea, la departamentul Iconoclaștii, deja specializați în manevrări spre și pe linia moartă, se puseseră pe treabă vânjos. Astfel, ne-am pomenit că scriitori importanți de după 1944 și până în 1989, au devenit indezirabili, deoarece creația lor se petrecuse mai ales în vremea comunistă. Valoarea operelor nici nu mai era luată în considerare  ! În acest context, situația lui Mihai Sin a fost diferită  : în 1985 i s-a refuzat premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul Schimbarea la față, pe motiv de conținut anticomunist, după 1989, pentru romanul Quo vadis, Domine? (2 vol., 1993-1996), a fost acuzat pentru încercarea de reabilitare a fostei securități. Nimic mai paradoxal, după părerea mea, de-aceea, nici nu găsesc o explicație cât de cât logică a situației. Tot așa cum – tot nu pricep din ce motive – s-a lansat știrea conform căreia opera lui Mihai Sin nu ar fi fost comentată și analizată de critica literară la timpul potrivit, prin aceasta inducându-se ideea că ea ar fi fost lipsită de valoare. Pentru ca și cei care se îndoiesc, sau ar fi partizanii acestei imense prostii, am anexat prezentului material o parte a referințelor critice semnate de către unii dintre cei mai importanți critici literari ai vremii. Astfel  : Ștefan Borbély, Anton Cosma, Valeriu Cristea, Dan Culcer, Gabriel Dimisianu, Constantin Hârlav, Mircea Iorgulescu, Dan C. Mihăilescu, Ion Negoițescu, Radu Petrescu, Lucian Raicu, Eugen Simion, Ion Simuț, Alex. Ștefănescu, Laurențiu Ulici…

    Mai departe  : considerând că Mihai Sin a fost unul dintre cei mai importanți scriitori-prozatori ai sfârșitului de secol XX, am crezut de cuviință, în virtutea unor sentimente de prietenie și respect pe care le-am nutrit față de el, dar și pentru a (re)aminti rostul și rolul său în proza și literatura postbelică, să scriu această micromonografie. Sigur că nu este exhaustivă, sigur că datele și evenimentele care au avut loc de-a lungul vieții sale cuprinse în acest material sunt incomplete, însă (doar) pe acestea le-am avut la îndemână. Poate la un nou text, revăzut și adăugit cu informații suplimentare, micromonografia va arăta altfel…

    Eu am exploatat aici doar materia primă pe care am avut-o la dispoziție.
    Cu toată considerația, pentru MIHAI SIN și în memoria sa. (D.H.)
    P. S. Autografe de la Mihai Sin pentru mine  :

    Pe romanul Quo vadis, Domine  :
    Domnului Dumitru Hurubă, cu veche și nestrămutată prietenie.
    Mihai Sin
    Târgu-Mureș,
    Decembrie, 2009;

    Pe volumul Marea miză;
    Domnului Dumitru Hurubă, „după douăzeci de ani” (dar nu de Dumas), ci ani duri, românești, cu bucuria revederii, Mihai Sin. Târgu-Mureș, Decembrie 2009.

    DESPRE OPERA LUI MIHAI SIN, AU SCRIS, ÎNTRE ALȚII  :

    Dana Dumitriu, despre „Așteptând în liniște”, în revista Argeș nr. 5/1973; Laurențiu Ulici, în Prima verba, vol. I, p. 199-202; Dan Culcer, citat mai înainte; Sorin Titel, în Pasiunea, p. 153-155; Dinu Flămând, despre romanul „Bate și ți se va deschide”, în revista Ramuri, nr. 10/1978; Radu Petrescu, despre „Bate și ți se va deschide”, în Viața Românească, nr. 12/ 1978; Mircea Iorgulescu, în "Scriitori tineri contemporani", Editura Eminescu, Buc., 1978, p. 246-248; Constantin Hârlav, despre „Terasa”, în revista Steaua nr. 9/1979; Dan Culcer, în vol. Serii și grupuri, Ed. Cartea Românească, Buc. 1981, p. 240-245; Cornel Moraru, în vol. Semnele realului. Secționări critice convergente, Ed. Eminescu, Buc. 1982, p. 154-159 și 253-260; Valeriu Cristea, în vol. Modestie și orgoliu, p. 206-211; Alex. Ștefănescu, în vol. Prim-plan (35 de profiluri de scriitori români contemporani), Ed. Eminescu, 1987, p. 302-308; Anton Cosma, în vol. Romanul românesc contemporan, I, Ed. Eminescu, Buc. 1988, p. 157-162; Eugen Simion, în vol. Scriitori români de azi, IV, Editura Cartea Rom., Buc., 1989, p. 436-465; Lucian Raicu, Proba realului, în România literară nr.16/1990; Ion Vlad, În universul nuvelei, în Steaua nr.4/1990; Virgil Podoabă, Al treilea timp, în Familia nr. 5/1990; Al. Cistelecan, Proza și conștiința, în Familia nr. 6/1991; Gabriel Dimisianu, Romanul antitotalitar, în România literară nr. 44/1991; Irina Petraș, A fi în mers, în revista Transilvania nr. 6/1992; Romulus Diaconescu, „Schimbarea la față”, în revista Ramuri nr. 4/1993; Tania Radu, Din lumea paralelă, în LAI nr. 4/1994; Alex. Ștefănescu, Quo vadis, Mihai Sin?, în România literară nr. 11/1994, și Un diavol mult prea simpatic, în România literară nr. 12/1994; Ștefan Borbély, Călimara cu otravă, în revista Apostrof, nr. 5-7/1994; Caius Dobrescu, Pro Sin, în România literară, nr. 45-46/1994; Dan C. Mihăilescu, În absența bubulilor, în România literarăL, nr. 45-46/1994; Ioana Pârvulescu, Obsesiile noastre, în România literară nr. 45-46/; Ion Negoițescu, Scriitori contemporani, 1994, p. 383-386; Ion Simuț, Incursiuni în literatura actuală, Oradea, Editura Cogito, 1994, p. 298-301;


    Nota: DESPRE OPERA LUI MIHAI SIN, AU SCRIS, ÎNTRE ALȚII  :

    Dana Dumitriu, despre „Așteptând în liniște”, în revista Argeș nr. 5/1973; Laurențiu Ulici, în Prima verba, vol. I, p. 199-202; Dan Culcer, citat mai înainte; Sorin Titel, în Pasiunea, p. 153-155; Dinu Flămând, despre romanul „Bate și ți se va deschide”, în revista Ramuri, nr. 10/1978; Radu Petrescu, despre „Bate și ți se va deschide”, în Viața Românească, nr. 12/ 1978; Mircea Iorgulescu, în "Scriitori tineri contemporani", Editura Eminescu, Buc., 1978, p. 246-248; Constantin Hârlav, despre „Terasa”, în revista Steaua nr. 9/1979; Dan Culcer, în vol. Serii și grupuri, Ed. Cartea Românească, Buc. 1981, p. 240-245; Cornel Moraru, în vol. Semnele realului. Secționări critice convergente, Ed. Eminescu, Buc. 1982, p. 154-159 și 253-260; Valeriu Cristea, în vol. Modestie și orgoliu, p. 206-211; Alex. Ștefănescu, în vol. Prim-plan (35 de profiluri de scriitori români contemporani), Ed. Eminescu, 1987, p. 302-308; Anton Cosma, în vol. Romanul românesc contemporan, I, Ed. Eminescu, Buc. 1988, p. 157-162; Eugen Simion, în vol. Scriitori români de azi, IV, Editura Cartea Rom., Buc., 1989, p. 436-465; Lucian Raicu, Proba realului, în România literară nr.16/1990; Ion Vlad, În universul nuvelei, în Steaua nr.4/1990; Virgil Podoabă, Al treilea timp, în Familia nr. 5/1990; Al. Cistelecan, Proza și conștiința, în Familia nr. 6/1991; Gabriel Dimisianu, Romanul antitotalitar, în România literară nr. 44/1991; Irina Petraș, A fi în mers, în revista Transilvania nr. 6/1992; Romulus Diaconescu, „Schimbarea la față”, în revista Ramuri nr. 4/1993; Tania Radu, Din lumea paralelă, în LAI nr. 4/1994; Alex. Ștefănescu, Quo vadis, Mihai Sin?, în România literară nr. 11/1994, și Un diavol mult prea simpatic, în România literară nr. 12/1994; Ștefan Borbély, Călimara cu otravă, în revista Apostrof, nr. 5-7/1994; Caius Dobrescu, Pro Sin, în România literară, nr. 45-46/1994; Dan C. Mihăilescu, În absența bubulilor, în România literarăL, nr. 45-46/1994; Ioana Pârvulescu, Obsesiile noastre, în România literară nr. 45-46/; Ion Negoițescu, Scriitori contemporani, 1994, p. 383-386; Ion Simuț, Incursiuni în literatura actuală, Oradea, Editura Cogito, 1994, p. 298-301;

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.65 Seconds