|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 94 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Sinteze: Cristina SAVA. Adrian Maniu si poezia iconografica Scris la Sunday, March 03 @ 19:58:05 CET de catre asymetria |
Poetul iconograf, Adrian Maniu, de natură proteică, nu a putut fi încadrat strict într-un anumit curent literar. în perioada interbelică, opera sa substanțială se înscria ideologiei tradiționalismului gândirist.
Adrian Maniu și poezia iconografică Poetul iconograf, Adrian Maniu, de natură proteică, nu a putut fi încadrat strict într-un anumit curent literar. în perioada interbelică, opera sa substanțială se înscria ideologiei tradiționalismului gândirist. Alături de Cezar Petrescu, Lucian Blaga, Gib I. Mihăiescu, Emil Isac, Radu Dragnea, pictorul Demian, D. Tomescu, D. I. Cucu participă la înființarea revistei „Gândirea” (1921). în perioada începuturilor eclectice ale revistei „Gândirea”, când încă nu se imprimase acesteia spiritul doctrinar, Adrian Maniu pleda pentru cauza artei populare și pentru meritele marilor pictori români. Originalitatea lirismului său lucid și ironic, va dezvolta cultul pentru imagine, cu abilitatea unui pictor reorientat ce-și manifestă obțiunea pentru cuvânt, încadrându-se curentului modernist, postsimbolist. Noua sa orientare lirică va pune accentul pe elementul vizual, construind un univers din „imagini ce pot doar să aproximeze mai mult sau mai puțin realitatea modelelor lor”, ceea ce coincide cu „laicizarea poeziei un imperativ antiorfic.” Conștient de menirea sa, într-un interviu din 1967, Adrian Maniu declara: „Am putea prea bine să afirmăm că în căutarea desăvârșitei exprimări de gând, fiecare dorește să își găsească exprimarea lui personală și că adevărata poezie va fi întotdeauna unică fără de asemănare cu altă poezie, înnoindu-se și fiind totdeauna veșnică, întocmai sufletului omenesc. [...].” Critica exegetică a observat că lirica poetului reprezintă o sinteză originală între tradiționalism și modernism, cu elemente expresioniste. încă din perioada debutului literar, Figurile de ceară (1912), poetul avea modele în plastică, precum Iser, Theodorescu-Sion, Șirato, Rodica Maniu. Criticul literarar G. Călinescu, în a sa Istoria literaturii române ... (1941), considera că Adrian Maniu, deși nu în teme, este spiritual primul poet bizantinizat, precursor, după un deceniu, cu Lucian Blaga. Poezia sa mistică era un panou în care puteau fi identificate procesiuni de fecioare și cavaleri, copoi, ciute, fazani, ceea ce i-a permis lui G. Călinescu să stabilească anumite raportări revelatoare între poezia lui Adrian Maniu și operele de seamă ale picturii universale, precum cele ale lui Kimon, Loghi, în special. S-au observat ideile preluate de poet din pictura primitivă italiană, din Piero delle Francesa. Harul plastic al lui Adrian Maniu era asemănător celui al lui Th. Gautier: „ca și Th. Gautier, Adrian Maniu e un artist plastic refulat care se consolează în poezie. Dar de ar fi ales paleta, n-ar fi fost un Delacriox, ca și poetul francez, ci un pictor din secolul XIV ori un iconar bizantin, însetat de aurărie, coloare focoasă și hieratism linear (...), o viziune superioară ieșită din altă cultură artistică.” În poezia lui Adrian Maniu „apare pastoralismul sacru, ca la un Cîrlova devenit mistic, cu turme domoale, ciobani smeriți și operații desăvîrșite ca o liturghie. Se zărește odată chiar un detaliu ortodox.” Criticul literar aprecia poezia lui Adrian Maniu ca fiind „triumful stilisticei și al manierei.” în aceeași ordine de idei, E. Lovinescu în Istoria literaturii române contemporane (1927) preciza că „prezent în cele mai voite elucubrațiuni, poetul practică un instict al amănuntului, o stăpînire a notației precise, ce fac dintr-însul, pe lângă un elegiac, un pastelist viguros și nou.” Punctând toate elementele definitorii ale lirismului poetului, D. Micu în „Gândirea” și gândirismul (1975) era de părere că „mijloacele acestui poet sunt nu numai moderne, ci moderniste la modul extrem, el fiind în deceniul al doilea unul din corifeii avangardei, insurgent radical, iconoclast dintre cei mai fără măsură. [...]” Adrian Maniu manifesta o manieră liberă în exprimarea suprarealului religios, precum în fantasticul folcloric, preocupat fiind în exclusivitate de efectul artistic, recrutând în acest sens, elemenete din eresuri și basme: „își ia din cînd în cînd liberatatea, de ajuns de rar de altfel, în virtutea aceluiași drept al creației, de a mobiliza și personajele sacre. (Un înger a sunat)” Edificiile și obiectele de cult, icoanele, crucile, bisericile sunt pure elemente de decor descriind tablouri melancolice, privite de poet fără evlavie religioasă, cu o perfectă detașare laică și cu un oarecare parti-pris depreciativ (Intrarea la schit, însemnări, Turma, Pîngărire). Sentimentele de pietate creștină, constata D. Micu, sunt manifestate în unele poeme strict lirice (destul de puține), precum Rugăciune, poetul fiind preocupat de aspirația lăuntrică spre redobândirea credinței, ori poema Pentru suflet, orație imnică inspirată de contemplarea unei icoane. Indiferent de natura stărilor sufletești, oricît este element religios sau nu în compozițiile poetului, pe care le face cântec al formelor și culorilor, de apreciat rămâne picturalul de reprezentație, de spectacol: „Adrian Maniu nu e un poet religios, pentru banalul motiv că nu este, propriu-zis, un poet, în sens absolut, ci un pictor, un scenograf, un regizor, un actor, care, în loc de a se folosi de pensulă, culori, pînze, cartoane, costume, în loc de a se comunica pe calea vocii și a mimicii, face apel la pictura în cuvinte. “ Comparându-l cu Tudor Arghezi și Lucian Blaga, Al. Piru în Varia Studii și observații critice (1973) a remarcat gustul literar al poetului pentru pictura cuvintelor, arhitectură și muzică, asemeni romanticilor, precum Victor Hugo și, mai cu seamă a parnasienilor, Leconte de Lisle sau Heredia, însă echivalarea poeziei cu muzica era principiul major al simboliștilor, în primul rând a lui Paul Verlaine. Ceea ce-l deosebește pe Adrian Maniu de toți cei care au scris în maniera influențelor picturale, muzicale sau arhitecturale, subliază Al. Piru, a fost maniera personală în care a primat „atenția sporită față de mijloacele stilistice de reprezentare, într-o mare exigență fașă de meșteșugul artistic, într-o indiscutabilă originalitate.” Tehnica de compunere a lui Adrian Maniu, intenția caligrafică de disciplinare a naturii în scopul exprimării unor atitudini voit naive, enigmatice, figurate ceremonial sau procesional, conducea către compozițiile pictorilor italieni din quatrocento, a bizantinismului, Carlo Criveli sau Piero della Francesca. La acestea se adăuga stilul iconarilor bizantini orfevrieri, al zugravilor populari de icoane pe sticlă, creând un panou decorativ sau gravură în stil liniar, hieratic, cu un ton uneori sarcastic, asemenea picturii lui Hieronimus Bosch, ori stilizarea în maniera picturii expresioniste a lui Rouault. S-a remarcat, de asemenea, influența lui Edgar Poe și Oscar Wilde în evocarea elementelor din fantisticul folcloric, precum și înclinațiile poetului către tehnica lui Rilke, Claudel sau T. S. Eliot, fără însă ca poetul să recurgă la sensurile simbolice, punând, doar, accentul pe culoarea specific națională. Concluzia criticului literar era că opera lui adrian Maniu este a unui „vrednic făurar de frumuseți.” Despre gustul extatic pentru absolut și înclinația spre stilul bizantin și expresionism, Ov. S. Crohmălniceanu, în Literatura română și expresionismul (1971), afirma că Adrian Maniu se poate „să nu fi citit nimic din literatura expresionistă; grafica și pictura cu un asemenea caracter, fără îndoială, însă, că le-a cunoscut și că ele răspundeau anumitor gusturi ale sale.” în spațiul poetic autohton palpită energiile latente ale lumii sublunare, despre care criticul literar scria: „Prin această poartă deschisă spre tărâmul magic al chtonismului, «elementarul», «cosmicul», «nevăzutul» năvălesc în literatura lui Adrian Maniu, alungă stilizarea «secesionistă» și aduc o alta, «expresionistă», dictată de «duhurile» și «stihiile» primordiale.” Textele poetice din volumul Lângă pământ (1924) prezintă un univers cu imagini chinestezice regresive, marcat de „o viață misterioasă și neliniștitoare, pe care o anunță ceasul.” Poetul „răscolește zăcămintele chotonice de origine magico-superstițioasă” atât pentru a surprinde cât și pentru a manifesta o sensibilitate primitivă. Primitivismul poetului, se bazează pe un „amestec de logică infantilă cu fabulosul cu observația crudă realistă, ceremonialul cu familiarul, arhaicul cu modernul. Poetul căpătă tot mai mult optica bătrînului călugăr iconar (îndeosebi spre sfârșitul vieții), când puțin înainte de a muri, Adrian Maniu a publicat o ediție revăzută a operei sale: Cîntece mute și Versuri în proză (1965), dînd o versiune nouă multora din textele tipărite anterior. Intervențiile reflectă tocmai această alunecare pogresivă în manieră a artei poetului.” Stilizarea iconografică practicată în poezie, considera Mircea Petroveanu, în Studii literare (1966), corespundea bizantivismului „Gândirii” care, până la un punct, a coincis cu expresionismul proiectat pe anumite realități autohtone (Lângă pământ, 1924 și Cartea țării, 1934). Modelul adoptat de Adrian Mniu în organizarea imaginii înseamnă „covorul românesc (...), unde omul, motivele florale și animaliere, realul și fictivul stau pe același plan, cu aceleași dimensiuni, într-o vecinătate cordială, care nu merge niciodată până la contopire indistinctă.” Mircea Petroveanu observa extincția haosului care „se infiltrează într-o perspectivă de înțelepciune blândă”, de înțelegere resemnată a realității fizice dependente de materie (Târziu de tot). Poetul versifică descompunerea lumii fără ca disputa dintre ființă și neființă să atingă nivelelul superior al viziunii psalmilor lui Tudor Arghezi sau metafizicii din poeziile lui Lucian Blaga. Pompiliu Constantinescu (Poeți români moderni, 1974) era de părere că poezia lui Adrian Maniu înseamnă „ un material din care scoate mai ales sensuri vizibile; de asemenea, ortodoxismul său nu este un punct programatic, ci numai un mijloc de expresie plasticizată, dexteritate artistică de giuvaiergiu minuțios.” Materialul ortodox (înviere) și elementul pictural (Iarnă, Decembrie), considera criticul literarar, poate fi înțeles drept „privitivism naiv (...) și rafinament estetic”, unde sunt prezente deopotrivă cireada și icoana, ambele elemente ale decorului. în aceeași manieră, Ion Negoițescu (Scriitori moderni, 1966) obseva că în poezia lui Maniu sentimentul de tristețe închide în primitivitate o lume prăbușită în propriu-i abis, care refuză transcendentul. Pecetea declinului derivă tocmai din această solititudine a tristeții metafizice „care nu e nici organică (Bacovia), nici metafizică (Blaga), nici estetică (Vinea), ci morală”. Metoda folosită de Adrian Maniu în compoziția tabloului său poetic, în concepția lui Nicolae Manolescu, era aceea a unui „impresionist, căci «tabloul» se recompune din infinite nuanțe, lipsit de orice atmosferă de ansamblu, (...). Pictor, Adrian Maniu transferă în poezie principiile picturii.” Din punct de vedere al iconografiei bizantine, poetul este un precursoer al mai tuturor poeților de la „Gîndirea”. Chiotul, despre care expresioniștii considerau că stă la baza universului echivalând cu energia comprimată a logosului, la Adrian Maniu devine țipăt și tânguire, dezarticularea limbajului și manifestarea durerii pământului în fața morții. Natura este imagine într-un tablou, ea „nu are nimic natural: ea este o compoziție, pe care poetul o analizează liric.” Se poate crede că în poezia lui Adrian Maniu, „nimic nu e (...) de ordinul evenimentului, dar totul (sau aproape totul) e eveniment.” Viziunea ornamentală a lui Adrian Maniu, este subliniată de Perpessicius în Mențiuni critice (1976), spunând că se împletește cu vibrația lirică asemeni unor oglinzi dinăuntru. Părere similară este împărtășită și M. A. Alpatov în Istoria artei (1962): „fiecare pată de culoare nu desemnează doar un simplu obiect și nu este determinată numai de impresia generală cromatică, ci exprimă totodată și emoția, scopul sacru din sufletul omului.” Poemele lui Adrian Maniu, în esență, descrierile universului bucolic, considera Al. Dima în Viziunea cosmică în poezia românească (1982) împrumută doar aparent tehnica pastelului (seninătatea patriarhală). Ele sunt „viziuni” expresioniste izvorâte dintr-un suflet anxios, din sentimentul prăbușirii cosmice datorat unui destin aflat în declin, fără ca poetul să dezvolte vreo temă cosmică, ci transcrie în cheie lirică „doar apariții întâmplătoare ale lumii astrale, în chip de imagini ale cadrului sau cu funcțiuni decorative, de obicei stilizate în spiritul general al modului său de creație (FataMorgana).” Autenticitatea picturală a tablourilor de tip iconografic bizantin, „agreste în tehnica picturii țărănești pe sticlă, a xilogravurii, sau a țesăturii de covor”, considera Z. Ornea, se datora fenomenului „weltanschauung țărănesc și relevarea eresurilor și superstițiilor populare, a practicilor cultice, a mitologiei creștine.” Temperamentul iconoclast al poetului, lipsit de supunerea la dogme și canoane, favoriza o mare libertate de mișcare în înteriorul poeziei. Sentimentul religios, fără devoțiune extatică, prezent în creația lui Adrian Maniu, aduce din sterilul eresurilor populare prezent în lirica lui Lucian Blaga. Ca iconoclast, Adrian Maniu, a pus accentul pe ideea disciplinării artei, prin mișcarea constructivă și cea integralistă, apropiindu-se de direcția baudelaireană, cu toate că cele două mișcări românești se înscriau, de fapt, în direcția whitmaniană, constata Mircea Scarlat în Istoria poeziei românești (1986). Se putea vorbi de un clasicism antiacademizant care stabilea raportul dintre modernitate și tradiție. în ce-l privește pe Adrian Maniu, tânărul artist, sublinia criticul litearar, visa „o impunere a mijloacelor antipoetice, ridicându-se împotriva edulcorărilor idilizante.” Adrian Maniu însemna un receptor exclusiv senzorial, beneficiind de efectul pur cromatic, considerat „un exemplar în privința vizării simbiozei artelor”, un reformator al liricii realizând sinteza artelor, prin mijloacele literare din perspectiva unui plastician, „un adevărat hedonism vizual.” în ce privește tema credinței, Mircea Scarlat observa vizionarismul în care se împleteau motivele folclorice cu mijloace ale literaturii romantice trecute prin filtrul sensibiltății moderne (Mănăstirea din adînc). Mircea Scaerlat subliniază în încheirea studiului că sensibilitatea poetului a fost marcată de „arta 1900” – „Jugendstil” (curent artistic european, conturat în Germania și Austria, echivalent mișcărilor franceze, spaniole, engleze și americane). Despre valoarea scrierii lui Adrian Maniu, F. Aderca în Contribuții critice (1983) creionează concis părerea sa: „Maniu e un scriitor care nu poate fi gustat decît de scriitori. El merge atît de afund cu penița în simțirea și imaginația noastră că rămâi perplex, ca în fața unei uși închise (...) dacă n-ai un exersat obicei literar.” Ion Negoițescu în Scriitori moderni (1966) aprecia că poetul s-a remarcat pe lângă abilitatea plasticității, de culori și de ironia lor, de gesturi extatice, de contorsiuni bizantine, de viziuni statice ale unor frînturi de dramă, de simbolism, expresionism și ortodoxism, cu infiltrări folclorice savante, și prin consistența substanței lirice însăși, o solitudine morală izvorâtă „dintr-o conștiință sensibilzată prin cultură. [...] Fiecare formă, din versurile și proza lui Adrian Maniu, păstrează, amară, căldura umanității poetului.” Poezia lui Adrian Maniu poate fi apreciată aztăzi, în primul rînd, prin mesajul literar, prin conținutul de viață reflectat, prin forța ei de generalizare și tipizare, considera Mircea Tomuș în Cincisprezece poeți: „întîrziat în preajma zidurilor de mănăstire, a vechilor icoane, preluînd modalități din tehnica pictorilor bizantini, a țesătorilor de stofe și covoare, a meșterilor aurari sau argintari (...), se poate spune că poezia sa de inspirație actuală (pentru timpul său) respiră, în general, o atmosferă apropiată de cea a peisajelor lui Luchian, Tonitza sau Ștefan Popescu, prin faptul că ea comunică un realism al observației și al notației de o apreciabilă încărcătură afectivă. Adrian Maniu are sufletul unui iconar mai mult îndrăgostit de culorile și liniile icoanelor sale, decît cultivînd adorație pentru idolii reprezentați.” Temele religioase constituiau „probleme de tehnică picturală, autorul urmărind fie linia pură a unui desen hieratic, fie stilizarea bizantină a unei icoane. (...) Adrian Maniu viza poemele cu pretenție de profunzime filozofică și dramatism.” Am spune că Adrian Maniu „se angajează așadar în mișcarea Logosului, din toate lucrurile el vizează semnificarea filosofică, în înțelesul ei originar.” Cu toată monotonia ce domina lirica din perioda interbelică, în liniile simbolismului, a nostalgiei, ori a încercărilor de poezie filozofio-didactică, cultivând sentimentul înstrăinării, poezia lui Adrian Maniu s-a înscris în limitele clasicismului în perceptul horațian ut pictura poesis, valorificând nu ocaziile de plasticizare superficială și descriptivism, ci emoția unică, de complexă valoare, a convertirii poeziei în desen și a desenului în poezie [...] în perspectiva eternității (cu cuvintele lui Mircea Tomuș). Drd. Cristina SAVA Peters, Francis E., Termenii filosofiei grecești, Traducere de Drăgan Stoianovici, Editura Humanitas, București, 2007, p. 178. Gheorghe Grigurcu, De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiș, Editura Minerva, București, 1989, p. 159. A. Maniu, Cronica artistică. în Noua revistă română, vol. XIV, nr. 6, 26. V.1913, pp. 91-94. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Editura Minerva, București, 1982, p. 823. Idem, p. 825. Idem, , p. 822. D. Micu, „Gândirea” și gândirismul, Editura Minerva, București, 1975, pp. 420-421. Idem, p. 442. Idem, p.. 445. Al. Piru, Studii și observații critice, Editura Eminescu, București, 1973, p. 341. Idem, p. 347. Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română și expresionismul, Editura Eminescu, București, 1971, p. 84. Idem, p. 134. Idem, p. 86. Idem, p. 142. Idem, p. 143 Mircea Petroveanu, Studii literare, Editura pentru Literatură, București, 1966, p. 49. Idem, p. 66. Pompiliu Constantinescu, Poeți români moderni, Editura Minerva, București, 1974, p. 168. Idem, p. 165. I. Negoițescu, Scriitori moderni, Editura pentru Literatură, București, 1966, p. 155. Nicolae, Manolescu, Poeți moderni, Editura Aula, Broșov, 2003, p. 38. Nicolae, Manolescu, Metamorfozele poeziei, Editura pentru Literatură, București, 1968, p. 28. Al. Cistelecan, Al doilea top, Editura Aula, Brașov, 2004, p. 50. M. A. Alpahov, Istoria artei, Editura Meridiane, București, 1962, p. 229. Al. Dima, Viziunea cosmică în poezia românească, Editura Junimea, Iași, 1982, p. 105. Z. Ornea, Tradiționalitate și modernitate în deceniul al treilea, Editura Eminescu, București, 1980, P. 591. Idem, p. 591. Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, Momente și sinteze, vol. III, Editura Minerva, București, 1986, p. 81. Idem, p. 82. Idem, p. 83. Idem, p. 92. F. Aderca, Contribuții critice, Ediție, prefață și note de Margareta Feraru, Articole, Cronici, Eseuri (1914-1926), Editura Minerva, București, 1983, p. 322. I. Nenițescu, Scriitori moderni, Editura pentru literatură, București, 1966, p.155 și p.162. Mircea Tomuș, Cincisprezece poeți, Editura pentru Literatură, București, 1968, pp. 188-191. Idem, p.169. Brumaru. A.I., apud Dan Culcer, Serii și Grupuri (texte critice), Editura Cartea Românească, București, 1981. |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |