Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 83 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Proza: S.Y. Agnon. ÎN FLOAREA VÂRSTEI
    Scris la Tuesday, December 23 @ 21:25:06 CET de catre asymetria
    Biblioteca Babel
    Introducere Această nuvelă, de clar caracter psihologic, pune o serie de probleme, pe care voi încerca să le lămuresc parțial, după puterile mele.Mai întâi, vremea desfășurării acțiunii. Tatăl lui Lea îl amintește, în discuția lui cu Akavia Mazal, pe „Malbim, fie‑i amintirea binecuvântată”. MaLbIM (Meir Leibuș ben Ihiel Michal) rabin renumit din sec. XIX (o vreme rabin șef la București), a decedat în toamna lui 1879, și întrucât discuția susmenționată are loc vara (Akavia Mazal fiind pe atunci student în vacanță), prima dată când o asemenea observație ar fi putut fi făcută este vara lui 1880.După moartea lui Lea, Mince – prietena ei și a lui lui Tirța, fiica acesteia – îi dezvăluie fiicei că Akavia Mazal se află în orășel de șaptesprezece ani – și întrucât dezvăluirea aceasta are loc un an după deces, aceasta înseamnă că cea mai timpurie dată la care ar fi putut fi făcută afirmația „În floarea vârstei a murit mama” este 1896.Dar cea mai târzie?… La moartea mamei sale, Tirța avea 13 ani (14 la un an după aceea). Ea continuă să învețe la liceu până la 16 ani, după aceea trece la seminarul pedagogic, pentru vreo doi ani; dar nu termină anul al doilea, pentru că se îmbolnăvește de pneumonie, se zbate o vreme între viață și moarte, se însănătoșește, se căsătorește, rămâne însărcinată, trece printr‑o criză sufletească gravă, și mai apoi își revine, pare‑se după naștere.La acestea trebuie să adăugăm romanul „O povestire simplă”, în care perechea Tirța‑Akavia (și copilul lor) apar ca personaje episodice. Fără a intra aici în acțiunea acelui roman, și acolo se petrec fapte lungi și încurcate, dar nicăieri atmosfera idilică nu e tulburată de marea criză – primul război mondial. De aceea, putem spune că moartea mamei lui Tirța ar fi putut avea loc, cel mai târziu, în 1904.Mai puțin vizibilă în traducere, dar cu toate acestea extrem de importantă, este limba folosită de scriitor. Asemenea lui Sadoveanu, Agnon face uz de o limbă reconstruită, din toate straturile limbii, ceea ce presupune, în cazul limbii ebraice, un registru lingvistic imens, de peste trei mii de ani. În majoritatea cazurilor, preponderența o are limba rabinică; nuvela aceasta e una dintre puținele excepții, în care limba biblică prevalează. Explicația „realistă” la aceasta este în faptul că naratoarea e o fată, care, după convențiile epocii, n‑a făcut studii talmudice, ci doar a învățat ebraica biblică cu profesorul particular (pedant) Segal. Oricum, aceasta implică și ceva limbă rabinică, deoarece el o învață și Midrash (exegeză homiletică, folclor rabinic, cărți de predici).Numele personajelor sunt semnificative. Personajul principal, naratoarea, e numită Tirța (Voica – eu îi spun Târtița), unea dintre cele cinci fiice ale lui Zelofhad (Se teme de umbra lui), care au cerut – și au primit – drepturi egale cu bărbații la moștenire (Num. XXVII); dar împreună cu aceasta, le‑au fost impuse limitări în alegerea soților (Num. XXXVI).Soțul ei cu anasâna (curtezanul mamei ei din dragoste) e Akavia Mazal (transcripție aproximativă, dar, ca și în celelalte cazuri, nu există vreo transcripție bună; un sens posibil este – I‑a’ncurcat Dzeunorocul). El amintește de fariseul Akavia ben Mahallalel, dintre Părinții Sinagogii. În privința numelui Mazal (noroc), neobișnuit printre evreii europeni, acesta ar putea să facă aluzie la Wolf Aloys Meisel, rabin reformat din sec. XIX, cu anumite asemănări biografice (tată botezat și mamă care și‑a păstrat credința).Amorezul respins al lui Tirța se numește Landa, pentru că are pământ – fiul arendașului.Tatăl lui Tirța se numește Mintz – ban pe idiș, pentru că e negustor (de leguminoase); dar nu e vorba de o definiție stereotipă, căci avem de‑a face cu un om sensibil, cult, iubitor.Soția sa, Lea, o amintește pe biblica Lia (Obosita, bolnavă de ochi); această Lea e bolnavă de inimă, și nu se tratează, practic sinucigându‑se din cauza unei iubiri ratate.Soțul lui Mince, și el afacerist, e numit Gottlieb – nume fără îndoială batjocoritor: Dumnezeu îl iubește dar soția lui nu. (Alt nume batjocoritor, și asemănător, e pețitorul Gotteskind).Și acum ajungem la un personaj extrem de important, prietena din tinerețe a lui Lea, anume Mince. E vorba de un diminutiv al numelui Mina, raspândit printre evreicele est‑europene, și care vine din germanul Minne – dragoste. Dar Mince e o formă macaronică (cuvânt german cu sufix idiș de origine slavă), și indică o dragoste urâtă.Acum va trebui să căutăm cauza comportării lui Mince. După moartea prietenei sale Lea, ea îi manipulează fiica minoră, și o face pe aceasta să‑l oblige pe curtezanul mamei ei din tinerețe s‑o ia în căsătorie! Mulți s‑au străduit să găsească cauza acestei comportări nedemne, și au bănuit‑o pe Mince că încearcă să se răzbune josnic pe prietena ei, care-i fusese rivală.După părerea mea, în tinerețe nu fusese vorba de vreo rivalitate, ci de un triunghi, Akavia Mazal, Mince și Lea. Dar mai apoi, cele două fete au fost căsătorite de părinții lor, cum se obișnuia, cu afaceriști – Akavia Mazal, student neterminat la umanioare, părea un vântură‑vânt nedorit, mai ales că era urmaș de botezați (și, oricum, nu putea să se căsătorească cu ambele). Akavia Mazal a fost lovit de aceste manopere și nu s‑a căsătorit, dar a rămas în orășel și s‑a îmburghezit, lucrând mai întâi ca profesor la seminarul pedagogic, iar mai apoi ca cercetător al istoriei evreilor (publicarea studiului său ne este făcută cunoscută în romanul „O povestire simplă”). Triunghiul nu mai este pentru el; dar pentru satisfacerea necesităților imediate, el o preferă pe Mince, căsătorită fără dragoste cu un afacerist care lipsește mult de acasă, și fără copii care să‑i reclame atenția.De aceea e Lea atât de nenorocită: pentru că Akavia Mazal a trădat‑o. Ei i‑a scris versuri – pe când lui Mince doar i‑a încredințat memoriile (ca să le copieze) – dar pe Mince o frecventează, și pe ea nu. De aceea se sinucide Lea practic, netratându‑se; și de aceea, înainte de moarte, arde poeziile mincinoase pe care i le scrisese Akavia Mazal.Însă după moartea lui Lea, se creează o situație nouă. Și Mince e interesată de refacerea triunghiului; iar acum o are la dispoziție pe fiica lui Lea, foarte asemănătoare cu mama ei, și inocentă care poate fi manipulată. Mince o manipulează pe Tirța, și‑i dirijează puternica voință în direcția dorită de ea. Prin șantaj psihologic, Tirța reușește să‑l oblige pe cel ce fusese curtezanul mamei sale să se căsătorească cu ea.Dar succesul acesta al lui Mince reprezintă și cel mai mare eșec pentru ea: Akavia Mazal continuă să se dezintereseze de triunghiuri erotice, și având acum o soție tânără, se ocupă de ea și nu mai e interesat de Mince.De aici și posibilul mesaj al nuvelei. Părinții lui Lea, căsătorind‑o împotriva voinței sale cu un afacerist (fin și iubitor), au greșit; dar au fost bine intenționați. Tirța (Voica) aparține altei generații, ea respinge cu dispreț asemenea manopere, și luptă (eroic‑quijotesc) împotriva a tot ce i se pare o încercare de a‑i impune un soț. Dar, lipsită de apărarea societății tradiționale, ea cade ușor în mrejele unei „tanti” manipulative, și, sugestionată de aceasta, respinge avansurile unui tânăr de vârsta ei, de care fără îndoială e bine impresionată, și impune căsătoria unui bărbat de vârsta tatălui .ei, care nu e interesat de ea, și care fusese amorezul mamei ei.Pentru a încheia, sensul numelui câinelui lui Mince: Strâmbu. Strâmbul nu poate fi îndereptat (Ecl. I  gusturile perverse ale stăpânei lui.15). De remarcat că acest câine e mângâiat intotdeauna pe piele, adică n‑are blană –aluzie la gusturile perverse ale stăpânei lui


    S.Y. Agnon ÎN FLOAREA VÂRSTEI (din ebraică: Yossef Abraham)
    În floarea vârstei a murit mama. Ani vreo trei zeci și unu de ani avea mama când a murit. Puțini și răi au fost anii vieții sale. Ziua‑ntreagă stătea în casă și din casă nu ieșea. Prietenele și vecinele sale nu veneau s‑o viziteze ba nici tata oaspeții nu‑și consacra.1 Tăcută stătea casa noastră în durere, porți nu deschidea străinilor. În patul său zăcea mama și vorbea cuvinte puține. Dar vorbind era ca și cum s‑ar fi întins albe aripe să mă ia spre palatele sfinte. Atâta‑i iubeam vocea. De multe ori deschideam ușa ca să întrebe cine‑a venit. Copilăria din mine. Uneori cobora din pat și ședea la fereastră. Ședea la fereastră îmbrăcată în alb. Totdeauna era îmbrăcată în alb. Odată a fost chemat unchiul lui tata să vină la noi în oraș și a văzut‑o pe mama și a crezut că e soră de caritate, căci l‑a înșelat albeața îmbrăcăminții, iar el nu știa că ea e bolnava. Boala ei boală de inimă îi zdrobea viața de pământ. Vară de vară o trimiteau doctorii la izvoarele mântuirii, dar numai se ducea că se și întorcea, căci spunea că nu are liniște din pricina dorului. Și din nou ședea la fereastră sau rămânea culcată în pat. Tatăl meu și‑a împuținat afacerile. Nici în Țara Nemțească căci acolo se ducea an de an să pună treaba la cale cu tovarășii lui, căci tata e negustor de leguminoase, nu s‑a mai dus tata atunci. Ci întorcându‑se seara acasă ședea lângă mama. Mâna stângă sub capul lui și dreapta în dreapta ei. Iar uneori ea își înclina gura spre mâna lui și o săruta. În iarna anului morții mamei mele casa noastră a tăcut înșeptit. Mama nu se mai cobora din pat decât când i‑l așternea Kila. La intrare au pus un covor, ca să absoarbă covorul zgomotul oricărui pas. Mirosul doctoriilor plutea în toate camerele. Și în toate camerele se‑ngreuna tristețea. Doctori nu lipseau la noi acasă. Și nechemați veneau. Iar de‑i întreba cineva cum o mai duce răspundeau Dumnezeu cu mila. Adică nu mai e nici o speranță, n‑avem balsam pentru durerea ei.2 Dar mama nu ofta și nu se plângea și nu lăcrima. Tăcută zăcea mama în pat iar vlaga‑i fugea ca o umbră. Ci au fost și zile în care speranța ne umplea inima, că va trăi. Iarna a trecut și s‑a dus și zilele primăverii au fost văzute în țară.3 Cu ochii vedeam că boala‑i trecuse. Și doctorii ne‑ncurajau, spuneau să sperăm. Apropiindu‑se zilele primăverii lumina Soarelui îi va‑nvia oasele. Paștele bătea la ușă. Kila a pregătit tot ce trebuia pentru sărbătoare. Ba și mama a avut grijă să nu lipsească nimic. Ca o gospodină se îngrijea de tot ce‑i în casă. Și‑a mai făcut și o rochie nouă. Câteva zile înainte de sărbătoare s‑a dat jos din pat. Mama a stat la oglindă și și‑a îmbrăcat rochia nouă. Umbrele corpului său sclipeau din oglindă și lumina vieții îi lucea pe față. Inima mi se bucura în sine‑mi. Cât de frumoasă era în rochia aceea. Oricum rochia nouă nu se deosebea de cea veche căci ambele albe erau, ba și rochia pe care‑o dezbrăcase era ca nouă, căci mama zăcuse toată iarna fără să se‑mbrace. Nu știu în ce văzusem semn de speranță. Poate straja primăverii1 ce și‑o pusese pe inimă să fi mirosit a speranță. Ba și mirosul doctoriilor a trecut și un miros nou dulce plutea în toată casa. Alifii multe știam dar n‑aveau miros ca acela. Ci iar l‑am simțit în vedenia visului nopții. De unde venea acel miros? Căci mama nu‑și ungea carnea cu alifii femeiești. Mama s‑a dat jos din pat și a șezut la fereastră. Lângă fereastră era o măsuță și pe măsuță era o cutie. Cutia era încuiată cu cheia iar cheia cutiei atârna pe grumezele mamei. În tăcere deschis‑a mama cutia și a scos un teanc de scrisori. Și le‑a cetit toată ziua. Până seara cetitu‑le‑a mama. De două trei ori deschisu‑s‑a ușa dar ea n‑a întrebat cine vine, nici dacă vorbeam cu ea nu răspundea. Când i s‑a spus să bea doctoriile a băut lingura dintr‑o înghițitură. Nu‑și strâmba fața și nu spunea nimic, ca și cum și‑ar fi pierdut acestea amărăciunea. Ci bându‑le revenea la scrisori. Iar scrisorile erau caligrafiate frumos pe hârtie subțire, scrise în rânduri scurte și lungi. Și văzând‑o pe mama cetind mi‑am spus în sine că în veci nu va părăsi scrierile acestea. Firul cheii de pe grumezele mamei o lega de cutie și de scrieri. Dar la apusul de ziuă a luat teancul scrierilor și l‑a legat cu firul de pe grumeze ba și cheia și le‑a sărutat și le‑a aruncat împreună cu cheia în sobă. Iar coșul de fum era astupat. Doar un tăciune mai pâlpâia în sobă. Tăciunele‑a lins hârtia subțire, scrierile‑au ars în foc și casa era plină de fum. Kila s‑a repezit în odaie să deschidă fereastra dar mama a oprit‑o. Scrierile ardeau în foc și casa era plină de fum.4 Iar mama șezând lângă cutie a respirat fumul scrierilor până seara. În noaptea aceea a venit Mince Gottlieb să vadă ce mai face mama. Ea e Mince prietena ei ce‑a învățat cu mama în tinerețele lor la Akavia Mazal. Doamna Gottlieb a șezut pe patul mamei. Vreo două trei ceasuri să fi stat. Mince, a spus mama, acum te văd pentru ultima oară. Mince și‑a șters lacrămele și a spus, fii tare Lea, înc‑ai să te faci bine și‑ai să te bucuri de viață ca mai înainte. Mama tăcea și‑un zâmbet trist a înflorit pe buzele‑i febrile. Și dintr‑o dată a luat dreapta lui Mince în dreapta sa și a spus, du‑te acasă Mince și pregătește tot ce‑i nevoie pentru Sâmbătă iar mâine după amiază vino să mă‑nsoțești pe drumul de veci. Căci acum e Joi seara iar mâine‑i Vineri. Doamna Gottlieb a strâns mâna mamei în palma ei, și‑a desfăcut degetele și a spus, Lea. Un bocet înfundat i‑a astupat cuvintele iar speranța ni se dusese. Tata a venit de la lucru din prăvălie și a șezut lângă pat. Mama l‑a sărutat și buzele ei triste i‑au plutit peste față ca o umbră. Doamna Gottlieb s‑a sculat și s‑a îmbrobodit și s‑a dus. Mama s‑a dat jos din pat și Kila i‑a făcut patul. Aripele rochiei albe fâlfâiau în golul camerei în penumbră. Mama s‑a întors în pat și tata i‑a dat să bea doctorii și le‑a băut. I‑a luat mâna și i‑a pus‑o pe inima‑i și a spus, mulțumesc. Ca lacrămele au picurat doctoriile pe mâna lui. Iar mama a respirat adânc și i‑a spus acum du‑te’n sufragerie și ia masa de seară. I‑a spus, nu pot mânca. Dar ea a insistat mult și el s‑a dus în sufragerie. A mâncat pâine cu lacrăme și s‑a întors. Mama s‑a străduit iar și a șezut pe pat și i‑a luat mâna din nou și a trimis‑o pe soră acasă și i‑a poruncit lui tata să nu vină. A micșorat lampa și s‑a culcat. I‑a spus tata lui mama, de‑aș fi putut să dorm pe loc m‑aș fi dus, ci acum că mi‑a luat Dzeu somnul rămân lângă tine, dacă ai nevoie de ceva gata sunt. Iar dacă nu, știu cum te simți. Dar mama nu l‑a ascultat pe tata. S‑a dus tata la el în odaie și s‑a culcat. Multe nopți nu avusese parte de somn, dar acum a adormit de îndată. Și eu m‑am culcat și‑am dormit. Dintr‑o dată m‑am trezit, înspăimântată. Am sărit din pat să văd ce mai face mama. M‑am uitat și iat‑o culcată în pat liniștită, dar ah, răsuflarea nu i se mai auzea. L‑am trezit pe tata. Și‑a strigat cu glas dureros și amar, Lea. Dar mama zăcea liniștită în pat, căci înapoiase sufletul lui Dzeu. Mama înapoiase sufletul și‑n ajun de Sâmbătă spre seară a fost dusă la groapă. În ajun de Sâmbătă a murit mama, ca o femeie cuvioasă a murit. Toată săptămâna de doliu tata a șezut5 și‑a tăcut. Scăunașul picioarelor mamei stătea în fața lui, și pe el cartea lui Iiov și legile doliului. Oameni pe care nu‑i văzusem niciodată au venit să ne condoleze. Până la zilele doliului n‑am știut ce mulți oameni sunt în oraș. Consolatorii i‑au spus lui tata să facă lespedea dar tata tăcea, nu răspundea nimic. A treia zi a venit Gottlieb și a spus, iată am adus textul lespezii. Oamenii s‑au uitat și s‑au minunat, căci numele mamei apărea în acrostih și anul morții în fiece rând. A‑nceput Gottlieb să vorbească cu tata despre lespede, dar tata nu l‑a luat în seamă. Astfel au trecut zilele doliului. Zilele doliului mamei au trecut iar anul de doliu mai că se terminase. Ne apăsa o durere profundă ce tot anul nu s‑a risipit. Tata s‑a întors la lucru, și întorcându‑se de la treabă de la prăvălie își mânca pâinea‑n tăcere. Iar eu îndurerată‑mi spuneam uitatu‑m‑a tata, uitată am fost dintre vii. În vremea aceea a terminat tata de spus rugăciunea pentru morți, și‑a venit tata la mine și mi‑a spus, hai să mergem să facem lespede pentru mama noastră. Mi‑am pus pălăria pe cap și mănușele‑n mâini și am spus, iată‑mă tată. Iar tata s‑a minunat de mine, ca și cum doar atunci văzuse că‑s îmbrăcată în doliu. A deschis ușa și‑am ieșit din casă. Tot mergând noi s‑a oprit tata și‑a spus, timpurie‑i acum primăvara. Și vorbind tata și‑a trecut mâna peste frunte și‑a spus, de n‑ar fi‑ntârziat anul trecut acum ar fi trăit. Și‑a oftat. Am mers și‑am trecut tot orașul și luatu‑m‑a tata de braț și a spus, să mergem acolo. Am ajuns la capătul orașului. Și iată o femeie bătrână sapă‑n grădină. I‑a dat tata binețe femeii și i‑a spus, bună‑ți fie inima ci oare aici locuiește domnul Mazal? A lăsat femeia sapa cu care săpa și a spus, da domnule, domnul Mazal e acasă. M‑a luat tata de mână și‑a spus, fiica mea, hai să intrăm în odaie. Un bărbat de ani vreo trei zeci și cinci deschisu‑ne‑a ușa odăii. Iar odaia e mică și îngrijită cu mormane de hârtie pe masă și duhul tristeței plutea peste fața bărbatului. Ci tata a spus, iată la tine‑am venit, scrie‑mi te rog textul pentru lespede. Bărbatul ca dintr‑o dată a înțeles cine venit‑au la el și‑a acoperit scrisorile și ne‑a dat bună ziua și mângâiatu‑m‑a pe față și‑a spus, cât ai crescut. L‑am văzut pe bărbat și mi‑am amintit‑o pe mama. Căci gestul lui semăna cu al ei. Iar tata stătea în fața bărbatului. În picioare stăteau ca doi frați față în față. Și tata i‑a spus, cine să se fi gândit că Lea o să ne părăsească. Iar fața bărbatului s‑a luminat, căci tata‑l alăturase necazului său. Dar nu se gândea că tata se gândește la mine. A ridicat fața de masă și a scos o hârtie și i‑a dat‑o lui tata. A luat tata hârtia și a cetit și lacrămele lui au acoperit lacrămele de pe hârtie. Am văzut hârtia și literele și m‑am minunat, căci hârtie ca asta și litere ca astea mai văzusem deja. Nici petele lacrămelor nu‑mi erau străine. Tata a cetit cuvintele cântării până la capăt și n‑a spus nimic, căci gura‑i era încleștată. Și‑a pus pălăria pe cap și a spus să plecăm. Am ieșit și ne‑am dus în oraș și am ajuns acasă când aprindea Kila lampa. Eu mi‑am făcut temele pe când tata cetea textul lespezii. Atunci făcut‑a pietrarul lespedea mare cum îi spusese tata pietrarului, și a scris pe foi mari textul lespezii pe care‑l scrisese Akavia Mazal. Iar eu și cu tata ne străduim fiecare să alegem literele lespezii. Nu erau litere care să‑i placă. Ci la noi acasă era un dulap cu cărți. Când privea tata foile, n‑a putut să găsească litere frumoase. A scos tata o carte și i s‑au luminat ochii. Ba și‑n alte cărți s‑a uitat. În zilele‑acelea mila tristă acoperea casa noastră. Și‑n zilele‑acelea mai c‑a uitat‑o tata pe mama, căci litere căuta pentru lespede. Cum pasărea zboară și nu ostenește să strângă ierbi pentru cuib tot așa tata nu ostenea. Venit‑a pietrarul să vadă litere‑n cărți, și a găsit litere pentru lespede. În zilele‑acelea zile întâie de primăvară. Pietrarul își făcea munca afară. În piatră lovea și din litere se făceau versuri, așa cum albinele lovesc piatra și auzindu‑le glasul li se‑adună suratele. Lespedea făcut‑a pietrarul, din marmură a făcut‑o, cu văpsea neagră‑n litere. Așa a făcut cu literele lespezii. Iar începutul l‑a aurit. Astfel s‑a mântuit facerea lespezii,6 iar în ziua cuvenită a stat lespedea pe mormânt. Atunci s‑a dus tata și alții cu el la cimitir să spună rugăciunea pentru morți.7 Pusu‑și‑a tata fruntea pe lespede iar mâna i‑o ține pe‑a lui Mazal.8 Iar de când pus‑am lespedea pe mormânt ne‑am dus zi de zi tata cu mine acolo. Afară de Paște, căci de sărbătoare nu ne ducem la cimitir. În zilele‑acelea în săptămâna pascală9 tata mi‑a spus, hai la plimbare. Mi‑am pus rochia de sărbătoare și la tata m‑am dus. Mi‑a spus tata, ai rochie nouă. I‑am spus astea‑s haine de sărbătoare, și‑am mers. Fiind noi pe drum m‑am gândit ce mi‑a venit că mi‑am făcut rochie nouă. Dumnezeu mi‑a chinuit duhul și‑am stat. Tata m‑a întrebat, de ce stai? Am spus, mă gândeam de ce pusu‑mi‑am rochie de sărbătoare. Nu‑i nimic, a spus tata, să mergem. Mănușele‑am scos și m‑am bucurat când vântul cel rece prinsu‑mi‑a mâna. Și‑am ieșit din oraș. Ieșind noi din oraș s‑a ’ndreptat tata și‑a mers la Mazal acasă. Și ajungând Mazal s‑a grăbit cătră noi. Luându‑și tata jos pălăria a spus, am căutat în tot ce avea. A tăcut tata și‑a răsuflat. Mai apoi a deschis tata gura și‑a spus, în van m‑am trudit. Am căutat și nu am găsit. Văzând tata că Mazal nu‑nțelege ce spune a adăugat, m‑am gândit să public cartea poeziilor tale, dar în toate dulapurile ei nu le‑am găsit. Mazal tremura. Umerele i se mișcau el tăcând. Iar tata s‑a clătinat pe picioarele‑i două pe unul pe altul, a întins mâna și a întrebat, nu cumva ai o copie? Mazal răspunsu‑i‑a, n‑am. Tata a auzit și s‑a speriat. Adăugat‑a Mazal, căci doar pentru ea le scrisesem, de aceea nu le‑am copiat pentru mine. Tata și‑a pus mâna pe cap și a oftat. Mazal a prins masa de colțuri și‑a spus, iar ea a murit. A murit, a răspuns tata și a tăcut. Deja se făcuse târziu10 a venit servitoarea și‑a aprins lampa. Tata a dat bună seara și am plecat. Noi plecând Mazal a stins lampa.   În zilele‑acelea început‑a iar școala unde mă străduiam fără ’ncetare. Seara venea tata de la lucru din prăvălie și luam masa de seară. Tăcuți ședeam și mâncam făr’ de‑a vorbi. În nopțile‑acelea de primăvară șezând noi la masă m‑a întrebat, Tirța ce faci? Am răspuns îmi fac temele. A spus, de ebraică ai uitat? Am răspuns, n‑am uitat. Am spus, profesor îți caut pentru ebraică. A găsit tata profesor cum i‑e inima și l‑a adus. I‑a spus tata profesorului și gramatică m‑a învățat. Căci ca cei mai mulți din popor vedea tata în gramatică semnul limbii ebraice.11 Profesorul m‑a învățat Studiul limbii ebraice, regulile și intonația dar și comentariul Folos are omul, de‑am rămas fără putere. Afar’ de gramatică un dascăl mă învăța Pentateuhul și rugăciunea. Căci datu‑mi‑a tata un profesor ca să mă ’nvețe ce nu știu fetele, dar și‑un dascăl ca să‑mi arate ce ele știu. Dascălul venea zi de zi iar Kila îi aducea o ceașcă de ceai și gogoși. Iar de‑avea vreun deochi venea la dascăl și‑o descânta. Și vorbind îi lumina zâmbetul barba ca în oglindă. Legile gramaticii m‑au obosit și sensul cuvintelor Bedingunges Buchstaben, Sprach Werkzeuge n‑am priceput. Ca un cocor ciripeam12 cuvinte neînțelese. Uneori profesorul striga în van m‑am străduit, degeaba m‑am ostenit, dar uneori mulțumit era de mine, căci repetam cuvânt cu cuvânt ce‑mi spusese. Atunci i‑am spus minții du‑te încolo memoria mi‑am luat‑o în ajutor. Într‑o zi venit‑a profesorul să mă învețe fiind dascălul în casă la noi. L‑a așteptat profesorul de i s‑a urât ca să plece, dar el nu pleca. Șezând ei vine Kila din bucătărie, și i‑a spus Kila dascălului un vis am avut de m‑am speriat. A întrebat‑o, ce‑ai văzut Kila? Și‑a spus, un nemțișor am văzut c‑o cușmă roșie‑n cap. A spus el, ce făcea nemțișorul acela? A spus ea, râgâia și căsca, și de când m‑am trezit tot strănut.13 Spus‑a dascălul, vino să te descânt și‑l iau vântoasele pe nemțișor în pustii să nu mai strănuți. S‑a sculat și‑a’nchis ochii și‑a stupit de trei ori în fața profesorului și‑a descântat‑o. ’Nainte să termine dascălul s‑a sculat profesorul furios și‑a strigat, înșelăciune grozavă, scoți ochii femeilor simple. Dar dascălul strigat‑a și el, renegat, batjocorești obiceiul evreu. Profesorul s‑a supărat și‑a plecat. Din ziua aceea încolo i‑a ținut dascălul Sâmbetele profesorului, ’nainte să vină profesorul dascălul mă dăscălea. Pân’ ce profesorul n‑a mai venit. A început dascălul să mă învețe cetania fiecei Sâmbete. Căci n‑o învățasem întreagă, doar când n‑a mai venit profesorul am învățat toată cetania. Îmi amintesc glasu‑i plăcut, ce revărsa peste mine har și cuvioșie. Iar zilele‑s zile de vară, gâze de aur zburau și zumzăiau primprejur. Aripe subțiri întindeau și pântecul roșu de aur strălucea în lumină. Dar uneori se‑aude’n odaie un glas încetișor ciocănind când gâza casei da cu gura în casă în lemn. Mă temeam să nu mor. Căci glasul acesta moartea cobește. În zilele‑acelea am început să cetesc din Iosua și Juzi, și‑n zilele‑acelea am găsit o carte din cărțile mamei fie‑i țarâna ușoară. M‑am minunat că înțelegeam. Atunci am început să cetesc. Și cetind povestiri am văzut că‑mi sunt cunoscute. Cum un copil ascultându‑și mămica gungurind și ciripind înțelege deodată că acesta i‑e numele așa ceteam și eu povestiri.   Venit‑a vacanța și școala s‑a’nchis. Iar eu acasă stăteam și‑mi dregeam rochiile de dinainte de doliu, căci nu‑mi mai erau pe măsură. Pe‑atunci fiind tata acasă a venit la noi doctorul. S‑a bucurat tata să‑l vadă, căci cu doctori avusese de‑a face cât mama trăia fie-i țărâna ușoară. I‑a spus doctorul lui tata, în casă voi stați acum în mijlocul verii. Și vorbind mi‑a prins mâna pulsul să‑l ia. I‑am simțit mirosul veștmintelor. Mirosul veștmintelor lui ca mirosul mamei bolnave. Spusu‑mi‑a doctorul cât ai crescut. Peste câteva luni nu‑ți mai pot spune „tu”. Și m‑a întrebat câți ani ai? I‑am spus doctorului, acum am ani patru spre zece. Mi‑a văzut veștmintele și‑a spus, și să coși știi? Străinul să te laude nu gura‑ți14 am răspuns. Iar doctorul și‑a mângâiat mustața cu degete două și‑a zâmbit și a spus, harnică. Doar ai vrut să te laud. Și vorbind s‑a îndreptat către tata și‑a spus arată ca mama‑i fie‑i țărâna ușoară. S‑a uitat tata la mine și m‑a văzut. Iar Kila venit‑a de la bucătărie și‑a adus dulceață și apă. Doctorul spus‑a ce cald e și‑a deschis o fereastră. Străzile‑s goale nimeni nu trece pe ele, noi vorbim puțin și pe‑ascuns. Iar doctorul a băut paharul cu apă și‑a pus o farfurie peste dulceață să o acopere și‑a spus, destul ați stat în oraș, luați un concediu. Iar tata dat‑a din cap că va face așa cum doctoru‑i spune. Dar se vedea că nu‑l lasă inima. Și‑n vremea aceea m‑a chemat doamna Gottlieb să fac restul vacanței la ea. Iar tata spusu‑mi‑a du‑te. Am spus așa singură? Mi‑a spus tata mie și eu am să vin să te văd. Iar Kila stătea în fața oglinzii curățea praful. Și‑auzind ce spune tata făcut‑a cu ochiul. Văzând cum i se strâmbă gura‑n oglindă râs‑am în sine‑mi. Tata a văzut că mă bucur și‑a spus știam că ai să m‑asculți. Și s‑a dus. Ieșind tata din casă am spus către Kila ciudată ești Kila cum te‑ai strâmbat în oglindă. S‑a supărat Kila pe mine. I‑am spus, ce‑i Kila cu tine? Mi‑a răspuns mânioasă și‑a spus, ochii ți s‑au lipit de nu vezi? Am strigat Kila fie Domnul cu tine, spune și nu mai tăcea, nu‑mi mai chinui sufletul cu ghicitori și cimilituri. Și‑a șters gura furioasă și‑a spus, de nu știi porumbițo uită‑te la tatăl tău și vezi cum arată. Ca o umbră se târâie pe pământ, nu i‑a mai rămas decât pielea pe leș. Curățându‑i pantofii m‑am gândit unde‑a strâns toată murdăria aceasta, pân’ ce‑am înțeles că pământ e din cimitir, căci de șapte ori pe zi vizitează mormântul, ba și urmele i le‑am cunoscut. Atunci am priceput gândul lui Kila și strâmbările ei în oglindă, căci Kila a spus de m‑oi duce la Gottlieb acasă veni‑va tata acolo din când în când și nu se va duce la cimitir. Am luat rochii de schimb și le‑am pus în garderobă iar fierul de călcat l‑am umplut cu cărbuni să calc două trei bluze când merg la Gottlieb acasă. A doua zi a trimis tata garderoba cu servitorul și‑am prânzit împreună și‑am plecat. Iar Gottlieb stă la capătul târgului, pe drumul care duce la gară, numai că’ntre casa lui și celelalte case din târg drum e lung. Căci casa lui e fabrică de cosmetice, și odăi multe sunt și frumoase nelocuite. Căci clădind Gottlieb fabrica de cosmetice a spus cosmeticele mele vor fi renumite în țară loc să fie destul pentru toți muncitorii. Trecut‑am orașul și‑ajuns‑am la Gottlieb acasă. Tocmai Mince venea din grădină, căci culesese cireșe. Și văzându‑ne Mince a alergat cătră noi, și ne‑a luat în grădină și ne‑a spus bine‑ați venit. Iar Farce‑a venit auzind‑o și‑a adus două farfurii, și Mince ne‑a dat din cireșele pe care le culesese. Ziua stătea să apună și Gottlieb venit‑a de la lucru din fabrică, iar Farce pus‑a masa‑n grădină. Noaptea cea azurie ne‑a’nvălit cu căldura‑i plăcută. Luna lumina sus pe boltă iar cerul de stele era plin. Ca un fluier curat ciripea pasărea nopții cânturi frumoase iar din gară se‑auzeau șuierăturile căii de fier. Am terminat de mâncat și Gottlieb întrebat‑a pe tata, fumezi? Pe întuneric? am întrebat uluită. De ce să nu fumeze pe întuneric? a întrebat Gottlieb. Am cetit într‑o carte, răspuns‑am, că pofta fumătorului toată e focul să‑l vadă și fumul ce se ridică. De aceea orbii nu‑s fumători, căci nu pot vedea focul și fumul că‑s orbi. Încă n‑ai înțeles că înțelepciunea cărților tale e deșertăciune, a spus Gottlieb râzând. Căci pe întuneric deprins‑am fumatul. Culcat în pat noaptea pe când tata dormea aprindeam o țigară, fumam. De el mă temeam să fumez ziua, noaptea fumam. Farce, adu țigările și trabucurile, nici scrumiera și chibriturile nu le uita. Doamna Gottlieb spus‑a lui tata, dacă soțul meu azi fumează semn bun e. Domnul Gottlieb s‑a făcut că n‑aude și‑a spus, dar ce‑am cetit eu am să vă povestesc. Odată când fuma cineva îi atârnau pipa de nas, căci spuneau că tutunul ucide, iar stăpânirea îi urmărea pe cei ce răspândeau tutunul în țară. Dar acum, draga mea, au băgat un muncitor dintr‑ai mei la închisoare căci adus‑a tutun din străinătate, căci tutunul e monopol al guvernului. Așa cârtea Gottlieb despre guvern întotdeauna căci nu se‑nțelegea cu funcționarii. În noaptea aceea n‑a stat mult tata cu noi, căci a spus tata învețe‑se Tirța să stea cu voi fără de mine. Doamna Gottlieb adusu‑m‑a’n odaia cea mică și pe frunte m‑a sărutat și‑a plecat. Iar în odaie erau un pat de fier și o masă și‑un dulap și‑o oglindă. Pe pat m‑am culcat lângă fereastra deschisă. Vântul sufla printre copaci iar eu eram culcată lângă fereastră ca și cum aș fi fost într‑un hamac din grădină. Lumina zorilor nouă a lucit în fereastră. Păsările ciripeau sus pe cer aducând binecuvântarea Soarelui pe aripe. Din pat am sărit și m‑am dus la fântână să‑mi spăl fața cu apă vie. Iar Farce m‑a chemat să mănânc. Dar la Gottlieb acasă nu‑i bucurie. Ci așa se purta Gottlieb cu soața orice mâncare ce i‑o gătește el spune, ce paie îmi dai să mănânc? Căci nu‑i gătea mâncare‑ardeiată, căci era parfumer și ea avea grijă de simțul mirosului său. Nici Farce nepoata lui Gottlieb de sora lui moartă nu era bine venită acolo. Tot ce făcea nu‑i plăcea jupânesei, tot timpul era certată cu ea, căci certată fusese cu mama‑i iar acum și cu fiica. Dar și Gottlieb pe ea era supărat, ca să nu se spună ca‑și apără nepoata de soră.15 Puțini veneau la Gottlieb acasă. Domnul Gottlieb își primea asociații la fabrică în birou iar Mince n‑avea prietene în oraș. Și așa semăna ea cu mama fie‑i țărâna ușoară. Cum cică s‑au întâlnit doi austrieci pe coclauri și l‑a întrebat unul pe altul unde te duci? I‑a răspuns în pădure mă duc să fiu singur, și i‑a răspuns celalalt și eu vreau să fiu singur, mergem deci împreună, așa erau amândouă. Astfel am stat la Gottlieb acasă fără de‑alții cu noi. Doamna Gottlieb e harnică. În casă și‑n grădină lucra și nu‑mi dădeam seama. Chiar în mijlocul lucrului părea că lucrul e făcut de la sine și ea numai se uită. De șapte ori pe zi o chemam fără să simt c‑o deranjez. În zilele‑acelea ne‑am amintit de mama fie‑­i țărâna ușoară și‑n zilele‑acelea Mince mi‑a spus că Mazal o iubise pe mama fie‑i țărâna ușoară ba și mama‑l iubise dar tatăl ei nu i‑a dat‑o voind s‑o căsătorească cu tata. Inima‑mi întrebam noaptea’n pat, de s‑ar fi căsătorit Mazal cu mama acum ce‑ar fi fost? Și ce‑aș fi fost eu? Știam că‑s gânduri deșerte, cu toate acestea nu le lăsam. Și părăsindu‑mă tremurul adus de gândiri spus‑am, Mazal fost‑a nedreptățit. Mă gândeam la Mazal la bărbatul căruia muritu‑i‑a soața dar ea nu‑i soața lui. Iar zilele‑s zile de vară. Sub stejar și mesteacăn culcată eram toată ziua priveam la cerul albastru. Uneori în fabrică‑intram și vorbeam cu femeile strângătoare de ierburi. Ca pasărea câmpului sufletu‑și țin nenorocirea nu le dărâmă. Spus‑am atunci cu ele cutreiera‑voi prin codru uitându‑mi astfel durerea. Dar cu ele n‑am mers în codru nu am fugit ci culcată‑am rămas pustiită ziua întreagă.16 Iată draga noastră prietenă face‑o gaură‑n boltă a spus domnul Gottlieb în glumă văzându‑mă privind la cer toată ziua. Dar eu am tăcut ca durându‑mă inima. Scârbită de mine eram, rușinată fără să știu, uneori milă de tata‑mi era uneori pe el supărată în sine‑mi. Și pe Mazal eram mâniată. Mi‑am amintit gâza casei lovind în pereții noștri la’nceput de primăvară, dar moartea nu mă mai spăimânta. Uneori în sine‑mi spuneam, de ce tulburatu‑m‑a doamna Gottlieb cu amintiri din trecut? Tatăl și mama sunt soț și soție, soț și soție o singură carne. De ce cercetez tainele lor dinainte de nașterea‑mi?  Cu toate acestea sufletu‑mi tânjea să mai știe. N‑am fost liniștită n‑am tăcut fără odihnă‑am rămas. Așa‑i, spus‑am în sine‑mi, așa‑i Mince știe tot ce a fost și ea îmi va spune cum s‑a’ntâmplat. Dar cum să deschid gura să’ntreb. Căci doar gândind eu la asta mă înroșesc, ce‑o fi când oi spune. Gata eram să lăs totul, să nu mai știu de nimic. Dar într‑o zi plecat‑a Gottlieb într‑o călătorie iar Mince chematu‑m‑a să petrec noaptea cu ea. Și fiind noi în odaie iar Mince‑a’nceput să vorbească de mama și de Mazal. Fără să cer mi‑a spus totul. Încă tânăr de zile era Mazal când venit‑a încoace. Din Viena ieșit‑a să vadă orașele țării și‑a ajuns pân’ aici. A venit orașul să‑l vadă și de atunci nu l‑a mai părăsit, ani șapte spre zece. În șoaptă rostea vorbele‑i Mince, vânt rece sufla din cuvinte. Răceala aceasta o simt când fruntea‑mi atinge lespedea mamei fie‑i țărâna ușoară. Iar Mince și‑a pus stânga pe frunte și‑a zis ce să‑ți mai povestesc și încă n‑am spus? Ochii și i‑a închis ca văzând o vedenie‑n vis. Dintr‑o dată și‑a revenit și a scos un album de memorii cum aveau fetele culte din generația veche, și‑a spus cetește ce‑am copiat din amintirile lui Mazal, tot ce Mazal scris-a în vremea aceea. Am luat albumul pe care‑l copiase doamna Gottlieb și l‑am pus în poșetă. Căci n‑am cetit noaptea la Mince‑n odaie, căci nu putea Mince să doarmă cu lumânarea aprinsă. Dar dimineața‑am cetit tot ce scris era în cartea aceea.   Plăcutu‑mi‑au vara orașele țării. Străzile orașelor tac, orașul și locuitorii, ghiveciul și florile se uită afară dar nu se văd. Fii lor se ascund, în case‑au intrat de căldură, iar eu singur mă plimb în țara de pace. Student sunt la Universitate iar Domnul m‑a îndrumat spre un orășel. Fiind eu pe stradă am văzut o femeie stând la fereastră, iar în fereastră pusese o strachină plină cu mei. M‑am înclinat înainte‑i și‑am spus păsărelele‑or ciuguli meiul ce‑ați pus. N‑am terminat să vorbesc și‑o fată s‑a arătat în ferestră în ochi mi s‑a uitat și‑auzindu‑mă a râs. Mă zăpăcise de tot. Ca să nu știe fata cât sunt de zăpăcit i‑am cerut să‑mi dea apă. Prin fereastră mi‑a dat paharul cu apă. Femeia spusu‑i‑a fetei de ce n‑ai chemat omul în casă să se odihnească,17 străin e orașul i‑e necunoscut. Și‑a spus vino domnule vino la noi. Am venit la ele în casă‑am intrat. Iar casa e de oameni avuți și‑un bărbat arătos învață Talmudul. Ațipise’nvățând și s‑a trezit. Binețe mi‑a dat și m‑a întrebat cine sunteți și ce faceți la noi în oraș? Binețe i‑am dat și i‑am spus student sunt și țara cutreier fiind în vacanță. Vorbele auzindu‑mi s‑au minunat. Spus‑a omul spre fată, oameni vezi învățați vin de departe să ne vadă orașul, iar tu vrei să ne părăsești orașul să‑l leși, nu pleca. A auzit fata și a tăcut, iar tatăl mi‑a spus deci medicina înveți, doctor vrut‑ai să fii. I‑am răspuns nu domnul meu, ci filosofia ’nvăț. Minunatu‑s‑a omul și‑a spus credeam că filosofia nu se’nvață în școli, ci cel ce cetește cărți multe și le înțelege e numit filosof. Ziua stătea să apună și omul a spus fiica mea adă‑mi tu brâul18 să mă rog rugăciunea de după‑amiază. Nu te rușina că mă rog. I‑am spus și eu vreau să mă rog. I‑a spus adu‑i cartea de rugăciuni. Mi‑a adus‑o de’ndată. A luat el cartea de rugăciuni și‑a deschis‑o să‑mi arate cum să mă rog. Domnule nu‑i nevoie i‑am spus, știu să mă rog pe de rost. Minunatu‑s‑a omul de mine căci știam să mă rog pe de rost. Cu mâna mi‑a arătat să știu unde‑i Orientul.19 Iar pe zid e‑un Orient croșetat, și‑am cetit ce‑i scris în Orient: Ferice de cine nu Te uită de cel ce se străduiește întru Tine Căci cei ce Te caută în veci nu dau greș Veșnic nu se rușinează cei ce Tu‑i aperi   Eu terminând rugăciunea am slăvit frumusețea Orientului. Așa cum soarele‑apune și luminează Orientul spre seară puțin dar nu totul, astfel erau și cuvintele mele acum, căci nu putusem să‑l laud destul. Iar femeia masa a pus‑o și l‑a chemat pe‑al ei soț să mănânce. Bucate ne‑a pus înainte și am mâncat. Mâncarea nu‑i multă, doar ceva mămăligă cu lapte, dar cu toate acestea masa a durat, căci omul mi‑a povestit tot ce pățise, căci bogat el fusese mai înainte negoț făcea cu boieri, bani buni le plătea pe recoltă, cum se obișnuia din totdeauna. Dar bunăstarea nu dăinuiește de‑a pururi. Căci mințit‑a boierul, banii i‑a luat grâu nu a dat. Gâlceavă a fost între el și boier multă vreme, averea întreagă mâncatu‑i‑au cheltuielile judecății și judecătorii. Chiar dacă mita e pedepsită de lege, și chiar dacă n‑ai voie să mituiești nici judecătorul creștin, căci și creștinii țin legea, dar le dădea niște daruri judecata s‑o’ndrepte. Zile‑n viață nu am, a spus omul, ca să povestesc ce‑am pățit în vremea aceea. Ba m‑a și ponegrit pe mine dușmanul și fiul mi‑a fost luat la armată cu toate că era slăbănog nepotrivit pentru oaste. Iar boierul, tâlharul, mare era la armată, și l‑a chinuit făr’ de milă, pân’ ce‑a murit. De ce să plângă omul cel viu20 pentru pierderea averilor închipuite, Domnului slavă căci nici acum nu ne‑a părăsit mila Sa. Și dacă avuția cea multă nu ne‑a mai dat‑o Dumnezeu înc‑o dată, zi de zi Îi mulțumesc că avem ce mânca. Dar amintindu‑mi cum mi‑a murit fiul în chinuri doresc și eu moartea. Cei din casă ștersu‑și‑au lacrimile și soața pe soț l‑a ’ntrebat de‑ar fi trăit el acum ce vârstă ar fi avut? I‑a răspuns vorbești ca o femeie. De Dumnezeu nu vorbi rău. Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat.21 Cât adevăr e în vorbele lui Malbim fie‑i amintirea binecuvântată despre versetul și‑a tuns capul,22 pentru averea pierdută, căci pentru mort e oprit. Gazul din lampă era să se termine iar eu m‑am sculat de la masă și‑am spus spuneți‑mi vă rog ce hoteluri sunt în oraș, căci noaptea nu plec la drum. Atunci soțu‑a vorbit cu soția și‑au spus în oraș sunt hoteluri. Dar nu știm dacă acolo puteți să vă odihniți. Căci orașul e mic, n‑avem oaspeți de vază, de aceea hoteluri sunt proaste, cine nu e obișnuit nu se poate‑odihni. Făcutu‑i‑a omul cu ochiul soției și‑a spus, străinul nu‑și petrece noaptea afară, ușa‑mi deschid călătorului.23 Fata adus‑a o lumânare și‑a aprins‑o pe masă, căci uleiul din lampă se terminase. Am mai stat împreună un ceas. Nu oboseau să asculte minunățiile Vienei unde stă împăratul. Iar eu admiram viața lor. Pat mi‑au așternut într‑un colț, priitu‑mi‑a somnul. Glas auzit‑am de pași și m‑am deșteptat. Omul stătea lângă mine, cu șalul de rugăciune și filacteriile sub braț binețe‑mi dădea. Am strigat domnule mergeți la rugăciune iar eu lenevesc. Zâmbit‑a omul și‑a spus mi‑am terminat rugăciunea. De la sinagogă mă‑ntorc. Și m‑am rușinat. Mi‑a spus fiule fii liniștit, dormi de somnu‑ți priește, ’nainte ca zile să vină în care nu‑i somn. Dar dacă nu dormi, scoală‑te și hai să luăm micul dejun. După ce am mâncat am scos bani să plătesc. Ci văzând femeia și fiica‑i că vreau să plătesc s‑au rușinat. Iar omul a spus cu zâmbet pe buze așa se poartă cei din orașele mari, neștiind ei că cinste e să milostivești să primești oaspeți este poruncă. Mulțumitu‑le‑am că primitu‑m‑au în a lor casă o noapte și‑o dimineață, bine fiți cuvântați înaintea lui Dumnezeu, și vrut‑am să plec. Întrebatu‑m‑a omul și‑a spus unde te duci? Cutreier orașul în lung și în lat, spus‑am, căci pentru asta‑am venit. Mi‑au spus pacea fie cu tine, dar vino’napoi cu noi să iei prânzul. Am spus netrebnic sunt eu de milostivire. Și m‑am dus în oraș. La sinagoga cea mare m‑am dus și văzut‑am cartea de rugăciuni scrisă cu aur pe piele de căprioară, dar aurul nu se mai vede, căci rugurile pe care ars‑au evreii afumatu‑i‑au foile și le‑au înnegrit. În sala de studiu am fost, încinsă bine de Soare. Învățăceii dăduseră caftanele jos de căldură ședeau lâng’a Domnului masă și de mine se minunau căci venisem la ei. Întrebatu‑m‑au de școli felurite, visul depărtărilor umplându‑le ochii. De la ei am ieșit m‑am dus în pădure. În pădurea verde și tristă am fost, singuratic acolo cu Domnul. Cu fața în jos am căzut culcat acolo pe iarbă lângă stejari când harul Domnului inima‑mi umple. Dintr‑o dată mi‑am amintit că invitat sunt la prânz m‑am sculat și venit‑am acasă. Iar cei din casă s‑au plâns și mi‑au spus, v‑am așteptat și nu ați venit așa încât crezut‑am că ne‑ați uitat și‑am mâncat singuri. Am spus în pădure am fost de‑aceea am întârziat. Dar acum voi pleca. Și‑a ridicat femeia ochii spre mine și‑a spus nu plecați nemâncat. Și mi‑a făcut o omletă. Iar soțul mi‑a spus un cantor a venit în oraș astă‑seară se roagă la sinagogă. Veniți după masă cu mine. Căci patul de ieri tot acolo se află, mai dormiți la noi înc’o noapte iar mâine plecați. Muzicant nu‑s nici măcar amator. Nimic nu știu despre muzică și nu mă pricep. La operă de mă ia cineva șed și număr ferestrele, dar acum i‑am spus omului fie cu dumneata merg. Nu spun nimic despre cantor nici ce‑a fost în inima mea. Dar ce‑am făcut întorcându‑m’ acasă voi povesti. Deci m‑am întors acasă la el. Am cinat și‑am ieșit dup’ aceea pe prispă. În sine mi‑am spus țara am vrut s‑o cutreier în lung și în lat iar acum de rămân încă o zi n‑o să‑mi ajungă vacanța. Dar în sine‑am răspuns bine‑i țara s‑o văd, aici rămânând e de șapte ori bine. Eram tânăr și proaspăt și nu știam de odihnă cum nu știam de‑alte lucruri ce omul învață înainte de‑a ști ce‑i cu ele. Ah, zilele acelea‑au trecut și odihna ’mpreună cu ele. Iar dimineața i‑am întrebat pe oamenii casei aveți poate cumva o odaie în care să stau restul vacanței? Adusu‑m‑au în odaia ce‑o țin pentru sărbătoarea Colibelor24 și mi‑au spus, stai cât vrei. Femeia‑mi făcea de mâncare iar eu pe fiică o dăscăleam. Locuiam deci în casa unor oameni de treabă. O odaie‑mi dăduseră, coliba de sărbătoare. Și‑o sobiță era în colibă. Acum n‑am nevoie de sobă, dar încă puțin vine iarna și cu ea ne‑ncălzim. Șed eu la mansardă tot orașul îl văd. Iată piața cea mare unde șed precupețele cu zarzavaturi în coș. Zarzavaturi putrede vând pe cele proaspete le păstrează până ce putrezesc. Cișmeaua este la mijloc. Două țevi ce dau apă fetele din popor iau cu gălețile. Vine‑un evreu la una din fete apă să bea din găleata‑i. Evreule, strigai din mansardă, de ce bei din găleată, lângă tine‑i cișmeaua, bea apă vie. Evreul n‑a putut să m‑audă. Căci pe pământ se târăște iar eu locuiesc lângă cer. Alt glas în casă se‑aude. Glas de tânără fată. Haina mi‑am pus după sticlă ca să văd cum arăt. Și Lea mi‑a făcut cunoștință cu Mince prietena ei. M‑am înclinat înainte‑i binețe i‑am dat. Când m‑am întors în odaie am gândit aiureli, că Mince nu stă‑n orașul acela, ci în capitală. Iar în capitală m‑a văzut glorios cetind poeziile mele în slavă. Acasă la ea s‑a întors a povestit mamei sale că un bărbat a vizitat‑o la ea în odaie. Cum se numește bărbatul? Akavia Mazal. Inima i s‑a oprit amintindu‑și. Doamne, ce fudulie. Cărțile celor Drepți eu cetesc, ca să sting tăciunele duhului rău. Ci tăciunele‑acesta nu poate fi stins și m‑am desfătat cu zicătorile. Pe Domnul Dzeul tău să‑L iubești este scris, cu duhul cel bun și cel rău împreună au spus înțelepții.25 Să dea Dumnezeu. Cei din sala de studiu se bucură de mine când vin. Ei vor să‑nvețe științe străine, eu dascăl sunt bun. Doi băieți au venit azi la mine. Nu Talmud învățat‑au ci cărțile neamurilor, stând ei lângă mine unul început‑a să cânte o melodie nemțească. Cântă unul, altul cetește. Toți oftează, vor să învețe știință. Și eu? Una eu am voit‑o aceea o cer, să merg pe‑a Domnului cale toată‑a mea viață.26 Calea Domnului ce‑i? Umblă omul pe drum nu mai are putere. Genunchii îi tremură limba i se usucă de sete. De șapte ori cade și se ridică dar nu ajunge. Mult mai are de mers, multe‑amăgiri îl așteaptă. Atunci spune omul în sine‑și poate m‑am rătăcit, nu acesta e drumul. Părăsește atunci primul drum. Ci părăsind primul drum de departe privește și vede‑o lumină sclipind. Încă nu știe dacă acesta e drumul, dar cine poate să spună că a greșit mergând pe alt drum decât primul. De băieți m‑am descotorosit și cu toate acestea dascăl eu sunt de „știință”. Căci banii din pungă s‑au dus și din ce să trăiesc. Ca un hoț ce‑a găsit bani pe drum și i‑a înapoiat păgubașului dar altul furatu‑i‑a banii lui căci hoț e din hoție trăiește așa‑i astăzi cu mine. Pe Lea și pe prietena‑i Mince le‑nvăț profesor sunt pentru fii de bogați. Ce frumosă‑i coliba‑mi de sărbătoarea Colibelor. Lampioane roșii atârnă într’însa de crengi și tot ce‑i podoabă în casă l‑am adus în colibă. Ci atârnând Lea Orientul a căzut inelul Orientului și n‑a mai putut să atârne Orientul în cui. Luat‑a atuncea inelul l‑a pus pe degetul meu27 și cu firul roșu din păr atârnat‑a Orientul și a cetit Ferice de cine nu Te uită iar eu după ea de cel ce se străduiește întru Tine, și dintr‑o dată ne‑am înroșit amândoi. Tatăl și mama privit‑au cu fețe lucind fericite. Șezând ei cu mine‑n colibă numitu‑m‑au domn ei erau musafirii. De șapte ori într‑o zi vine Lea‑n colibă când aduce mâncare când ia farfuriile. Domnului amândoi mulțumeam că’ndrăgostiți ne numise. Ce frumoasă‑i coliba‑mi de sărbătoarea Colibelor. Ci acum coliba‑mi e plină de bob și de linte, căci un negustor de leguminoase a închiriat‑o s‑o umple cu marfă. Casa mi‑am părăsit‑o, coliba am abandonat‑o, odaie am închiriat afară din târg. Locuința‑mi e mică și liniștită cu‑o servitoare bătrână. Mâncarea‑mi gătește rufele‑mi spală. Pace și liniște e împrejur în inima mea nu e pace. Iar Mintz negustorul închiriat‑a coliba căci e bogat. Negustor vestit e în țară și lui fostu‑i‑a dată Lea de tatăl ei. Pe când eu sunt dascăl sărac, cin’ se uită la mine. Venind eu din capitală m‑au apropiat. Ah, doar cu gura făcut‑au căci inima le e departe de mine. Frații îmi sunt ca străini. Dăscălind‑o pe Lea am învățat‑o și limba străbună. Părinții s‑au bucurat că știe ebraica. Ci acum s‑a mâniat tatăl ei că e învățată și m‑a îndepărtat. Domnule ascultă, fiica ta n‑o să uite ce‑am învățat‑o, ci poeziile pe care le‑am scris va ceti. Pe mine m‑a părăsit învățatura mea îi rămâne. M‑am dus în oraș pe tatăl ei l‑am văzut și m‑am tras laoparte. După mine‑a fugit și m‑a ajuns și mi‑a spus de ce fugi am o vorbă cu tine. Inima‑mi bătea cu putere. Știam că n‑are cu ce să mă liniștească dar cu toate acestea l‑am ascultat căci e tatăl lui Lea despre ea îmi vorbește. S‑a uitat încoace și‑ncolo și‑a văzut că nu‑i nimeni28 și‑a spus fiica mea e bolnavă, boală are ca fratele ei. Am tăcut și n‑am zis nimic. A vorbit ca mai înainte și‑a spus nu s‑a născut pentru trudă sărăcia i‑e moarte. De nu‑i dau viață bună ’naintea mea moare. Ca speriat de cuvintele‑i ridicatu‑și‑a glasul, vorbit‑a grăbit, și a spus iar Mintz e bogat poate s‑o îngrijească, de aceea i‑am dat‑o. La izvoare­ o poate trimite orice dorință i‑o împlinește. Ah, domnule, de altă boală suferă fiica‑ți, n‑o poți vindeca la izvoare. În puterea‑mi era să o vindec, dar m-ai indepărtat. Părăsindu‑l pe el aruncat‑am inelul ce Lea‑mi dăduse. Căci logodită‑i acum cu altcineva. Dintr‑o dată frig simțit‑am pe deget. Sfârșitu‑s‑au amintirile lui Akavia Mazal.29   Două trei ori pe săptămână tata venea la Gottlieb acasă. Cu noi cina seara‑n grădină. Întuneric plăcut învălea tacâmul și masa, pâinea mâncam la lumină de licurici. Ba și luminile roșii din gară noaptea ne‑o luminau, căci casa lui Gottlieb nu e departe de calea ferată. Doar rareori amintită fu mama. Ci amintind‑o doamna Gottlieb pe mama nu puteai crede  că‑i vorba de‑o moartă. Înțelegând eu ce face dreptate i‑am dat. Însă tata se străduia totdeauna vorba s‑aducă de mama fie‑i țărâna ușoară. Ciudat mai vorbea, parcă femeile toate muriseră, văduv e orice bărbat. Iar domnul Gottlieb a plecat să ia vorbă cu fratele, spunând domnul Gottlieb că el e bogat poate tovarăș îl face la fabrica lui și‑o mărește. Iar Mince deși de obicei nu‑i plăcea să vorbească de‑afacerile soțului său mi‑a spus de data aceasta mai mult decât voia‑i. Dar dintr‑o dată ca să mă facă să uit ce spusese, mi‑a povestit ce pățise venind prima oară la socrul acasă. Venind ea la socrul mirele a intrat binețe i‑a dat și s‑a dus, iar Mince întristatu‑s‑a mult, căci o făcuse ca o politețe‑oarecare. Fiind ea încă tristă iar a venit și a vrut s‑o sărute, datu‑s‑a ea înapoi ofensată. Dar ea nu știa că fratele venise întâiul care arată ca mirele. Vacanța de capăt se‑apropie și tata mi‑a spus, rămâi aici până marțea spre seară iar marțea spre seară vin eu și ne‑ntoarcem împreună acasă. Pe când vorbea a‑nceput să tușească. Mince i‑a turnat un pahar de apă și a băut. Atunci întrebatu‑l‑a Mince pe tata, sunteți răcit domnule Mintz? Tata răspuns‑a, mă gândeam să mă lăs de afaceri. Pe când ne minunăm noi de el și de vorbele‑i a adăugat, de n‑ar fi fost fiica n‑aș fi rămas negustor. Răspuns tare ciudat. Se lasă cineva de afaceri pentru‑­o răceală. Îngrijorați de ne‑am fi prefăcut și el putea să se creadă pe sine că este bolnav. Doamna Gottlieb i‑a spus și ce o să faceți, ci scrieți cărți? Toți am tăcut. El, negustorul, om de afaceri, șezând la masă să scrie. Trenul l‑am auzit șuierând. Doamna Gottlieb a spus, peste zece minute soțul e-aici. Și‑a tăcut. Conversația s‑a întrerupt, ca și cum toți îl așteptam ca să vină. Și a venit. Mince l‑a privit cu ochi mari cercetându‑și consortul. Gottlieb și‑a frecat vârful nasului și a zâmbit, ca și cum s‑ar fi pregătit să ne distreze. Și ne‑a povestit despre călătorie și ce‑a văzut la fratele‑acasă. El e‑acasă la frate‑su și soția fratelui e cu copilul. A luat copilul în brațe cu el s‑a’nvârtit și s‑a jucat. Ambii s‑au minunat cum a mers copilul cu el căci doar nu‑l cunoaște. El se juca cu copilul și iată fratele vine. S‑a uitat copilul la el și la frate cu ochi rătăciți de la unul la altul zăpăcit uluit. Și dintr‑o dată întorsu‑și‑a capul copilul și‑a plâns tare, pân’ ce mânuțele îndreptat‑a spre mamă fața și‑a ascuns‑o în sânu‑i.   Acasă m‑am reîntors și la școală. Și profesor de ebraică găsitu‑mi‑a tata pe domnul Segal și mult învățat‑am cu el. De trei ori pe săptămână cu el învățam, o dată Scriptura o dată gramatica și‑o dată scrisul corect. Căci neplăcându‑i lui Segal materii s-amestece, le împărțea. Mi‑a deslușit domnul Segal cărțile sfinte cum e nevoie dar nici poveștile înțelepților nu le‑a ascuns. Nu ne uitam mult în carte ci timpul ni‑l petreceam lămurind, explicând. Multe lucruri și bune ce nu cunoșteam mi‑a dezvăluit nu le găsisem în cărți. Ba se și străduia să învie limba în gura‑mi, căci zicându‑i ceva răspundea acum spune aceasta pe limba ebraică. Afectat el vorbea, și de găsea un verset potrivit la ocazie se bucura, căci vorbe profetice sunt, iar profeții cuvântau în ebraică. Cel mai mult dintre lecții îmi plăcea cea de scris. Atunci Segal ședea liniștit, cu stânga sub cap și ochii închiși. În șoaptă cetea pe de rost făr’ să se uite în carte. Precum cânta cântărețul din harpă30 noaptea pe‑ntunecime și sufletul i se revarsă, nu se uită pe note ci cum îi pune Domnul în inimă cântă așa era el. Leafă tata‑i plătea trei reinusch de‑argint pe o lună. Dându‑i legătura cu bani pe ascuns în fața mea număra banii și îmi spunea doctor nu‑s care ia bani pe ascuns ci muncitor de leafa mea nu mi‑e rușine. Iar tata lucra fără’ncetare. Nici noaptea odihnă n‑avea. Când mă culcam cu lampa aprinsă ședea, uneori îl găseam dimineața cu lampa aprinsă lucrând, căci socoteli avea multe uita să o stingă. Numele mamei de‑acum îi pierise din gură. ’Nainte de Ziua de Ispășenie tata a cumpărat lumânări două, una lumânarea vieții a aprins‑o acasă a doua lumânarea de suflet la sinagogă. Și luând lumânarea de suflet la sinagogă mers‑am cu el și mi‑a spus nu uita că mâine pomenim pe cei morți. Vocea îi tremura. M‑­am înclinat mâna i‑am sărutat‑o. În sinagogă‑am intrat. Prin ferestruica mea am privit i‑am văzut pe bărbați dându‑și binețe și iertare cerând. Tata acolo era stătea în fața unui bărbat ce șal nu avea de rugăciune, văzut‑am că el e Akavia Mazal,31 și lacrămi încețoșatu‑mi‑au ochii. Cantorul a cântat Toate legămintele cu glas din ce în ce mai puternic. Lumânări multe ardeau umpleau casa Domnului de strălucire. Oamenii se legănau printre lumini cu fețele acoperite.32 Cât de dragă‑mi era sfințenia Zilei. Tăcuți venit‑am acasă nimeni nu cuvânta. Stele tăcute pe boltă și lumânările vieții din case calea ne‑o luminau. Peste pod venit‑am acasă, căci tata a spus să trecem pe lângă apă, gâtlejul plin mi‑e de praf.33 Stelele nopții din apă priveau dintre valuri la stelele de pe cer. Luna a ieșit dintre norii cei mulți și glas de tăcere subțire34 din apă urca. Liniște trimetea Domnul de sus. În veci n‑am să uit noaptea aceasta. Acasă‑am ajuns lumânarea vieții ne‑a dat binețe. Ascultă Israele am spus35 și‑am dormit până‑n zori. Iar în zori m‑am trezit chemându‑mă tata și m‑am dus să mă rog. Văl alb era întins peste ceruri broboadă tomnatică‑a bolții. Copacii aruncau frunze roșii pe jos femei bătrâne se grăbeau să le‑adune. Din casele țărănești dimprejur urca fumul de frunze ce‑n sobe ardeau. Oameni pe stradă umblau în alb îmbrăcați.   La sinagogă‑am ajuns ne‑am rugat. Și între rugăciunea de dimineață și cea adăugată, între cea adăugată și cea de după‑amiază ne întâlneam la sinagogă în curte. Tata cu mine vorbind mă’ntreba dacă mi‑e greu să postesc. Încurcată eram de vorbele lui.36 De sărbătoare37 pe tata mai că nu l‑am văzut. În școală poloneză’nvățam vacanță de sărbători n‑am primit. De la școală întorcându‑mă acasă tata‑n colibă stătea cu vecinii cei mulți singură pâinea mâncam căci loc nu era pentru femei în colibă. Ci iarna fața mi‑a acoperit. Seara târziu noi cinam cu lampa aprinsă lucra fiecare. Prin globul ei alb lampa ne lumina umbrele capetelor ni se uneau. Eu lecții făceam tata‑și rânduia socotelile. La ora nouă Kila ne aducea trei cești de ceai, două lui tata și una mie. Atunci tata de socoteli se lăsa condeiul cu ceașca schimba. O ceașcă bea tata caldă într‑a doua țucăr punea s‑o bea rece și apoi ne luam iar de treabă. Eu la lecții el la socoteli. Iar la zece tata se ridica, părul mi‑l netezea și‑mi spunea și‑acum Tirța te culci. Copula38 tare‑mi plăcea, mă desfăta mult. Ca și cum tot ce tata‑mi spunea fusese gândit dinainte. Adică cu mine vorbise în sine‑și până atunci gură cătră gură acum. Atunci lui tata i‑am spus dacă tu nu te culci nici eu n‑am s‑o fac, cu tine‑am să șed pân’ te culci. Neascultându‑mă tata m‑am dus să mă culc. Iar trezindu‑mă încă lucra cărți de conturi masa‑i umpleau. Poate ’naintea mea s-a trezit sau nu s‑a culcat toată noaptea? N‑am întrebat și nu am știut. Noaptea târziu mă gândeam acum mă dau jos cu el să vorbesc, poate m‑ascultă și doarme. ’Nainte din pat să cobor adormeam. Știam că tata voia să părăsească negoțul, de aceea lucra înșeptit. Socoteli rânduia. Ce‑o să facă după aceea n‑am întrebat. Să fi avut ani șase spre zece școala am terminat. Și terminându‑se școala trimisu‑m‑a tata la seminarul de învățătoare. Nu din vocație trimisu‑m‑a tata, căci să predau nu eram înzestrată, dar nimic altceva nu m‑atrăgea. Mă gândeam pe atunci că a omului viață și faptele lui sunt făurite de alții. Și eram împăcată. Rudele și cunoștințele s‑au minunat. Cum își face Mintz fiica învățătoare. Lucruri greu de’nțeles în sine cuprind o speranță. Știam că evreicele învățătoare nu‑s ca creștinele, căci sunt aruncate în sat depărtat unde creștini cu sufletul astupat39 le chinuie căci sunt evreice. Iar leafa, numai cât te‑ai dus în sat și dispare, c‑au mâncat‑o cheltuielile drumului. Cu toate acestea sunt multe evreice la seminar. Seminarul e particular Mazal e profesor acolo. O dată pe an directorul merge cu elevele toate la capitala județului pentru examen. De‑aceea învățam înșeptit, căci rușine‑i pentru‑o elevă să se întoarcă de la examen fără de diplomă. A dat bani mulți pentru drum, ba și rochie nouă‑a făcut. Se ntoarce căzută și‑i spune vecina ei sau rivala ce rochie ai. Numai azi am văzut‑o. Îi răspunde rochia‑i nouă. Și‑i spune doar ți‑ai făcut‑o când te‑ai dus la examen. Diploma unde‑i? Iar de nu‑și pune rochia nouă e întrebată unde‑i rochia nouă ce‑ai purtat la examen? Rușinea i‑o amintesc căci diplomă n‑are. De aceea fetele învățau fără‑ncetare, ce capul nu pricepea învățau pe de rost, memoria lua locul minții. Venind la seminar m‑am minunat că Mazal nu mi‑a dat nici un semn, căci gândeam c‑o să‑și amintească de mine, doar ne cunoaștem. Zile multe‑am ținut sentimentul acesta in inimă. Îndoit ascultam ce‑nvățam, plictiseala nu avea loc.  În zilele‑acelea singură‑mi plăcea să mă plimb. Lecțiile când terminam ieșeam să cutreier pe câmp. Văzând o prietenă binețe nu‑i dam, iar de‑mi dădea ea binețe răspundeam eu distrasă, să nu se țină de mine căci singură voiam eu să fiu. În zile de iarnă. Și într‑o seară pe când mă plimbam un câine mare‑a lătrat, și după câine glas de picior de bărbat, adică Mazal. Batista mi-am legat‑o pe mână și cu mâna’nainte binețe i‑am dat. Mazal s‑a oprit și a întrebat, ce aveți doamnă Mintz? Câinele, i‑am răspuns. Mazal era tare speriat și a întrebat, câinele v‑a mușcat? Răspuns‑am m‑a mușcat câinele. Mi‑a spus mâna mi‑o arătați. Mai că și‑a dat sufletul aceasta spunând. Atuncea i‑am spus legați‑mi batista pe rană. Mazal de mână m‑a luat cu oasele dârdâindu‑i de frică. El de mână ținându‑mă dat‑am jos de acolo batista și sărit‑am cât sunt de mare și tare‑am mai râs. Și am spus domnule, nu‑i nimic. Nici câine nici rană.40 Uluit de ce auzise stătea Mazal înainte‑mi nu știa de‑o striga sau de‑o râde. Dar după o clipă râs‑a și el vesel și tare. Mai apoi Mazal spusu‑mi‑a copilă obraznică, ce m‑ai speriat. Până acasă m‑a luat și s‑a dus. Dar înainte să plece privitu‑m‑a’n ochi. În sine mi‑am spus tu știi că eu știu că tu știi ce‑am în suflet. Cu toate acestea bine‑o să faci dacă nu spui ce știi. Toată noaptea în pat m‑am întors. Cu mâna la gură căutam urma ce lăsase batista. Rău îmi părea că pe Mazal nu‑l adusesem acasă. De‑ar fi venit în odaie‑am fi stat și scăpam de vedenii. M‑am sculat dimineața îmbufnată și supărată. Când pe pat m‑aruncam când zăceam pe covor prinsă de‑acele vedenii. Doar cătră seară m‑am odihnit. Precum oameni nervoși dorm toată ziua se trezesc cătră seară. Amintindu‑­mi fapta de ieri m‑am sculat și am luat un fir roșu de mână mi l‑am legat spre amintire. Zile de Hanuka erau gâștele când se taie.41 Pe‑atunci dusu‑s‑a Kila la rabin ceva să‑l întrebe și un bătrânel intrat‑a’n odaie. Pe mine m‑a’ntrebat bătrânelul când vine tata acasă? I‑am răspuns uneori vine la opt uneori la șapte și jumătate. Și‑a răspuns înseamnă c‑am venit prea devreme, doar cinci și jumătate e‑acum. Am repetat, cinci și jumătate. Și a spus nu‑i nimic. Un scaun i‑am dat. Și mi‑a spus de ce să șed de pomană, dă‑mi apă, ceai i‑am turnat. A spus el a cerut apă, ea i‑a dat ceai.42 Ceai și‑a turnat peste mâini și a spus, ei, ei, Orientul? Fața și‑a întors cătră zid și a spus la bunicul acasă nu trebuia să întreb asemenea lucruri, căci pe zid era un Orient. A stat și s-a rugat. Niște jumări am luat și i‑am pus înainte în strachina de pe masă. Terminând rugăciunea a mâncat și‑a băut și a spus,43 grăsime, drăguțo, grăsime. Și grăsimea de pe buze îi picură. I‑am spus un șervețel vă aduc să vă ștergeți pe mâini. Mi‑a răspuns nu, adu-mi o prăjitură. Ai prăjitură ca să nu fiu nevoit să‑mi spăl mâinile?44 Desigur că am, i‑am răspuns, de’ndată aduc prăjituri. Mi‑a spus nu te grăbi, prăjitura ad‑o ’mpreună cu felul al doilea. Ce, nu‑mi mai dai înc’o porție? Imediat. A spus știam c‑ai să‑mi dai, dar încă nu știi cine‑s eu? Nu‑i nimic, a spus omul în șoaptă, mă numesc Gotteskind. Ci azi tatăl tău vine târziu. La ceas m‑am uitat și am spus, e șase și‑un sfert iar tata nu vine ’nainte de șapte jumate. Mi‑a spus nu‑i nimic, ci fă‑ți treaba. De ce să te deranjezi. O carte‑am luat. A spus ce ai în mână? Am spus manualul de geometrie. A luat cartea și el și a spus da’ la pian știi să cânți? De la spițer vin acum și spițerul mi‑a spus că nu se însoară cu o femeie ce la pian nu știe să cânte. Vezi Gotteskind, mi‑a spus spițerul, într‑un târg mititel eu mă duc căci nu pot cumpăra spițerie în orașul cel mare. Nu îți spusesem că el nu‑i spițer ci doar ajutor de spițer. Dar asta nu’nseamnă nimic, și ajutorul spițer se cheamă că este. Ai să‑mi spui că spițerie nu are. Nu‑i nimic, se

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.48 Seconds