Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie - A. A. Shishmanian. Scrisoare deschisã Domnului Varujan Vosganian

Nu ştiu ce informaţii sau ce experienţe personale ale d-lui Diradurian justifică această teorie extrem de primitivă a racketului ca principal vector de îmbogăţire (sîntem cam departe de capitalismul luciferic, mai degrabă în plin capitalism de mahala şi-n comunismul de maidan! oricum, de data aceasta România – S.U.A. fac, cum s-ar zice, meci nul), însă fără a voi să mă erijez în apologet al capitalismului – cu atît mai puţin al comunismului – găsesc concepţiile economice ale “memorialistului” (chit că mi le atribuie) o ţîră cam simpliste.
Desigur, ideea-far a întregului discurs, “confirmată” resemnat de mătuşa mea, apare, cum se şi cuvine, abia la sfârşit:
“– Auzi, vreau pace cu tine. Ce-ai cu mătuşa ta?
– Asta-i! Banul şi agresivitatea nu dau înapoi şi nu vor pace decât dacă sunt trataţi tot cu agresivitate. – Ah, ah, Ara! Asta e, ce să fac?” (p. 445).

*

Vă cer scuze, inestimabile d-le Vosganian, pentru faptul, poate regretabil, că indignarea m-a împiedicat să urmez firul pseudo-dialogurilor exact aşa cum se înşiră ele în “Memorialistica” d-lui Diradurian. Cum scrisoarea deschisă ce v-o adresez dvs., dar nu numai dvs., altfel n-ar fi “deschisă”, e deosebit de lungă, poate n-ar fi rău să reamintesc cîteva elemente. Tehnic, avem de-a face cu un “diameron”, cu alte cuvinte cu o suită de şase dialoguri, toate fictive şi toate deosebit de abjecte, desigur, însă nu asta-i acuma problema, distribuite în două grupuri de trei, diferenţiate după gen (masculin vs. feminin), primul grup compunîndu-se din “dialogurile” ce le-aş fi avut, în ordine, cu regretatul Aşod Şarafian, cu tatăl meu, Tacvor Şişmanian, precum şi cu “memorialistul” însuşi, d-l Gabriel Diradurian. Al doilea grup, format de data aceasta exclusiv din femei, cuprinzînd, tot în ordine, “dialogul” cu mătuşa mea, actualmente decedată, Satenig Bostanian (născută Şişmanian), cel cu mama “memorialistului”, d-na Eliza Diradurian, precum şi cel cu (pe atunci) d-ra Ani Altunian. Scenariul-cadru al diameronului îl reprezintă o excursie la Braşov, plasată de d-l Diradurian, din diverse pricini pe care am încercat să le elucidez mai sus, în 1975, dar ce a avut loc, în realitate, în vara lui 1971, într-o perioadă cînd pregăteam examenul de trecere de la facultatea de franceză la cea de hindi. De asemeni, nu e cred rău de a aminti că ambele părţi ale diameronului, altfel spus, cele două serii de cîte trei “dialoguri”, s-ar fi desfăşurat (punere în scenă fictivă, căci puţinul ce a avut loc, v. supra pp. 2-3, a avut loc cu totul altfel) respectiv la restaurantul vîrfului Cioplea, cota 1000 şi la restaurantul “Aro” din Braşov. Or, astfel fiind prezentate lucrurile, nu pot să nu mă mir, dar e posibil să nu cunosc eu suficient restaurantele, cum nişte “dialoguri” atît de violente ca cele relatate au putut avea loc în nepăsul general, fără a atrage intervenţia îngrijorată a ospătarilor sau a mai ştiu eu cui! Căci e cert că personajele unor asemenea dialoguri n-ar fi putut vorbi în şoaptă, nici calm! Dacă am relatat mai sus, pe cît mi-am putut aminti la mai bine de 40 de ani de la fapte, conţinutul veritabil a ceea ce s-a discutat cu ocazia acelei excursii, nu sînt sigur că am precizat şi cadrul real al dialogurilor reale. Discuţia cu d-ra Altunian s-a petrecut în dreptul unui bloc. Eram singuri, aşeazaţi pe bordura grădiniţei din faţa blocului în chestie, ceilalţi fiind cred plecaţi cu maşina după o cameră (mai degrabă un apartament, ţinînd seama de numărul excursioniştilor). Prima discuţie cu d-l Diradurian (un diameron totuşi!) a avut loc, pe cît îmi amintesc, ceva mai tîrziu, în chiar apartamentul închiriat pentru noapte. În fine, a treia destul de scurtă discuţie, dacă o putem numi astfel, cea despre Dostoievski, a avut loc în stradă.
În ce priveşte participarea la excursie, reamintesc că nici Aşod Şarafian (decedat acum cîţiva ani în Germania, unde emigrase împreună cu familia), nici regretata mea mătuşă, Satenig Bostanian, nu se găseau cu noi ceştilalţi, ceea ce înseamnă desigur că dialogurile în care sînt implicaţi de imaginaţia debordantă a d-lui Diradurian trebuie considerate nu doar, pur şi simplu, ca fictive, ar fi fost desigur prea puţin, ci de-a dreptul ca imposibile. E drept, prin 1972-1973, mă simt incapabil să datez cu precizie, am participat la o altă excursie, împreună cu tata, tanti Satenica şi Aşod Şarafian ce conducea, într-adevăr, tot un Fiat 124, însă la aceasta din urmă nu fuseserăm însoţiţi nici de d-l Diradurian, nici de mama acestuia, d-na Eliza Diradurian, cu atît mai puţin de d-ra Ani Altunian. La un moment dat a apărut şi soţia directorului general împreună cu cei doi copii (de data aceasta ne găseam într-adevăr în grădina unui restaurant deşi, spre ruşinea mea, n-aş putea să precizez care, cu atît mai puţin localitatea), lucru pe care, bineînţeles, “memorialistul”, absent de la eveniment, îl ignoră. Cu absenţii nu se poate dialoga iar, pe de altă parte, absenţii nu pot depune mărturie decît, eventual, minţind. Ar trebui, prin urmare, împotriva d-lui Paul Cernat, să vorbim nu de “onestitate absolută” ci de necinste afabulatorie, nu de “devoalări” operate cu sau fără anestezic ci de calomnii impudente, în fine, de contrafacerile unui spirit vindicativ fără motiv şi veninos fără pricină ce, incapabil de a-şi asuma propriile eşecuri, de nimeni altul provocate, se lansează într-o laborioasă vindictă gratuită, uneori post-mortem, contra, tocmai, celor ce îndrăzniseră să-l ajute sau, eventual, să-i vrea binele.
De ce aceasta? Pur şi simplu pentru că îndrăznind să-l ajute, deci, în perspectiva paranoidă a memorialistului, plasîndu-se deasupra lui, aceştia îi permiteau să măsoare decalajul dintre ambiţiile lui insane şi realitatea mult mai sordidă, constituind un fel de barometre ale eşecului şi ratării. Iată sensul simplu al jalnicului pamflet intitulat “Memorialistică”. Inutil să intru aici în prea multe detalii. Se ştie, invidioşii sînt bolnavi de reuşita celorlalţi sau de ceea ce interpretează ei înşişi, prin contrast cu ei înşişi, ca o astfel de reuşită. Din punctul acesta de vedere, rîndul dvs. va veni cînd o să vă aşteptaţi mai puţin, sper că nu vă îndoiţi de asta, inestimabile d-le Vosganian – mă amuz de pe acum! Cum v-aţi amuzat dvs. pe socoteala mea, bineînţeles. Pe de altă parte, naturile infantile, lesne traumatizabile, îşi proiectează răspunderea proprie asupra celorlalţi, vinovaţi, astfel, de a le fi distrus “viaţa” (vă amintiţi poate dedicaţia imaginară destul de frecvent citată, v. de pildă supra n. 25). Iată ce justifică atacurile directe sau indirecte împotriva mătuşii mele al cărei “angajat” a fost într-o oarecare măsură d-l Diradurian, ironiile grosolane la adresa tatălui meu ce, de asemenea, a îndrăznit să-l angajeze, ba chiar să-i mărească un nemeritat salariu (de fapt, o sinecură), la ziarul “Nor Ghiank”, în fine, împotriva vărului meu, Ştefan Bostanian, ce-l prea zdrobea cu reuşita lui financiară. Chiar şi mamei sale, d-na Eliza Diradurian, “memorialistul” pare să-i reproşeze un soi de eşec pedagogic sau poate chiar o anume formă de “abandon” (v. pasajul citat la pagina 62) ce exprimă net anxietăţile fiului, ca şi raporturile resentimentare întreţinute cu părinţii săi (v. în special reproşurile formulate la adresa tatălui, oribil adîncite prin acuzaţiile lansate împotriva mamei sale în pseudo-dialogul din “Memorialistică II”). Evident, lucrurile sunt mai complicate…
Chiar şi regretatul Aşod Şarafian, personaj haut en couleurs pe care, în ce mă priveşte, nu l-am cunoscut decît cu prilejul acelei excursii despre care Gabriel Diradurian dă seama in absentia, pare să fi stîrnit “memorialistului”, ce face altminteri mare caz de “respect”, obscure sentimente de animozitate. Altfel cum să înţelegi faptul că “nea Aşod” e prezentat de autorul “Memorialisticii II” ca un soi de ambiţios, handicapat de un “dosar catastrofal” (un frate plecat în S.U.A.) dar făcînd totuşi carieră prin căsătoria “cu sora marelui lider comunist Dănălache (…) Preşedintele U.G.S.R. (Uniunea Generală a Sindicatelor din România)” (p. 423). Anecdote, pigmentate cu detalii scabroase şi expresii din cele mai crude, nu lipsesc. Devenit din “simplu inginer” director-general în Ministerul Construcţiilor de Maşini în urma căsătoriei avantajoase cu sora ştabului comunist menţionat mai sus, însă sîcîit la culme de şeful cadrelor ministerului din cauza “fugii” aceleiaşi în R.F.G. unde ceruse azil politic, Aşod reacţionează: “O dată, când l-a prins singur pe un coridor pe Şeful Cadrelor care-l chinuia de atâta timp, l-a luat cu mâinile de reverele hainelor, l-a ridicat de la podea (am spus că Aşod avea peste doi metri şi era foarte solid) a început să-l scuture pe activist şi a zbierat la el:
– Dacă mă mai chemi la tine şi mă mai fuţi cu întrebările tale, te prind şi te bat de te caci pe tine. Ai înţeles? Te las jos, lat, în sânge. Băgat la cap? Apoi a dat drumul omului pe care îl prinsese de reverele hainei, i-a dat un şut în cur, i-a dat un brânci puternic şi a mai strigat la el:
– Hai, valea, uşchială, fuga marş în biroul tău!” (p. 423).
Extraordinar, tocmai acestui redutabil preopinent mă face “memorialistul” să mă adresez cu impertinenţa insuportabilă a “cabotinului”! “Leit-motivul”, “dudache”, mai încape vorbă, nu lipseşte, deşi aplicarea acestei formule realizate prin vădită reduplicare onomastică (v. supra pp. 10, 32, 47) la Aşod Şarafian, al cărui nume nu se pretează cîtuşi de puţin, pare cel puţin bizară (de altfel, această extindere elucubrantă a “leit-motivului” se va generaliza la practic totalitatea personajelor “diameronului”). Mult mai extraordinar încă, mă văd (în orice caz mă citesc) bombardat pe deasupra expert în probleme economice. Eu care practic nu deschideam un ziar şi nu ştiam, dacă lăsăm la o parte cîteva “vedete” gen Corneliu Mănescu sau, să zicem, Ion Gheorghe Maurer de pildă, numele mai niciunui ministru comunist (cu excepţia lui Mircea Maliţa, ministrul ce a făcut posibilă înfiinţarea facultăţii de hindi), mă pomenesc discutînd doct despre schimbările din Ministerul Construcţiilor de Maşini (!), ba aflu că pe noul ministru l-ar fi chemat Avram şi că ar fi fost “unul dintre cei mai tâmpiţi ingineri şi directori generali de acolo” (p. 429).
De ce nu – je veux bien le croire! Problema e doar că – deşi în principiu aş fi fost perfect de acord cu ideea că regimul promova numai incompetenţa, corupţia şi, eventual, crima (pe vremea lui Stalin, în orice caz, membrii Biroului Politic îşi puteau măsura importanţa după sutele de mii de oameni cărora le provocaseră moartea direct sau indirect) şi prin urmare că acestea şi nu altele reprezentau, în ciuda retoricii epocii, “virtuţile cardinale” ale unui şef comunist demn de acest nume – pur şi simplu această conversaţie, oricît ar fi de regretabil pentru d-l Diradurian, n-a avut niciodată loc. Oricum, nu cu mine şi cu siguranţă nu cu prilejul acelei excursii.
Există, desigur, afabulaţii benigne, ce nu jenează decît prin senzaţia neplăcută de a te simţi manipulat, integrat unui scenariu în care nu te recunoşti dar şi, dimpotrivă, afabulaţii extrem deranjante, deletere, unde neghiobia şi reaua intenţie îşi dau mîna, formînd o alianţă ce poate fi considerată pe drept cuvînt “scelerată”. Expus de un fel de indiscreţie a ficţiunii toxice, te simţi mai rănit decît de o dezvăluire adevărată, oricît de penibilă altminteri.
În cazul de faţă, nu atît “conţinutul” pălăvrăgelii destul de meschine şi absurde ce mi se atribuia mă stînjenea în primul rînd cît tonul, vulgaritatea insuportabilă a acestei impertinenţe veninoase cu care n-aveam nimic de-a face, dar care-i stătea atît de bine “cabotinului”, d-lui Diradurian însuşi, precum şi, finalmente, atitudinea sentenţios moralizatoare, străbătută de o satisfacţie destul de perceptibilă, cu care “memorialistul” îşi încheie episodul:
“Ara avea în jur de douăzeci şi patru de ani, Aşod avea probabil ceva în jur de patruzeci şi cinci de ani. Totuşi tînărul meu prieten (sic!) nu se sfia deloc să vorbească la persoana a doua singular cu directorul-general”.
Imparabil! Cel mai curios e că această lecţie de bună purtare bazată pe discursuri fictive (deci aparţinînd exclusiv lui G.D.!) îmi vine tocmai din partea “memorialistului” ce, furat de voluptatea admonestării, uită că-şi tratează părinţii per-Diran şi per-Eliza, pe tatăl meu per-Tache, că directorul-general căruia îi ia atît de vajnic apărarea nu are nici el dreptul (cu o unică excepţie retorică) decît la nudul prenume “Aşod” – toate persoanele ce apar în “Memorialistică II” (n-am motive să cred că situaţia “Memorialisticii I” ar fi diferită) fiind tratate exact aşa: la persoana a doua singular, indiferent de rang sau de vîrstă.
De altfel, cum am văzut mai sus şi cum putem documenta acum cu precizie, poziţiile contestatare, criticile lui “nea Aşod” (v. supra p. 31), se limitează cuminte doar la disfuncţii fără a aborda carenţele de fond ale sistemului (permiţîndu-mi, cu această ocazie, să debutez în rolul meu de “mediator” diameronic).
Dar anticipez oarecum. Iată totuşi pasajul ce, după părerea mea, conţine in nuce premizele consideraţiilor de mai sus.
“– Dudache (formula inevitabilă a d-lui Diradurian pe care, bineînţeles, mi-o atribuie n.m.), dacă aşa prost stau lucrurile în ministerul tău, de ce nu-ţi dai demisia?
– Dacă prostia e cultivată de sus, de sus de tot, demisia mea nu rezolvă nimic. Lucrurile nu se îmbunătăţesc.
– Dudache, poate nu-ţi dai demisia pentru ca să nu pierzi poziţia pe care o ai, ca să nu pierzi salariul mare pe care îl ai, ca să nu ajungi un biet inginer de fabrică. Poate, dacă ţi-ai da demisia ai da dovadă de integritate morală.
– Nu-i adevărat. Nu plec de-acolo pentru că asta ar însemna laşitate. Nu pentru c-aş ajunge la un salariu mai mic. Dacă stau pe poziţia pe care o am, cel puţin pot lupta. Să lupt, poate-poate se schimbă ceva. – Pentru ce să lupţi, dudache? Singur ai spus că lucrurile nu se pot îmbunătăţii (sic).
– Dar nici părăsirea scenei nu-i o soluţie” (p. 430).
Dincolo de stilul propagandistic ieftin, amintind filmografia regimului, în orice caz fără nici o legătură cu felul de a se exprima al veritabilului Aşod Şarafian, stil menit mai ales să-mi scoată în evidenţă “impertinenţa”, frapează recurenţa temei favorite a “memorialistului” (veritabilă obsesie): inutilitatea, ba chiar nocivitatea oricărui efort (vanitas vanitatum…), opţiunea demisiei, a declasării voluntare. O întîlnim în literatura autorului (“Cabotinul”, “O întîlnire”) dar cu siguranţă şi mai mult în “Memorialistică”. La temeiul astei “opţiuni existenţiale” se găseşte, desigur, “faimoasa”, oricum inlasabil reamintita, renunţare la terminarea studiilor (actul central al acestei biografii atît de sărace) – cu toate consecinţele ei –, sursă incomprehensibilă de incompresibil orgoliu, dar şi de depresiune şi infinit resentiment. Agrementată, în plus, cu un proces de intenţie implicit sau explicit (“devoalările”) la adresa tuturor celor ce se resemnaseră să-şi încheie banal facultatea, refuzînd să vadă în incompetenţă şi ignoranţă o cale, şi în comoditatea puerilă proprie comediei ratării, premizele valabile ale unui drum concret.
Mai trebuie să repet că acest “dialog” n-a avut, n-ar fi putut avea de fapt niciodată loc şi că atît impertinenţele pseudointransigente cît şi sentenţiozităţile ridicule curg din aceeaşi sursă – aceea a resentimentului gratuit al “memorialistului”, al unui “memorialist” ce inventă pentru că n-are ce-şi aminti!
Adevărul e mult mai simplu şi mai puţin interesant. Aşod Şarafian, veritabil om-spectacol, a ocupat, cum se spune, centrul scenei pe toată durata “excursiei 2”, cea la care, tocmai, familia Diradurian nu participase şi despre care, în consecinţă, “memorialistul” se găsea în incapacitatea de a furniza o mărturie autentică, însă discursul lui era un discurs ieşit din expansivitatea insului, acaparator dar fără maliţie şi oricum, deloc centrat pe teme economice, hotărît prea plicticoase pentru mătuşa mea căreia cred că-i făcea o vagă curte (mai mult ca o formă de amabilitate decît trădînd vreo reală intenţie). Îmi amintesc lucruri fără nici o legătură cu gravele subiecte evocate de “memorialist”. Potemkiniade provocate de inspecţiile directorului-general pe la diverse întreprinderi, multe istorii cu chefuri unde vinurile băute jucau un rol central şi altele de acest soi. Să fi fost vorba şi de unele tentative de mituire tăiate scurt? Nu sînt prea sigur! Ce-mi amintesc că domina toate aceste anecdote era un sentiment de jovialitate mirată de bizareriile stupidităţii omeneşti aliată cu o capacitate şi voinţă juisivă într-adevăr impunătoare. Cam asta ar fi tot! Vi se pare insuficient, d-le Vosganian? Găsiţi “devoalările” prea palide, inestimabile d-le Cernat? Regret, dar această simplicitate fără fard, vidă de toate splendorile calomniei şi travestiului ca şi de toate ornamentele lor “artisticeşti”, ţine de condiţia însăşi a adevărului.

*

Sînt acum nevoit să ating, coborînd pe această stranie scară a insanităţilor diraduriene, pseudo-dialogul în care travestindu-şi “cabotinul” ori mai degrabă “sceleratul” în mine sau, mai precis încă, manipulînd insaţiabil o marionetă căreia i-a dat numele meu (am putea vorbi de o multiplă uzurpare de identitate), G.D. îl alege ca ţintă a impertinenţelor sale ricanante pe tatăl meu, Tacvor Shishmanian. Fie spus în paranteză, o constantă revelatorie a acestui capitol 19 (constantă la care, sub diverse forme, m-am referit deja) e, ceea ce aş putea defini fără exagerare, ca recunoştinţa vindicativă a d-lui Diradurian. Într-adevăr, toate persoanele evocate în acest capitol sînt sau persoane neutre dar în fond amicale, ca Aşod Şarafian, sau prieteni ai familiei “memorialistului”, faţă de care acesta din urmă are, vai! o datorie de recunoştinţă (tatăl meu pentru faptul de a-l fi angajat la “Nor Ghiank” după eliberarea din armată, mătuşa mea pentru felul mai mult decît prietenesc în care s-a ocupat de mama lui, după venirea acesteia în S.U.A., ca şi de G.D. însuşi, de altminteri, v. supra p. 64 şi n. 34).
Fără să pretind vreo recunoştinţă, dar şi fără să aspir la o complet nemeritată vindictă, cred că m-aş putea include şi pe mine printre cei ce l-au tratat cu amiciţie pe “memorialist” cînd, în 1989, acesta m-a contactat, expediindu-mi “Cabotinul” domniei sale. Multiplele dedicaţii, abundînd în ipocrite “declaraţii de amor” dau, de altfel, mărturie în acest sens. Începînd cu prima versiune a “Cabotinului” a cărui dedicaţie e datată din 22 martie 1989: “Trimit această carte, cu mult drag, lui Ara, în numele relaţiei noastre care ţine din copilărie, în numele unei prietenii poate neconsumate pe deplin şi care, sper, n-a murit”. Apoi: “Lui Ara Şişmanian, unul din oamenii cu care mi-am petrecut copilăria şi căruia i-am păstrat peste ani, deşi drumurile noastre s-au despărţit, o nealterată afecţiune” (“Sceleratul”, 22 decembrie 2000). “Lui Ara Şişmanian, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, îi ofer acest volum mic cu primele mele scrieri de la 20 de ani, imperfecte, evident, dar cred cu unele calităţi, cu speranţa că va avea timp să le citească şi să le placă, şi să-mi spună părerea lui asupra lor” (“Scurte povestiri”, 3 octombrie 2002). “Cu nespusă amiciţie şi preţuire dăruiesc acest mic volum lui Ara Şişmanian în numele celor ce ne leagă de atâţia ani” (“Un om cu demnitate”, Aprilie 2004). “Cu multă prietenie şi afecţiune” (“O întîlnire”, 1999, pour une fois datarea e incompletă). Parcă ros de remuşcări, autorul se corectează după cîţiva ani: “Cu amintiri ce nu vor păli niciodată din anii copilăriei petrecuţi împreună, ofer acest volum de nuvele lui Ara Alexandru Şişmanian cu speranţa că el va găsi timp să-l răsfoiască şi-i va place îndeosebi nuvela O întîlnire” (“O întîlnire”, 8 aprilie 2002). “Dragului meu prieten din copilărie, lui Ara Alexandru Şişmanian, îi dăruiesc acest mic volum de teatru în speranţa că va avea timp să-l citească şi să-i placă piesele prezente aici” (“Teatru”, 5 februarie 2002). “Lui Ara Şişmanian cu multă iubire îi ofer acest roman alegoric despre totalitarism desfăşurat pe fondul unei frumoase dar fragile poveşti de dragoste, în speranţa că-l va citi şi-l va găsi original, conţinînd multă viaţă şi iertînd rădăcinile lui kafkiene. Cu multă dragoste…” (“Misiunea”, 31 iulie 2001). “Bunului meu Ara îi dăruiesc acest roman alegoric care încearcă să dovedească faptul că societatea comunistă e o societate care îşi are temeiul pe teroare, abuz, minciuni şi samavolnicii, roman ce se desfăşoară şi de-a lungul unei frumoase poveşti de dragoste, sperând ca lui să-i placă paginile parcurse aici” (din nou “Misiunea”, 18 ianuarie 2001). Aceste două exemplare ale romanului sînt precedate de un altul (dedicaţie din 11-3-98, L.A., aparţinînd, de data aceasta, mamei “memorialistului”, d-na Eliza Diradurian): “Scumpul meu Ara, (subliniat în text), Gaby îţi mulţumeşte pentru volumul de poezii trimis de tine şi el îţi trimite cu mult drag romanul lui tipărit acuma în România – Cu multă prietenie din partea lui Gaby şi Eliza”). De altfel, în calitate de autor de astă dată, d-na Eliza Diradurian îmi expediase cu un an înainte “Amintirile unei directoare de la Şcoala Armeană din Bucureşti, România 1950-1955” cu următoarea amuzantă dedicaţie: “Cu cea mai profundă simpatie micului Ara Şişmanian” (şi pentru ca mania datării să nu se dezmintă: Ian. 3. 1997, L.A.) ca şi “Prietenul din Bazargic”: “Cu multă simpatie, Familiei Şişmanian” (dedicaţia, mai expeditivă e din aceeaşi dată). Stilul expeditiv pare să aparţină mediului american pentru că viitorul “memorialist” îmi va trimite “Cântecul lebedei” şi “Cabotinul din maimuţărelile unui scelerat”, ambele din L.A. (“Cu multă dragoste lui Ara” şi “Amicului meu Ara”, datate respectiv din 12-15-96, şi din 3 Ian. 97).
Din păcate, acest binevenit stil convenţional nu durează, seria “declaraţiilor amoroase” fiind intens întreţinută de dedicaţia ce însoţeşte coşmardesca scriere docu-ficţională “Adevărata faţă a zeului Ares”: “Cu nespusă dragoste lui Ara Şişmanian, dragul meu prieten din copilărie, îi dăruiesc acest roman radiografie a milităriei la trupă din anii dictaturii comuniste, trăită pe propria-mi piele de soldat prost şi scriitor damnat, carte ce pentru prima oară spune adevăruri zguduitoare mult timp ascunse, care înfăţişează întregul sistem al cătăniei sub teroare şi care are poate originalitatea de a înfăţişa poate poporul român aşa cum e el, dar în condiţii speciale, în cadrul armatei, carte ce conţine colorate, memorabile şi pline de veridicitate portrete de militari, munci la grâu, porumb, la Transfăgărăşan, etc.” (31 iulie 2001). Pe alt exemplar al aceluiaşi: “Ofer această radiografie adâncă a cătăniei la trupă sub regimul comunist vechiului meu prieten din copilărie, Ara Şişmanian, această carte scrisă în 1975 şi publicată de abia în 1997, carte ce a fost scoasă din România şi dusă în America de către autor cu riscul vieţii (sic!), roman ce a fost ascuns mulţi ani, autorul temându-se că publicarea lui va atrage asupra sa represiunile regimului comunist chiar când el se afla departe de ţară (sic!!)” (18 ianuarie 2001). În fine, anterior acestora, am avut dreptul la chiar exemplarul dedicat de autor mamei domniei sale: “Cu nespusă dragoste dăruiesc acest roman scumpei mele mame ca semn al iubirii şi respectului ce i le port” (18 martie 1997), la care dedicatara adaugă pe 16 iulie al aceluiaşi an: “Cartea este pentru Ara şi Dana Şişmanian”. Ainsi! “Lui Ara Alexandru Şişmanian, în numele vechii noastre prietenii, în numele scrisului care ne învecinează atât de mult, cu respect pentru tot ce iese de sub pana lui, îi dăruiesc această carte” (“Memorialistică I”, Februarie 2005). Îndeobşte citeam sau, cel puţin răsfoiam – cazul “Misiunii” şi al “Adevăratei feţe a zeului Ares” – voumele expediate; pe acesta din urmă, însă, printr-o excepţie pe care nu mi-o explic, nu l-am deschis deloc, ba mai mult, uitînd complet că îl posedam, mi-am achiziţionat un alt exemplar pe care l-am citit de astă dată, după şocul “Memorialisticii II”. Dar să continuăm: “Unuia dintre cei mai buni prieteni de-ai mei încă din copilărie, scriitorului şi criticului Ara Alexandru Şişmanian, un om al cărui avant-avantgardism continuă să mă uimească clipă de clipă, un om care ştie să coboare atât de adânc în sufletul fiinţei umane, un om care foloseşte forme noi de expresie în literatură, forme din cele mai originale, fascinante şi surprinzătoare, un deschizător de drumuri numit şi “poetul profet”, îi dăruiesc această carte” (“Teatru şi proze”, tot din Februarie 2005; pe acesta l-am citit integral deşi pe alocuri, anume acolo unde era vorba de mine, în ciuda termenilor elogioşi, cu un soi de nelămurită neplăcere – premonitoare?). Pe exemplarul însuşi al “Memorialisticii II”, G.D. nu s-a sfiit să scrie, trimiţîndu-mi-l: “Bunului meu amic din copilărie, de care m-au legat îndeosebi preocupările noastre literare comune, lui Ara Şişmanian cu toată dragostea”.
“Bunului meu amic… cu toată dragostea”… Ne găsim, cred, cu cea mai mare parte a acestora, net dincolo de sfera dedicaţiilor convenţionale, de rigoare în mediul literar şi deci lipsite de semnificaţie particulară. Dimpotrivă, insistenţa acestor “declaraţii de amor” apare în netă contradicţie cu exuberantele orori ce-mi sunt nonşalant atribuite, cu toate acele abjecţii la purtător cu care mă dotează imaginarul diradurian (trebuie oare să spun “diradurianesc”?). Ipocrizia, cel puţin, s-ar cădea să fie adăugată la lista “virtuţilor” lui G.D. Sau trebuie oare să ne închipuim, de vreme ce d-l Diradurian se declară singur, în repetate rînduri, “schizofren”, că avem de-a face cu o inedită dedublare a personalităţii auctorale, astfel încît ce scrie d-rul Jekyll e complet ignorat de mister Hyde şi invers!? Sincer, mi-e imposibil să mă pronunţ. E posibil şi chiar probabil însă ca o motivaţie mult mai trivială să fie la mijloc în producerea repetată, cu un fel de insistenţă disperată, a acestor dedicaţii “pasionale”: o tehnică a autorului (şi poate şi a mamei sale) de a mă forţa să scriu, evident în chipul cel mai elogios şi favorabil posibil, despre submediocra sa literatură pe care mă străduiam stingherit s-o evit; tehnică ce, pe de o parte, făcea un apel encomiastic la excelenţa persoanei mele, în dubla calitate pe care o ofeream, personal şi profesional, ca “bun prieten din copilărie” etc., şi ca “scriitor şi critic”, şi pe de altă parte, îmi procura cu generozitate, cuvînt cu cuvînt, textul cronicii remarcabile pe care ar fi urmat să o scriu, punînd în valoare excelenţa producţiei diraduriene a momentului… Or, în ciuda acestor elogii bi-direcţionale, nici o cronică punînd în valoare literatura diraduriană nu venea din parte-mi… “Bunul prieten din copilărie” trebuie să fi ajuns la exasperare.
Dar poate că orice mirare e superfluă de vreme ce cele mai veninoase săgeţi ale sinistrului capitol 19 nu-mi sunt adresate mie – biet “bun amic”, în ciuda “declaraţiilor de amor” pe care “memorialistul” mi le agaţă de piept ca pe nişte decoraţii – ci, cum am văzut deja, mamei înseşi a “memorialistului”, d-na Eliza Diradurian, precum şi d-rei Ani Altunian. De ce d-ra Altunian? Am menţionat, poate de prea multe ori, eventualitatea unei relaţii oarecum intime între G.D. şi aceasta. Or, trebuie crezut că, pentru o personalitate proiectivă şi, într-un sens, inertă ca aceea a “memorialistului”, dragostea ca şi prietenia funcţionează ca nişte veritabile motoare ale ostilităţii (voi reveni poate asupra acestui punct). Dimpotrivă, niciunul din “duşmanii”, de altfel abia sugeraţi, ai autorului nu apar, nici în acest capitol nici altundeva, ca atare, bravul domn Diradurian (nu ştiu de ce-mi vine să scriu “Goliadkin”) ferindu-se ca de foc a le “devoala”, cu sau fără anestezic, eventualele ignominii (v. supra n. 8). Ipocrizia şi laşitatea acestui josnic “transfer” nu cred că mai merită vreun alt comentariu.
Şi în acest “dialog”, ca şi în celelalte, merg din surpriză în surpriză şi din descoperire în descoperire. De pildă, tot aşa cum, anterior îmi aflasem o competenţă nebănuită în problemele construcţiei de maşini şi un interes cu totul neaşteptat pentru funcţionarea ministerului în chestie (într-o ţară unde dezvoltarea economică era oricum o ficţiune nu prea văd sensul unei asemenea preocupări), sau tot aşa cum, conform relatării debordînd de adevăr a “memorialistului”, dezvăluisem cu o fineţe metodologică ce mă lăsa pe mine întîiul perplex, tehnicile de îmbogăţire prin racket valabile în ambele sisteme, comunist şi capitalist (cel dintîi beneficiind totuşi de avantajele unei hrane savuroase şi ale unor plăji de-a dreptul edenice), în acelaşi fel aflam acum lucruri, baremi în parte noi, despre comportamentul în restaurante al tatălui meu. De data asta, noile mele competenţe – dar chestiunea e în fond destul de echivocă, vom vedea îndată, căci în carte competenţele mele sînt fatalmente cele ale d-lui Diradurian – merg în direcţia restauraţiei alimentare. Că după ce a divorţat de mama, în 1960, iar nu după decesul acesteia, cum zice “memorialistul”, “anticipînd” astfel un eveniment ce n-a intervenit decît în 1996, tata a început să frecventeze în chip destul de asiduu restaurantele, lucrul e perfect adevărat. Că, natură suspicioasă şi nu excesiv de timidă, se întîmpla, în anumite cazuri, dar, pe cît îmi amintesc, nu sistematic, să facă uneori o “excursie” la bucătăria restaurantului pentru a verifica, în măsura posibilului, calitatea fripturilor şi a evita excesul lipidic, e adevărat, de asemenea. Mai mult, cam o dată pe săptămînă, în serile în care, conform deciziei judecătoreşti de divorţ, le putea petrece cu mine (presupun însă că-i făcea şi plăcere să ne întîlnim), începuse, din adolescenţă – mai devreme mergeam pur şi simplu la un film – să mă obişnuiască, într-o oarecare măsură, cu atmosfera marilor restaurante ale capitalei (Cina, Berlin, Ambasador, Capşa, mai rar Lido), completîndu-mi, ca să zic aşa, educaţia în acest domeniu, relativ nou pentru mine. Dar că s-ar fi prezentat ca redactor-şef al ziarului “Viaţă nouă” în speranţa vreunei confuzii cu “faimosul «Veac Nou»” cum afirmă cu tupeul cunoscut d-l Diradurian (v. pp. 431, 432), detaliul, bizar, aparţine cu siguranţă sferei “fantarealităţii” asiduu frecventate de obrăznicia “memorialistului”; în orice caz eu nu-mi amintesc de nimic în acest gen. Desigur, e destul de obositor să fii în permanenţă confruntat cu acest tip de afabulaţii prin care un scriitor vădit ratat îşi proiectează inutilitatea într-o vendetă nu mai puţin superfluă. Să mai adaug, inestimabile d-le Vosganian (vă cam uitasem de la o vreme!), că familiarizat cu uzurparea identităţii altora, “armeanul secolelor XX-XXI” nu se sfieşte să atribuie procedeu-i favorit oricui i se năzare? În orice caz, în prezenţa mea tata n-a uzurpat identitatea nimănui – cum o face sistematic G.D. în capitolul din cartea incriminată –, şi sînt convins că n-a făcut-o nici în alte ocazii: ar fi fost şi absurd, Iar dacă eventual chelnerii cutărui restaurant au vrut să-şi închipuie altceva, au făcut-o pe propria responsabilitate.
Un detaliu destul de comic probează însă că dacă în materie de restaurante competenţa mea e departe de a fi remarcabilă, cea a “memorialistului” şchiopătează serios. Scrie G.D. (desigur curajos pitit după numele meu): “Înainte de a se pune fripturile pe grătarul bucătăriei, dudache cere să le vadă forma lor nudă de carne macră (“forma nudă de carne macră” adică de carne “pură”, fără grăsime sau oase – îţi vine să te întrebi dincolo de pleonasm cum ar fi arătat forma “îmbrăcată” a aceleiaşi!), ca să constate dacă e sau nu e veche carnea. I se aducea aceasta şi imediat el decide: are sau n-are floare; dacă are floare, înseamnă că-i proaspătă; dacă n-are floare, înseamnă că-i veche şi trebuie schimbată” (p. 431). Mică problemă! Nu ştiu ce înseamnă floarea de pe “forma nudă a cărnii macre” pentru d-l Diradurian, însă pentru DEX “floarea”, în sens alimentar, desemnează “stratul de mucegai care se formează la suprafaţa vinului, a laptelui acru etc.” deci, desigur, şi a cărnii. Concluzia simplă dar inevitabilă, conform relatării “memorialistului”, e că tata (“dudache” cum îl numeşte G.D. cu excesivă delicateţe) controla cu cea mai mare grijă bucăţile de carne, alegîndu-le în exclusivitate pe cele acoperite cu un strat respectabil de mucegai ca “proaspete” şi respingîndu-le sistematic pe celelalte, nedotate cu acest foarte curios indiciu de “prospeţime”, pe pricină că ar fi “vechi”. Altfel spus, după mărturia imparţială a d-lui Diradurian, printr-o ciudată pervertire a gustului şi a facultăţilor de percepţie de care “memorialistul” însuşi nu pare străin, tata ar fi selecţionat carnea alterată ca proaspătă şi invers, ar fi respins-o pe cea proaspătă ca alterată sau în orice caz “veche”. Mă tem că G.D. nu prea ştie ce scrie (că nu ştie să scrie cred că a devenit deja evident pentru orice lector al acestor rînduri). Căci e cît se poate de clar că el îşi închipuie că “floare” înseamnă un fel de premiu cu cununiţă pe care-l primesc bucăţile de carne macră “nude” – de nu cumva e vorba de o formă inedită de strip-tease! – cînd juriul le constată prospeţimea indubitabilă, spre deosebire de cele respinse la concurs pe motiv de vîrstă. Bineînţeles, asta de nu cumva confundă fleicile cu niscaiva poieni! Iată, mă tem, unul din multiplele riscuri ale educaţiei la “universităţile” prostituţiei… Celelalte privind mai cu seamă alterarea percepţiei umane a “studentului” (v. passim).
După un atît de strălucit debut, celelalte “evocări” nu puteau, desigur, depăşi nota acestei impertinenţe inepte, unde impostura se combină în proporţii variabile cu un soi de furie a denigrării absurde. Un exemplu de asemenea fantarealitate fiind ridicola invenţie după care tata n-ar purta la restaurant haine albe pentru că purtîndu-le ar fi fost confundat o dată cu un chelner!
“Nu înţelegeam de ce nu poartă niciodată haine albe, căci are o grămadă de costume albe şi de sacouri albe. M-a lămurit chiar el. I s-a tras tot de la restaurante. Într-o seară, era cu o femeie frumoasă într-un local de lux, nu găseau masă şi el purta un sacou alb. Cum dudache se învîrtea de colo-colo să aranjeze o masă cu chelnerii deja în panică şi speriaţi de redactorul-şef al lui Veac Nou, cum la localurile de lux (o ştie toată lumea) ospătarii umblă numai în jachete albe, mesenii îl vedeau trecînd prin faţa lor, credeau că-i chelner şi-l strigau sub diferite motive, în special ca să-i dea comenzi. Dudache s-a cam făcut de râs în faţa femeii cu care era şi de-atunci nu mai poartă alb niciodată când e vorba să meargă la un restaurant” (p. 432).
Mai trebuie să precizez că tata n-a avut niciodată costume sau sacouri albe, ci cvasi-sistematic gri sau eventual bej, întreaga “anecdotă”, ameţitor de ineptă, nefiind decît o banală afabulaţie diraduriană? O altă mostră a umorului de elev arierat a “memorialistului”?
“Ştiu că pentru dudache al meu e o tragedie piciorul acela şchiop. Dar se mai întîmplă un lucru. Foarte mulţi sunt impresionaţi pozitiv de asta, dau lui dudache credit mai mare, i se atribuie lucruri eroice, deosebite, e respectat mai mult, i se deschid automat uşi care în mod normal nu i se deschid. Acum vreo şase luni, ce să văd? A fost publicată în România prostia aia care e publicată în toate ţările: “Who’s who” (adică “Cine e cine”). Şi dudache era trecut acolo. Ca redactor şef al unei publicaţii bucureştene. Numai că proştii de editori n-au reţinut bine numele lui dudache. Au văzut Şişmanian, nu le-a venit să creadă că poate exista un asemenea nume, l-au transformat în Ion Şişman şi în “Who’s who” a apărut acest nume caraghios şi inexact: Ion Şişman. Unde mai pui că “şişman” în armeană înseamnă “gras”. Deci Dudache a apărut în “Cine e cine” sub numele de Ion Grasul. Şi dacă vă uitaţi bine la el, nu-i deloc gras” (pp. 431-432).
Dincolo de absurditatea intrinsecă a istoriei, detestabil e mai ales felul în care G.D. se străduie să-şi construiască, destul de trudnic, meschinul sarcasm pe seama handicapului fizic al unui invalid de război. Cît despre “ironia onomastică” a d-lui Diradurian, pe care, culmea, îndrăzneşte să mi-o atribuie laolaltă cu celelalte abjecte produse ale animozităţii sale, mă văd nevoit să remarc că problema cu alegaţiile sale nu constă atît în dificultatea de a le combate – în genere, nivelul intelectual al “memorialistului” nedepăşindu-l pe acela al unui prepuber îngrijorător întîrziat – cît în dezgustul pe care-l inspiră. “Devoalări” fără anestezic! De astă dată sunt nevoit să-i dau dreptate d-lui Paul Cernat, deşi, sincer, găsesc tenacitatea aceasta de a apăsa pe o rană deschisă, convertind durerea firească a victimei, în cazul de faţă, un invalid de război, în prilej inept de haz, perfect odioasă. Sau poate sînteţi de o altă părere, precare d-le senator?!

*

“Lui Tache, care în general a zâmbit la tot ce a spus fiul lui, nu prea i-a plăcut ideea că el e avantajat că e şchiop. A zis:
– E, lasă, că a fi şchiop nu e chiar o fericire. Crezi că-mi pasă că mulţi sunt impresionaţi pozitiv de asta, că-mi dau credit mai mult, că sunt respectat mai mult? Preferam să mă lipsesc de toate astea şi să nu fiu şchiop. Nu zic c-am făcut ceva rău că am luptat împotriva germanilor şi am cucerit Ardealul (sic!), dar tâmpitul ăla de soldat neamţ (sic!) care mi-a tras cu glontele în genunchi – trebuie să recunosc – a fost mai deştept decât mine. Că dacă eu eram mai deştept, eu îi trăgeam lui un glonţ în genunchi. A, dacă ajungeam general (sic!!!), atunci poate m-aş fi consolat şi n-aş mai fi fost în situaţia doar să mi se atribuie lucruri eroice, deosebite. Dar în armata română, de 2000 de ani de când există ea, n-au fost decît trei generali armeni şi niciunul n-am fost eu (sic!)” (p. 433).
Cînd afirmaţiile complet false abundă, putrefiind de minciună enunţul însuşi, cel mai simplu e să încerci să limpezeşti lucrurile printr-o enumerare sistematică.
1) Nu este adevărat că m-aş fi referit vreodată la invaliditatea tatălui meu, cu atît mai puţin în termenii absurzi pe care mi-i atribuie G.D.; de fapt, tot acest limbaj de derbedeu cu veleităţi culturale (“Ştiu că pentru dudache al meu e o tragedie piciorul acela şchiop. Dar se mai întîmplă un lucru. Foarte mulţi sunt impresionaţi pozitiv de asta, dau lui dudache credit mai mare, i se atribuie lucruri eroice, deosebite, e respectat mai mult, i se deschid automat uşi care în mod normal nu i se deschid” etc.) mi-e cu totul străin.
2) Nu este adevărat că tatăl meu ar fi fost rănit de un soldat german (oricare ar fi fost nivelul intelectual al acestuia). Adevărul e că a fost rănit de un soldat sovietic. Deci nu a contribuit la (re)cucerirea Ardealului ci la apărarea Moldovei de înaintarea Armatei Roşii.
3) Nu e adevărat că tatăl meu, cu ocazia excursiei mult menţionate mai sus, ce pare acum aproape înecată sub mormanele inepţiilor, ar fi pronunţat fie şi o silabă din discursul ce i se atribuie. Nici o silabă, de asemeni, despre cei 2000 de ani de existenţă ai armatei române sau despre cei trei generali armeni ai acesteia. Obsesia gradelor ca şi delirurile propagandistice de tip naţionalist-comunist îi aparţin şi ele, integral, vlăstarului nomenclaturist G. Diradurian, nu tatălui meu şi cu atît mai puţin mie (v. supra pp. 28-29 şi infra pp. 91-93).
Revin circumstanţiat asupra primelor două puncte.
1) Detest din principiu să mă refer la inferioritatea fizică a cuiva deşi sunt fără milă faţă de imbecilul pretenţios gen G.D. Nici măcar banalul “ce mult ai albit” nu-mi scapă de pe buze; îl găsesc inutil şi indiscret. Suport cu stoicism cînd alţii îmi servesc astfel de mici propoziţii fals compătimitoare mais je ne leur rends pas la pareille. Am avut prea multe boli, am suferit prea multe accidente, am traversat prea multe suferinţe ca să-mi bat joc de suferinţele, accidentele şi bolile altora.
În ce priveşte tipul precis de handicap al tatălui meu, trebuie de altfel să spun că e şi al meu. Sînt şi eu… şchiop! Desigur, într-o formă mult mai benignă decît tatăl meu, iar pe vremuri în chip aproape insezisabil. Acum lucrurile sunt mult mai vizibile, de altfel port baston sau, mai degrabă, bastonul mă poartă.
Evident, circumstanţele accidentului meu – prea stupide pentru a merita evocarea – nu au nimic de-a face cu vreun război. Ajunge să spun că o fractură destul de serioasă a femurului mi-a scurtat piciorul drept cu vreun centimetru şi jumătate. O ulterioară (sensibil mai recentă) fisurare a meniscului combinată cu o artroză la genunchiul aceluiaşi picior a agravat şchiopătarea.
Trebuie să adaug că din cauza ghipsului prea strîns – întregul picior drept, inclusiv laba, şi piciorul stîng pînă la genunchi erau “înfăşate” în ghips – n-a lipsit mult să-mi pierd de-a binelea piciorul şi, fără inspiraţia providenţială a mamei, aş fi fost foarte probabil amputat. Într-adevăr, fiul unui coleg păţise exact asta (ulterior “fiul unui coleg” ce păţea totdeauna ceva fatal urma să apară ori de cîte ori aveam să manifest dorinţa de a face ceva sau a învăţa ceva cu care mama nu era de acord) şi, amintindu-şi că după 45 de zile de ghips mă plîngeam de dureri mari la călcîi, mama i-a obligat pe medici să scoată ghipsul înainte de termen (mi se pare de două luni). Spectacolul era destul de oribil. În loc de picioare două tuburi cu diametrul de 8-9 centimetri, dreptul negru, stîngul galben-vineţiu, ambele acoperite cu o pilozitate nesănătos de dezvoltată şi abundentă. Cangrena se declarase deja la călcîi şi s-ar fi extins fără îndoială în scurt timp la întreg piciorul. Am mai petrecut o lună imobilizat în pat, fără ghips însă. În fiecare zi, un medic îmi aplica nitrat de argint pe carnea moartă a călcîiului, asta după ce fusese retrasă chirurgical o crustă ca un soi de groasă unghie aberantă ce se formase acolo. Am mai urmat vreme de un an tratamentul cu o altă substanţă, un lichid coroziv căruia i-am uitat numele. În zona călcîiului carnea se refăcuse în jurul unui puţ minuscul prin care ultimul dop de carne moartă cobora ineluctabil, ameninţînd să atace osul. Mă găseam în acel moment în Basarabia de unde mama era originară şi unde mai trăiau pe atunci fratele ei împreună cu soţia sa, Jenia, o rusoaică pe care-o cunoscuse în cursul dificilei lui tinereţi, şi cu fiul său, Grişa (Grigori) cu care, de altfel, mă certam aproape tot atît timp cît mă jucam (acum toţi trei sînt morţi, numai fiul lui Grişa, Vanea, mai trăieşte). Nu ştiu exact ce a decis-o pe mama să recurgă atît de brusc la o intervenţie chirurgicală – vizitele la rude nu sunt momentele cele mai potrivite pentru operaţii –, presupun că riscul din ce în ce mai evident ca osul călcîiului să fie la rîndul lui atacat de cangrenă.
Operaţia s-a făcut fără anestezic (la propriu, in-estimabile d-le Cernat!) nu cu bisturiul, ar fi fost prea uşor, ci cu un fel de chiuretă ce a fost rotită în minusculul orificiu pînă cînd un jet de sînge a proiectat dopul de carne moartă (aş fi vrut să vă văd în locul meu, elucubrante d-le Diradurian!). Aceasta este, de altminteri, cum am mai spus deja ceva mai sus, explicaţia ultrasensibilităţii mele la călcîiul drept, ce antrena problema mereu recurentă a încălţărilor noi şi a rănii inevitabile provocate de acestea (v. supra p. 76).
Bineînţeles, dacă cineva îşi mai închipuie că în aceste condiţii ar fi putut vreodată să-mi ardă să ironizez vreo persoană handicapată oarecare, cu atît mai puţin pe tatăl meu, pentru chiar handicapul de care suferă – fie el “memorialistul”, fie “criticul” ce-l serveşte cu atît neprecupeţit zel sau oricine altcineva, sponsorul sau editorul volumului de pildă – acel cineva e sau un sălbatic, sau un imbecil, cel mai probabil ambele.
2) În ce priveşte rana, tot la femur, la cel stîng însă, a tatălui meu, cel mai simplu mi se pare să-i dau chiar lui cuvîntul, citînd două fragmente din nişte “frînturi autobiografice” deocamdată inedite. “În 1942 am fost încorporat în regimentul 14 Dorobanţi, iar din 1944 am fost pe front la 34 km de Iaşi, unde am fost şi rănit la piciorul stîng. Timp de 6 luni am fost spitalizat în Caransebeş. După cele 7 intervenţii chirurgicale pentru a extrage sutele de fărîmituri de os (rana fiind făcută de un glonte dum-dum), am venit la Bucureşti unde am continuat tratamentul încă un an”.
“Nu ştiu cu ce să încep mai întîi. Am fost pe front la cîţiva kilometri în faţa Iaşului. După cîteva înaintări şi retrageri pe sute de metri, pe timp de iarnă în luna martie 1944, cu zăpadă serioasă în tranşeele şi gropile făcute cu mari greutăţi, cu pîinea îngheţată şi mocirlită, după 30 de zile am apucat Paştele. Comandantul ne-a strîns pe cei trei comandanţi de plutoane (eu fiind plutonier T.R.) la o masă de înviere cu nişte găini şi vin rechiziţionate de pe la ţărani. Era 16 aprilie 1944, prima zi de Paşte. A doua zi ne-am dus la plutoanele noastre, ne-am aşezat în tranşee şi aşteptam lupta. Care nu a întîrziat. Se trăgea cu arme cu lunetă şi cu dum-dum – bineînţeles, nu din partea noastră, pentru că cel puţin plutonul nostru nu avea în dotare asemenea arme. Muniţia era la cîţiva metri depărtare de tranşee… La un moment dat am simţit o căldură în piciorul stîng: gloanţele dum-dum îmi perforaseră piciorul deasupra genunchiului, sfărîmîndu-mi osul pe o porţiune de 12 centimetri, în sute de fărîmituri, că nu mă puteam ţine pe picioare. Am fost pus pe o targă şi împreună cu doi-trei soldaţi am fost dus la primul post de ajutor medical, drum de circa 2 km. Pe parcurs se trăgea din ambele părţi dar norocul meu sau dibăcia soldaţilor care mă însoţeau, am reuşit să ajungem. Acolo mi s-au pus atele de o parte şi de alta a piciorului; am fost urcat într-o mică căruţă cu destinaţia Spitalul Zona n° 284 din oraşul Iaşi. Drumul era plin de hîrtoape, la fiecare învîrtitură de roată zdruncinăturile îmi provocau dureri mari, şi aveam vreo 2-3 kilometri de parcurs; cu ambele mîini ţineam pulpa şi încercam pe cît posibil să potolesc durerile. Pe parcurs nu am scăpat de nici un bombardament din avion, dar probabil o căruţă mică cu un căluţ pe măsură nu i-a incitat prea tare, aşa că am ajuns la spital. Spitalul, ticsit de răniţi (de camere sau pături nici vorbă), aşa că am fost pe targa cu care venisem. Peste cîteva ore m-au luat la pansare. Singurul lucru pe care îl spuneam: “Să nu-mi tăiaţi piciorul”… Ar fi fost o operaţie foarte uşoară pentru ei, deoarece osul fiind sfărîmat pe 12 centimetri deja, de ambele părţi atîrna cîte o bucată de carne sfîşiată… aş fi rămas fără picior…
În seara respectivă s-a format un tren sanitar de peste 10 vagoane cu destinaţia Caransebeş. Drumul a durat două nopţi şi o zi. În vagonul în care eram eu, medicul era farmacistul Babighian, care mi-a făcut un mare serviciu. I-am dat numărul de telefon de acasă din Bucureşti şi l-am rugat să-i sune pe ai mei să le spună unde sunt. A doua zi mama a venit la spital şi a rămas cu mine timp de 6 luni. Ceea ce a contat enorm atît moral cît şi medical pentru că chirurgul spitalului era un mamoş cu grad de maior. Norocul meu e că într-una din zile a venit în inspecţie colonelul medic Niculescu Ştefan, fost coleg de-al meu de la liceul “Mihai Viteazul” din Bucureşti, şi la insistenţele mamei a fost adus un chirurg de specialitate care după 7 intervenţii chirurgicale, fiecare cu durata între 5 şi 7 ore, a reuşit să scoată toate fărîmiturile. Astfel pe 6 octombrie 1944 am reuşit să ajung acasă la Bucureşti, unde a trebuit să-mi continui tratamentul cu piciorul stîng în proteză pînă la brîu, timp de un an. Am consultat chirurgi ortopezi dar nu mi s-a îndreptat starea de anchiloză a genunchiului.
Aşa am ajuns în toamna anului 1945. Eram mulţumit că scăpasem cu piciorul netăiat… doar cu o scurtare de 12 centimetri (porţiunea de os sfărîmată de gloanţele dum-dum), şi toată viaţa am purtat şi port încă pantofi ortopedici. Am rămas cu genunchiul anchilozat, cu o artroză cronică, cu dureri mari la ambele picioare; deşi piciorul drept nu era rănit a fost piciorul de sprijin în toată această perioadă (de 66 de ani încoace)”.
Evident, rănit de sovietici în zona Iaşului, tata nu putea participa la (re)cucerirea Ardealului, cum ar vrea d-l Diradurian. După cum “superioritatea intelectuală” a ruşilor iară nu a nemţilor cum ar fi preferat în cazul de faţă fiul consilierului lui Gheorghe Apostol consta, pur şi simplu într-o superioritate a armamentului şi a muniţiei. De altfel, cum se poate constata dintr-o lectură niţel atentă a “frînturilor autobiografice”, muniţia lipsea complet plutonului din subordinea tatălui meu (“muniţia era la cîţiva metri depărtare de tranşee”). Detaliu neinclus în mărturia tatălui meu dar pe care mi l-a relatat mie, tocmai pentru că încercase să recupereze muniţia, ieşind pentru asta din tranşee, a putut fi rănit de inamic acest “Gavroche” de 21 de ani (altminteri, rămînînd în tranşee, ar fi fost şi cam greu să fie lovit taman deasupra genunchiului).
3) În ce priveşte cel de-al treilea punct pe care l-am putea denumi după plac “obsesia gradelor militare”, “snobismul epoleţilor” sau “mitul generalului armean în plus”, ca şi întreaga masă a delirului logoreic al d-lui Diradurian, acestea nu ne privesc în nici un fel, nici pe tatăl meu, nici pe mine. Reiau şi, de data asta, duc pînă la capăt citatul (personajul tatălui meu vorbeşte – adică tot d-l Diradurian):
“ – A, dacă ajungeam general, atunci poate m-aş fi consolat şi n-aş mai fi fost în situaţia doar să mi se atribuie lucruri eroice, deosebite. Dar în armata română, de 2000 de ani de când există ea (112 – faţă de 1971 – n-ar fi fost oare mai exact? v. supra n. 60, n.m.), n-au fost decât trei generali armeni şi niciunul n-am fost eu.
– De unde ştii tu, dudache, ce generali armeni au fost aici în 2000 de ani?
– Păi, dacă eu, redactor-şef la ziarul armenesc din Bucureşti, n-aş şti toată istoria armenilor din România, atunci cine dracu s-o ştie?
– Ce generali au fost dudache?
– Unul a fost generalul Zadic. Ăsta a fost coleg de Academie Militară cu cel care avea să devină Preşedintele Franţei, generalul Charles de Gaulle. A activat în Armata Română şi s-a pensionat, retrăgîndu-se să-şi petreacă ultimii ani de viaţă în satul lui natal, lângă Craiova. Iar când de Gaulle a fost aici în vizită oficială, el şi-a adus aminte de fostul său coleg de la Academia Militară a Franţei, ştia că-i pensionat şi şi-a arătat doleanţa de a-l vedea. Bineînţeles, Preşedintele nostru drag, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, i-a satisfăcut imediat dorinţa. A existat o singură problemă. De la Craiova, de la şoseaua naţională şi până la satul lui Zadic, nu exista drum asfaltat. Preşedintele nostru a amânat vizita generalului de Gaulle cu două zile, a dat ordin ca în două zile să se facă drum asfaltat de la şoseaua naţională până în satul fostului coleg al Preşedintelui Franţei; într-adevăr în două zile s-a executat acest drum şi apoi tot cortegiul oficial, cu cei doi preşedinţi, a plecat din Bucureşti, a ajuns în satul generalului în retragere Zadic şi vizita pe care o dorea de Gaulle a avut loc. Al doilea a fost Mardiros Ciomac. Dar ăsta era doctor. Nu a avut legături cu armata în afară de titulatura gen. dr. M. Ciomac. E adevărat, a lucrat în cadrul spitalelor militare. Iar pe al treilea general armean care a existat în armata română, n-am să vi-l spun.
– E drăcie! s-a mirat sora lui, Satenig. De ce să nu ni-l spui?
Noi toţi ceilalţi am sărit pe el să ni-l spună. Fiul său în primul rând:
– Spune-l, dudache, că ne interesează. De ce să nu ni-l spui?
Tache n-a vrut să-l zică. Şi apoi, în faţa întrebărilor potop ale noastre de ce nu vrea să spună, n-a găsit decât o singură ieşire: “Nu vreau”. A găsit ieşirea asta pentru că, pur şi simplu, n-avea altă justificare să nu ni-l spună. Dar ca să atenueze duritatea răspunsului său şi s-o întoarcă mai în glumă, a adăugat uitându-se la ceas:
– Însă, mâine la aceiaşi oră, vi-l spun. Trebuie doar să amânăm. Vă promit că, peste fix douăzeci şi patru de ore, vi-l zic.
– Mare şmecher, dudache-tatăl, a vociferat Ara (ba n-am vociferat deloc, acest “dialog” fiind, încă o dată, o “operă de ficţiune” n.m.). Am cu cine semăna. Şi la şmecherie şi la înţelepciune. Poate ajung eu al patrulea general armean. Auzi, generalul Ara Alexandru Şişmanian! Sună perfect. Chiar şi articolele mele de critică din România Literară am să le semnez aşa: Generalul Ara Alexandru Şişmanian” (pp. 432-435).
Hotărît, “memorialistul” îşi proiectează asupră-mi propriile manii galonarde, rezultatul fiind un fel de auto-satiră prin persoană interpusă ori, mai exact, prin uzurpare de identitate (pentru o analiză a acestei uri de sine proiective, a acestei pseudo-personalităţi ce nu se poate afirma şi care, în fond, nu există decît cu preţul unui permanent transfer, v. supra pp. 31-32, 54).
Altminteri, pe cîte ştiu (dar cum nimeni nu cunoaşte deplin inima oamenilor, s-ar putea să mă înşel în tot ce nu mă priveşte direct), nici tata, şi cu siguranţă nici eu nu suferim de obsesia epoleţilor şi medaliilor. De altminteri, personal găsesc că vanitatea implicată în orice formă de idee fixă ierarhică (nu neapărat militară) – simptom flagrant al unei carenţe identitare şi al unei personalităţi cariate de frustrări, de ratări şi de dubii – e, pur şi simplu, înjositoare. Iar, pe de altă parte, n-am nici un respect nici pentru militarism, nici pentru spiritul cazon. Ca vectori potenţiali de război, armatele actuale reprezintă un risc permanent pentru întreaga planetă, singurul sens al conflictelor militare în epoca noastră constînd exclusiv într-un fel de activitate poliţistă de înlăturare a delincvenţilor-dictatori şi a regimurilor lor.
Războiul în sine, însă, rămîne o contingenţă tragică de care va trebui, cît de curînd, să ne debarasăm pe o planetă complet democratizată şi, eventual, politic unificată.

*
Însă cu această reverie, deocamdată utopică, mă tem că am ieşit din subiect… Oricum, în ce priveşte pseudo-dialogul dintre “mine” şi “tatăl meu” imaginat de d-l Diradurian (veritabil “monolog pe două voci”) găsesc că m-am ocupat suficient de el (mai ales dacă ţinem seama şi de cele scrise mai sus la pp. 21-23).
Ajungem acum la cel mai straniu pseudo-dialog al seriei, nu şi cel mai violent, deşi, în context, cum vom vedea, tocmai asta-i accentuează bizareria şi, cumva, isteria. Straniu, în primul rînd, pentru că spre deosebire de aproape toate celelalte, ireale sau pur şi simplu imposibile (singura excepţie, însă cît deformată sau mai exact fantasmată, este dialogul, la care însă nici d-l Diradurian, nici celelalte persoane din grupul real de atunci n-au asistat, cu d-ra Ani Altunian), acesta a avut baremi loc. Straniu, de asemenea, pentru că în ciuda gravelor distorsiuni şi a penibilelor invenţii, vehiculează realmente unul din cele două subiecte efectiv discutate: Dostoievski (celălalt fiind expresia patetică şi ridicul retorică a narcisismului d-lui Diradurian – “trăiesc în infern” etc.; într-una din dedicaţiile sale G.D. se defineşte, de altminteri, “soldat prost şi scriitor damnat”, damnarea ca indiciu al elecţiunii artistice apărînd destul de frecvent în opera diraduriană). E, de altfel, interesant că acesta pare să reprezinte unicul subiect de discuţie dintre noi şi asta pe durata a mai multor ani, şi în cursul a “sute” de întîlniri (! v. infra n. 69), evident, de ar fi să acordăm credit memoriei extrem deficiente a memorialistului, ce amputînd şi aranjînd realul după convenienţele proprii, populează, în plus, inexistentul cu multiplul fictiv al unui existent prefabricat.
Într-adevăr, deşi la p. 468 a “Memorialisticii II” G.D. afirmă că “ne văzusem până atunci de sute de ori” (cu toate astea, nu-i deloc limpede la ce dată ar trebui să ne referim: la 1975, adică la post-datarea diraduriană a excursiei braşovene sau la data ei reală, 1971), ba că aveam “să ne mai întîlnim de sute de ori înainte ca el (adică eu n.m.) să ajungă la Paris, eu (adică G.D., n.m.) să ajung la Los Angeles şi Bucureşti”, singura temă de conversaţie de care e în stare să-şi amintească e mereu Dostoievski. Mărturisesc că mă pufneşte rîsul! Căci e absolut imposibil ca doi oameni cu intelectul normal să nu găsească în cursul unui asemenea noian de întîlniri un alt subiect de discuţie! Explicaţia simplă e că d-l Diradurian multiplică şi extinde după plac singura “controversă” – punctuală şi, la drept vorbind, perfect stupidă (v. supra p. 3) – la care îi convine să se refere, distorsionînd-o liber, exclusiv pentru a-şi putea argumenta “teza” unei aşa-zise prietenii între noi cînd, în realitate, abia de se poate vorbi de o vagă relaţie epistolară şi asta numai în perioada 1989-2011, dată cînd, luînd cunoştinţă de ineptele abjecţii pe care le vehiculase pe socoteala mea în “Memorialistică II”, am decis ruperea radicală a oricăror legături cum, presupun, se şi aştepta. De altfel şi dedicaţiunile citate mai sus (v. supra pp. 83-86) se referă mai ales la un soi de “amintiri din copilărie”.
În al treilea rînd, însă, elementul cel mai bizar e furnizat de tactica stilistică. Plasat în contextul unei permanente escalade retorice, unde discursurile “preopinenţilor” intră în rezonanţă, atingînd în final intensităţi delirante de nonsens şi abjecţie – numai pseudo-dialogul cu Aşod Şarafian pare mai măsurat, însă lucrul e explicabil prin faptul că, fiind cel dintîi, deschidea doar seria; şi-apoi “moderaţia” relativă e oricum compensată de “anecdotele“ cu iz scatologic ale “memorialistului” –, dialogul dintre mine şi d-l Diradurian, real ca fapt dar aproape complet imaginar în ceea ce priveşte conţinutul prezentat în carte, se caracterizează printr-un fel de scindare a strategiei verbale, foarte diferită de “simbioza” stilistică depistată în celelalte cazuri (v. supra pp. 32, 55). Altfel spus, tocmai fenomenul extrem de violent de rezonanţă a unor discursuri formal opuse ce, anihilînd diferenţa tipologică dintre “preopinenţi”, suprimă în fond convenţia însăşi a dialogului, e absent aici, impresia generală fiind aceea a unei mitomanii precaute, ce evită cu atenţie să piardă pedalele, mai mult, a unei mitomanii camuflate, trădate doar din cînd în cînd de un soi de autosatisfacţie subiacentă, de un fel de voluptate tartuffescă a manipulării opiniei cititorului.
Obţinem, în felul acesta, două coloane tipologice, formate, prima dintr-un discurs în aparenţă agresiv (şi, desigur, nestăpînit vulgar), în realitate aproape “publicitar”, ce-mi este, natural, atribuit, a doua, dimpotrivă, dintr-un discurs atît de prudent încît pe alocuri devine practic monosilabic, avînd dublul rol de a “modera”, dar mai ales de a confirma aberaţiile encomiastice pe care personajul meu e pus să le sacrifice pe altarul vanităţii insaţiabile a “memorialistului” (cum se va vedea mai departe). Intrarea în materie e de altfel abruptă:
“Ia zii, Gabi, tu, dudache aspirant la scriitorie şi care toată ziua înnegreşti hârtia, ce naiba mai scorneşti în prozele tale?
– De-ale vieţii” răspunde modest “aspirantul la scriitorie” la pagina 435.
Dincolo de stilul semidoct în care mi-e imposibil să mă recunosc şi oricît aş risca pentru această mărturisire acuzaţia de aroganţă, sînt constrîns de adevăr să admit că în acea epocă (1975 spune d-l Diradurian, 1971 spun eu, oricum, nu prea contează, variaţia cronologică neinfluenţînd întru nimic faptul), ignoram cu totul veleităţile sau, să zicem, preocupările literare ale “memorialistului”. Mai mult, nu spun ca să-l insult, ci exclusiv pentru a rămîne în limitele unei salutare exactităţi (în măsura posibilului desigur), nici nu mi-aş fi închipuit că asemenea preocupări ar fi putut fi conectate cu persoana domniei sale. Desigur, nu contest că, în sine, aceste preocupări puteau fi perfect legitime, ignoranţa mea probînd, încă o dată, de mai era nevoie, vidul relaţiilor dintre noi.
Continuarea confirmă, de altfel, această idee, anulînd implicaţia susmenţionată (v. n. 65). “– Nu mi-ai dat nimic, dudache, niciodată să citesc ceva din ce-ai scris (discutarea agramatismelor e perfect inutilă n.m.). Ţi-e frică de dezaprobarea mea? Dacă pui ceva negru pe alb, trebuie să fii sigur că acel ceva al tău e bun. Oare te temi că acel ceva al tău nu e bun?” (ibidem).
Evident, toate neghiobiile astea agramate aparţin exclusiv “memorialistului”. Răspunsul, potolit pedagogic, cu ton măsurat, “iniţiatic”, nu se lasă aşteptat.
“– Orice om care e începător (sic!), când debutează face o grămadă de greşeli şi de-abia apoi, încet-încet, reuşeşte să fie bun în ceea ce vrea. Şi cu scrisul e la fel. Nu cred că cineva vreodată a început să scrie bine de prima oară. Întâi se pun pe hârtie lucruri slabe, care nu-s bune (sic! aştept cu interes lucrurile slabe care sînt bune n.m.) şi pe urmă, după antrenamente îndelungate, se pot pune pe hârtie şi lucruri bune”.
Duelul platitudinilor, hazliu în felul său, continuă nestingherit, cu nuanţa că G.D. se distribuie în permanenţă pe sine în rolul “maestrului înţelept”, mie revenindu-mi acela al “discipolului teribilist”, admonestat cu răbdare.
“– Te-am prins, dudache. Înseamnă că eşti încă la vectorul slab (“vectorul slab” face probabil parte din vocabularul meu critic, definit de “memorialist” ca “vocabular de secol XXII” cf. p. 422), în stadiul antrenamentelor şi de-aia nu-mi dai nimic la citit” (p. 435). Regret că mă văd nevoit să mă repet: ignoram totul despre preocupările literare ale d-lui Diradurian şi, oricum, pe atunci – iar de acum, dincolo de interesul juridic pe care mi-l inspiră calomniatorul, cu atît mai puţin – nimic din ce-ar fi putut face G.D. n-ar fi fost de natură a-mi stîrni curiozitatea, poate pentru simplul motiv că (à tort ou à raison) nu-l percepeam, în cel mai bun caz, decît ca pe un banal veleitar agitat de aspiraţii incoerente şi absurde.
Discuţia vizînd “tehnica literară” a aspirantului la literatură mai continuă preţ de încă vreo cîteva platitudini rău inventate (“După ce pun ceva pe hârtie – cuvântează d-l Diradurian –, las să treacă o vreme până uit ce-i acolo, citesc apoi paginile cu prospeţime şi de parcă nici n-ar fi ale mele, la străini se detectează mai uşor artisticul şi antiartisticul, şi văd cum sunt impresionat de ceea ce citesc, şi stabilesc dacă-i bun sau prost”) pentru a se trece, în fine la “piesa de rezistenţă” a pseudo-dialogului. “– … Dudache, îţi place Dostoievski, hî?”.
Acest “hî” e o floricică stilistică nepreţuită de-a d-lui Diradurian – sensibil mai puţin exploatată decît “dudache” de care “memorialistul” abuzează de-a dreptul – menită pasămite să denunţe incompetenţa locutorului pretenţios în raport cu planul, considerat prea elevat, al discursului (incompetenţă intelectuală dar, cumva, şi morală).
Răspunsul e inevitabil:
“– Da.
– Te pomeneşti, dudache, că vrei să scrii ca el?
– E, ca el” (ibid.).
Precizarea că ignorînd obsesiile literare ale d-lui Diradurian mi-ar fi fost imposibil să-l compar cu… Dostoievski (ca, mai ales, mai jos) ar părea inutilă dacă am mai putea considera ceva “util” în ăst spaţiu al fantasmelor paranoide. În fapt, comparaţia, căci comparaţie a fost în convorbirea noastră reală, îi viza pe Dostoievski şi Tolstoi, net în defavoarea celui dintîi pentru G.D., care îl tratase pe deasupra de “om penibil”, v. supra p. 3), iar nu pe Dostoievski şi… Diradurian. Desigur, modestia “memorialistului” e numai de formă, cu atît mai duplicitară cu cît pleacă de la premiza că pentru a-şi exprima în voie veleităţile refulate mi-ar putea exploata fără risc personajul, oricum fictiv.
În cele din urmă, s-ar zice însă că nici această comparaţie dementă nu-l satisface deplin pe “memorialist”, de vreme ce pentru a-şi ilustra “teza” (dificultăţile inerente oricărei ucenicii literare – de ce nu ale oricărei ucenicii pur şi simplu?) se grăbeşte să-l “pună la punct” pe Dostoievski însuşi! “– Acela scria bine, dudache, tu zici că nici măcar tu nu ştii dacă scrii bine. Acela era Dostoievski. – Lasă că şi el, înainte de-a fi Dostoievski, a fost bietul Feodor” (p. 436). “În genunchi, mitocanilor!” ar fi izbucnit cândva, în condiţii mai mult sau mai puţin similare, un foarte simpatic poet, azi decedat. Formula, pusă bineînţeles la singular, căci “dialogul” n-are decît un unic autor, s-ar potrivi, nici vorbă, şi în contextul de faţă.
Urmează un viraj neuropatologic, tipic pentru atitudinea anumitor veleitari, deşi, după obicei, rolul “purtătorului de cuvînt” îmi e, cu generozitate, atribuit.
“– Va să zică, dudache, tu eşti acum bietul Gabi? (după “bietul Feodor” era oarecum normal n.m.) Cred că ţi se potriveşte: bietul Gabi. Dar ai totuşi o şansă. Dacă te îmbolnăveşti de epilepsie, poate o apuci pe drumul cel bun. Asta-ţi lipseşte: epilepsia (alta acum! n.m.).
– Nu prea cred că vreau să mă îmbolnăvesc de epilepsie (s.m.).
– Dar ai vrea, dudache, de pildă, să scrii ceva precum “Idiotul”, nu?
– Aş vrea.
– E atunci, dudache, trebuie să te angajezi pe calea idioţeniei. Nu cred că-ţi va fi greu. În general, omul se angajează uşor pe o cale care e foarte apropiată de natura lui” (p. 436).
Că toate acestea reprezintă exclusiv fantasmele proprii ale “memorialistului” rezultă şi dintr-o scrutare mai strânsă a pasajului de mai sus (ca orice veleitar, d-l Diradurian aspiră să “cloneze” opere deja existente, originalitatea ca atare neavînd aerul de a-l interesa, poate pentru că omul comun în genere – şi veleitarul este unul – nu-şi orientează preferinţele decît în funcţie de valori în prealabil consacrate), dar şi dintr-o rapidă comparare a acestuia cu un altul, sensibil mai dezvoltat de altfel (v. pp. 381-388 ale “Memorialisticii”), unde locul epilepsiei e luat de sifilis, iar locul meu de d-l Bedros Horasangian.
“– Tu suferi de sifilis? m-a întrebat el brusc.
– Nu.
– Păcat. Dacă sufereai de sifilis, aveai şi tu şansa să fii un Van Gogh (30 martie 1853 – 29 iulie 1890), un Schubert (31 ianuarie 1797 – 19 noiembrie 1828), un Schumann (8 iunie 1810 – 29 iulie 1856), un Baudelaire (9 aprilie 1821 – 31 august 1867), un Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889), un Maupassant (5 august 1850 – 6 iulie 1893), sau mulţi alţi oameni capabili care nu seamănă cu tine. Dar cum tu n-ai sifilis, n-ai să ajungi niciodată ca ei. Există doar posibilitatea să dobîndeşti boala pe parcurs. – Da’, tu ai sifilis?
– N-am.
– Îhî! Deci nici tu n-ai şanse să fii ca ăştia pe care i-ai pomenit.
– N-am. Dar mă pregătesc. Sunt sigur că am să am sifilis în curînd. Cunosc deja o curvă din cartier de la mine, cu acest lues şi am să mă duc rapid să mă culc cu ea. După aia, trai pe plai. Iată-mă oricare din cei menţionaţi” (pp. 381-382).
În fine, după o evocare mai mult sau mai puţin aiuristică a traiectoriei mai sus numiţilor (furnizaţi maniacal cu data naşterii şi a morţii) urmează concluzia, plină aceea de o înţelepciune indiscutabilă. Îţi spun – tot d-l Horasangian agrăieşte –: “Fereşte-te de sifilis”. Dacă-l ai, nu mai e nicio fericire să fii un fel de Maupassant sau Eminescu. Mai bine să fii un frizer fără sifilis” (p. 388).
Obsedat de “clonarea” unor personalităţi şi opere prestigioase, d-l Diradurian ajunge să-şi închipuie – natural, tot prin bunele mele oficii – că valoarea literară se acordă cam ca gradele în armată, ba chiar şi mai lesne, un sofism oarecare, cu cît mai simplist, cu atît mai “eficace”, dovedindu-se suficient pentru a-l avansa pe veleitarul X la rangul de geniu literar.
În cazul de faţă, soluţia e furnizată (v. p. 436) de teoria probabilităţilor:
“– Păi, Dudache – îşi spune, travestit în mine, “memorialistul”, introducîndu-şi inepţia printr-o majusculă, singurul caz în întregul capitol! –, nu-i un viitor strălucit să fii ca Dostoievski?
– Un om ca acela se naşte o dată la 2000 de ani în omenire” ne comunică sentenţios d-l Diradurian, uitînd sau ignorînd pur şi simplu că orice personalitate veritabilă e un unicat ce reprezintă ca atare un fenomen irepetabil.
– Şi ce dacă? Faci puţină înghesuială. El e născut pe 11 noiembrie 1821 (din nou mania datelor, atribuită mai sus d-lui Horasangian n.m.), şi poate nu trebuie să aşteptăm pînă pe 11 noiembrie, 3821. La înghesuială, putem să avem un Dostoievski născut în 1947 (anul venirii pe lume a “memorialistului”, excepţie probabilistică pentru a cărei repeţire sîntem condamnaţi a adăsta de-acum preţ de milenii! n.m.) şi pe urmă, dudache, na, 4000 de ani să nu mai apară niciunul. Ca să revenim la probabilitatea justă şi normală (sic!).
– Nu cred că o astfel de înghesuială poate exista (perfect de acord! n.m.).
– Ai stat atâţia ani tâmpiţi în Politehnică. Cunoşti mai bine decât mine teoria probabilităţilor. – Asta, ca ce zici tu, cu teoria probabilităţilor, ştii cu ce seamănă? Un om e grav bolnav de inimă şi trebuie să moară. Singura soluţie e o operaţie pe inimă. Chirurgul îi spune că trebuie să facă acea operaţie. Omul întreabă: “Doctore, ce şanse am să supravieţuiesc dacă fac operaţia?” “Doi la sută,” îi răspunde chirurgul”. “Păi, asta-i nimic. Înseamnă că am să mor.” “Nu-ţi face griji, n-ai să mori, ai să scapi. Până acum au murit 98 de oameni.”
– Ha, dudache, eşti subtil. Dacă eşti subtil, poate scrii şi “Însemnări din subterană”.
– Am să mă gândesc la chestia asta”, îşi răspunde binevoitor “memorialistul”, cu gîndul fără îndoială la “Sceleratul” domniei sale.
Ce s-ar mai putea spune? Că aş fi “insistat” să ung “nou Dostoievski”, fie şi la modul ludic, un ins din proza căruia nu numai că nu citisem un rînd, dar despre care nici nu ştiam baremi c-ar fi avut niscaiva veleităţi literare? Ideea, în sine perfect absurdă, nu probează doar o totală necunoaştere a mecanismelor criticii literare, oricît de “generoasă” altminteri în anumite circumstanţe, ci şi o completă ignorare a felului prea puţin caritabil în care am tendinţa să reacţionez în astfel de ocazii. Simpla impresie că cineva ar încerca să mă manipuleze sau să-mi forţeze mîna într-o direcţie nedorită, şi mai ales, în discordanţă cu propria mea apreciere, mă poate face să devin extrem de dezagreabil. Aviz amatorilor! Întreg pseudo-dialogul aparţine deci categoriei fantasmelor, putînd fi definit, mai mult chiar decît celelalte logomahii imaginare ale “memorialistului”, ca un soi de monolog pe două voci, produs paradoxal al vreunui moment de depresiune cînd, confruntat cu spectrul deranjant al ratării, vîrstnicul pre-debutant – căci a debutat vreodată cu adevărat d-l Diradurian! – îşi şopteşte în taină tot ce veleitarismul său poate concepe mai stenic.

*

Aici se încheie, inestimabile d-le Vosganian, seria pseudo-dialogurilor şi aberante, şi calomnioase a căror publicare, în calitatea dvs. de preşedinte al U.A.R., aţi avut dezonoarea de a o sponsoriza. Nu ştiu dacă rîndurile de mai sus v-au putut face să înţelegeţi şi, mai ales, să acceptaţi ignominia gestului dvs. Dacă, totuşi, textul “Memorialisticii II” a d-lui Diradurian vă era necunoscut, dacă nici dvs., nici d-l Varujan Pambuccian, vice-preşedintele U.A.R., nici d-l Bergi Margarian, secretarul general al Uniunii, nu citiţi cărţile a căror tipărire o finanţaţi, cum s-ar zice, cu ochii închişi, dacă nici d-l Sirun Terzian, directorul editurii şi al tipografiei “Ararat” (informaţiile în legătură cu titulaturile şi chiar numele dvs., inestimabililor, le extrag tot din “Memorialistica II” a d-lui Diradurian (v. p. 69) – nu-i asta foarte paradoxal?) nu citeşte ce editează, cred, atunci, că pentru toţi poteca spre demisie se desenează limpede. Tot acest amestec de mîrşăvie şi incompetenţă realizîndu-se pe temeiul subvenţiilor mărite ale guvernului post-revoluţionar, altfel spus, cu banii furnizaţi de bunăvoinţa lui Ion Iliescu! Să ne mai mirăm de anumite poziţionări politice vosganiene? Însă chiar de n-aţi citit ce finanţaţi, postul dvs. fiind, de fapt, o simplă sinecură (vedeţi cum mă strădui să vă spăl de bănuiala că toată istoria n-ar fi decît tocana rîncedă a unei abjecte răzbunări!), rezultă clar din e-mail-ul adresat mie de d-l Cazazian pe 10/11/2011, la orele 10:32, cum că şi alte persoane “au fost indignate de unele afirmaţii din volum”, chit că “în final au considerat că nu e cazul să meargă mai departe”. Mai mult, din cîte am înţeles de la tatăl meu, volumul I, deja, al “Memorialisticii” provocase amare reacţii din partea interesaţilor.
Dar mai exista un element, să-i zicem suplimentar, ce ar fi putut să vă pună pe calea cea bună, chiar dacă în numele incompetenţei ce vă justifică salariile de paraziţi guvernamentali aţi fi persistat să ignoraţi pe ce urma să irosiţi banul contribuabilului român. Căci, în plus de calomnii, volumul beneficiază şi de o prefaţă extrem de simpatetică a d-lui Paul Cernat, prefaţă asupra căreia vom îndrăzni a zăbovi puţin. Intitulîndu-şi textul “Memoriile unui om din subterană” (cu trimitere directă la celebrul roman al lui Dostoievski), prefaţatorul debutează mărturisindu-se străbătut de un fior de îngrijorare: “m-am întrebat (mă întreb şi astăzi) dacă [Gabriel Diradurian] va avea puterea să ducă pînă la capăt acest mare proiect confesiv”. Şi precizează: “În acel moment (la momentul apariţiei vol. I al “Memorialisticii” n.n.), prozatorul traversa, deja, un moment foarte dificil, care risca să-i blocheze definitiv energiile scrisului. Din fericire, nu s-a întîmplat aşa, Gabriel Diradurian s-a ţinut de cuvînt, a revenit în forţă la suprafaţă şi publică azi un tom masiv şi dens, pe acelaşi ton casant, necruţător, în onestitatea sa mărturisitoare, cu sine şi cu ceilalţi” (p. 7). Onestitate mărturisitoare. Onestitate deci. Indispensabilă oricărei opere memorialistice ce se respectă. Şi totuşi, lucru ciudat, ai impresia că criticul vizează mai mult prozatorul decît memorialistul, tratînd o lucrare necesar definită prin binomul realitate – memorie, cu tonul complezent şi lejer ce s-ar fi potrivit de pildă licenţelor literare ale unui roman fluviu. “A trăi pentru a-ţi povesti viaţa: expresia lui Gabriel Garcia Marquez i se potriveşte de minune memorialistului nostru… Romanul său autobiografic (s.m.) se adună din toate părţile, torenţial, aluvionar, ca o viitură care rupe zăgazurile. Ceea ce nu înseamnă că unele lungimi şi imprecizii nu puteau fi evitate (s.m.; începe treptat să se discearnă, prin delirul encomiastic, o coregrafie sensibil mai precaută). Gabriel Diradurian e un performer în valorificarea anecdoticului – avem din plin aşa ceva în aceste pagini! – iar dramaturgul din el dezvoltă, proliferant, scene truculente, groteşti, năucitoare, amintindu-ne că este un scriitor de idei şi un (a)moralist impenitent” (p. 9). Vădit “onestitatea mărturisitoare” s-a pierdut undeva pe drum în favoarea scenelor truculente şi groteşti ale “(a)moralistului impenitent”.
Mais il y a mieux! “Autorul nu cruţă pe nimeni, de cîte ori are ocazia să sancţioneze un derapaj, o gafă, un gest ridicol sau reprobabil. Această non-discriminare morală a faptelor relatate în numele adevărului mărturiei îmi place foarte mult, şi ea contribuie din plin la senzaţia de autenticitate despre care vorbeam. Multe dintre “intimităţile” relatate – erotice, politice sau de altă natură – îi vor scandaliza probabil, ori măcar îi vor irita pe unii dintre protagoniştii supravieţuitori care se vor regăsi în ele sau care îşi vor regăsi rudele, prietenii. Sunt “devoalări” precise, operate fără anestezic, despre politică şi sexualitate ilicită, despre malversaţiuni de tot felul, despre colaborări cu Securitatea şi altele asemenea. Punerea lor pe hîrtie implică un risc însemnat pe care, de dragul onestităţii absolute, memorialistul şi-l asumă. Evident, nu tot ce veţi citi aici trebuie privit sub semnul exactităţii documentare incontestabile. Avem de-a face, să nu uităm, cu o mărturie prin excelenţă subiectivă. Multe fapte evocate în acest volum vor fi fiind, probabil, parţiale, deformate, distorsionate de distanţa în timp şi de memoria afectivă, şi acestea nu fac parte dintr-o reconstituire istorică. Dar putem fi siguri de un lucru: Gabriel Diradurian nu contraface, cu bună ştiinţă nimic (oare? v. abudent supra! n.m.). S-ar putea ca memoria să-i joace uneori feste, s-ar putea să interpreteze greşit sau să evalueze în mod discutabil unele fapte, dar pe onestitatea mărturiei lui se poate conta (s.m.)” (pp. 9-10). Altfel spus, prefaţatorul dă autorului, pentru a convinge dinainte cititorii, un certificat de autenticitate… menit a neutraliza prin anticipaţie orice contestatie eventuală impotriva “mărturiei”diraduriene!
Te întrebi citind acest pasaj în numele căror clişee literare subiacente pot fi suportate alături atîtea epitete şi judecăţi de valoare contradictorii! Pe de o parte, clişeul scriitorului intransigent ce “nu cruţă pe nimeni”, sancţionînd absolut orice: gafe, gesturi ridicole sau chiar reprobabile. Pe de altă parte, “non-discriminarea morală”, paradoxal, “în numele adevărului mărturiei” – cum vine asta? – ce place atît criticului, contribuind “din plin la senzaţia de autenticitate” a discursului memorialistic. La urma urmelor, de cînd “non-discriminarea morală”, haosul criteriilor etice deci – mai devreme s-a vorbit de “amoralism”, de absenţa oricăror criterii etice cu alte cuvinte! – poate funcţiona ca reper, ca simptom, ca garanţie chiar, a autenticităţii şi adevărului. Mai jos criticul pare a ne furniza unele indicii suplimentare, vorbind de “intimităţi relatate”, “erotice, politice sau de altă natură”, despre “devoalări” însă, atenţie, “precise”, “operate fără anestezic”, “devoalări” mai mult sau mai puţin compromiţătoare de ordin politic dar şi sexual ori de orice alt gen, inclusiv colaborarea cu Securitatea, element foarte important pentru România comunistă şi mai ales post-comunistă – s-a făcut multă vîlvă recent în jurul unui aşa zis “proces al comunismului”, “proces” l-am putea numi literar, disociat cu prudenţă de orice proces juridic al comuniştilor, respectiv al securiştilor – cînd atîtea personalităţi ale vieţii culturale şi politice s-au văzut coborîte vertiginos la rangul de simpli informatori ai instituţiei în chestie. Prin urmare, “non-discriminarea morală” s-ar rezuma la indiscreţii şi demascări. Însă dacă cele dintîi sînt în genere rezultatul unui irepresibil spirit de bîrfă, prea lejer pentru ditamai “non-discriminarea morală”, cele din urmă trebuie văzute, dimpotrivă, ca rodul unei discriminări şi al unei exigenţe etice din cele mai acute. Rămînem nelămuriţi. Ba mai mult, reflectînd la aserţiunile exegetului ai deocamdată impresia că “non-discriminarea” nu atît morală cît intelectuală e mai mult a criticului decît a autorului “Memorialisticii”. Încă o dată, pe de o parte “adevăr al mărturiei” (ceva mai sus era vorba de “onestitate mărturisitoare”), “autenticitate”, intransigenţă justiţiară (“autorul nu cruţă pe nimeni…”), “devoalări precise, operate fără anestezic”, sinceritate brutală deci ce-i poate “scandaliza” sau “irita” “pe protagoniştii supravieţuitori” - cu cei morţi e totdeauna mai comod ; de cealaltă parte însă, s-ar zice că în linia “(a)moralismului” şi a “non-discriminării morale”, iată deodată că “nu tot ce vom citi aici (adaptarea gramaticală ne aparţine) trebuie privit sub semnul exactităţii documentare incontestabile”! “Onestitatea” e “absolută” dar are şi lipsuri. Precizia chirurgicală – menţionarea fie şi negativă a “anestezicului” o indică – nu împiedică relatarea “parţială, deformată, distorsionată de distanţa în timp şi de memoria afectivă” (încă o dată, uşoara adaptare gramaticală ne aparţine), pe scurt afabulaţia, baremi parţială. Pare tot mai vădit că dacă mărturia autorului trebuie acceptată ca “subiectivă”, analiza criticului (efect al empatiei?) e subiectivistă de-a dreptul. Căci în fine, există totuşi ceva ce se cheamă proprietate a termenilor şi nu poţi pune un discurs literar în acelaşi timp sub semnul preciziei şi al confuziei, al dezvăluirii “fără anestezic” şi al deformării şi distorsiunii.
“Dar putem fi siguri de un lucru: Gabriel Diradurian nu contraface, cu bună ştiinţă nimic. S-ar putea ca memoria să-i joace uneori feste, s-ar putea să interpreteze greşit sau să evalueze în mod discutabil unele fapte, dar pe onestitatea mărturiei lui se poate conta”. Ce ne permite să fim atît de siguri? Dacă memoria tinde “să joace feste” autorului, pînă unde pot fi aceste “feste” socotite ca admisibile? De la ce punct încolo riscă să poată fi considerate ca simple calomnii? Dacă “Gabriel Diradurian nu contraface cu bună ştiinţă nimic” e oare posibil să contrafacă “fără ştiinţă” şi în acest caz, de vreme ce există cel puţin suspiciunea acestor contrafaceri, cum se explică publicarea lor, adică investirea cu prestigiul faptului real a unor eventuale afabulaţii, calomnioase sau nu. Nu înţeleg deloc cum, în aceste condiţii, s-ar putea “conta” în vreun fel pe “onestitatea mărturiei” autorului. Cu atît mai puţin, pe cea a prefaţatorului şi, prin ricoşeu, deci, inestimabililor, pe a dvs. ca editori şi sponsori!
E rîndul meu să fac o mărturie. Fac şi eu parte dintre “protagoniştii supravieţuitori” “iritaţi” şi “scandalizaţi” chiar de “devoalările” autorului “Memorialisticii II”, nu pentru că aş avea ceva de ascuns, nu pentru că m-aş teme să fiu demascat în plan politic sau pentru oareşicari activităţi “sexuale ilicite” sau mai ştiu eu pentru ce “malversaţiuni”, cu atît mai puţin pentru “colaborări cu Securitatea şi altele asemenea”. De altfel, Gabriel Diradurian nici nu mi le atribuie, cu o excepţie însă atît de delirantă încît abia de-mi vine s-o pun pe silabe: Gabriel Diradurian mă acuză sau mai bine zis îl acuză pe tatăl meu “de a mă fi dus la femei” (expresia îi aparţine!) încă din copilărie (v. supra p. 9 şi 36). Am arătat mai sus, în detaliu, felul în care d-l Diradurian mă face să particip la delirul pseudo-memorialistic al domniei sale. Rămîne, totuşi, o întrebare. Acest fapt brutal al calomniilor ce mă vizau, era el ignorat de prefaţator? În principiu, dubiul ar fi legitim, superficialitatea nefiind un privilegiu ce v-ar aparţine exclusiv, d-lor conducători ai U.A.R., cu atît mai puţin, ştiu că e dureros, dvs. personal, inestimabile d-le Vosganian!!! La urma urmelor, d-l Cernat putea foarte bine să citească “stufoasa” “Memorialistică II”, cum să vă spun, aşa, niţel în diagonală. Din păcate, există această referinţă, cam expeditivă dar clară, la “Ara-Alexandru Şişmanian (un personaj de prim-plan în ultima secţiune a volumului)” (pp. 10-11). Or, mi se pare complet imposibil ca d-l Cernat să mă depisteze ca “personaj de prim-plan” – termenul însuşi de “personaj” utilizat de critic (iar nu să zicem cel de “figură”, sau altul echivalent) pare destul de semnificativ pentru că implică dimensiunea ficţionalului – fără să seziseze şi felul în care d-l Diradurian înţelege să facă din mine un astfel de “personaj”. Trebuie să vedem o urmă a acestei conştiinţe în fond duplicitare şi ca un soi de remuşcare în pasajul final al prefeţei, unde d-l Cernat lasă să transpară unele foarte palide rezerve?
“Ce s-ar mai putea adăuga, la finele acestei sumare introduceri la un tom atît de amplu? Desigur, foarte, foarte multe lucruri, mai generale sau mai de detaliu, dar nu mi-am propus să scriu un studiu sau să intru în dedesubturile celor relatate (nici nu aş putea, de altfel: doar martorii direcţi şi actorii evenimentelor le-ar putea contrazice sau, eventual, infirma). Ne aflăm, e limpede, în faţa unui masiv, impresionant depozit memorialistic, unic în felul său pe anumite laturi. Şi e tot atît de limpede faptul că ne aflăm în faţa unui autor care joacă – a jucat întotdeauna – la miză mare cu orice risc (sublinerile îmi aparţin). Nu ne rămîne decît să sperăm că Dumnezeu îi va da lui Gabriel Diradurian suficientă energie pentru a-şi duce la bun sfîrşit demersul publicării integrale al acestor memorii neobişnuite (sic!!!)” (p. 11).
Dacă dubiile din final şi micul aer de panică în faţa “riscurilor” sînt perfect comprehensibile, în ciuda actualei legislaţii române ce asigură perfectă impunitate calomniatorilor (bucuraţi-vă, inestimabile! tentativa mea de a ataca în justiţie abjecta “Memorialistică” a d-lui Diradurian şi, deci, şi pe Dvs. & Co, a eşuat, în parte şi din pricina atitudinii avocatului la care făcusem apel şi care mă reprezentase şi cu altă ocazie, cîndva, d-l Mircea Stănculescu, ce, în cazul de faţă, a preferat, cum se spune, “să facă pe mortu-n păpuşoi”!), “rugăciunea” finală – caz unic, mă tem, în critica română, prin definiţie laică – se vădeşte perfect grotescă, mai ales dacă ţinem seama şi de contextul sălbatic injurios şi calomnios. Şi nu mă îndoiesc că pe viitor d-l Cernat îşi va scrie cronicile şi articolele în genunchi, în biserică (de preferinţă în teoctista “Catedrală a Neamului”, parcă aşa îi zice!), aşteptînd pogorîrea harului de undeva din intervalul dintre epoleţi şi sutană!!! Căci de amestecul direct sau indirect al securităţii în tot ce mişcă spre putred în ţara românească nu mă îndoiesc!
Dar de ce să mergem aşa de departe, cînd motivaţiile criticului se pot vădi mult mai simple? Într-adevăr, în e-mail-ul d-lui Mihai Stepan Cazazian, e-mail din care am citat deja unele destul de semnificative pasaje privind condiţiile apariţiei “Memorialisticii II” (vedeţi supra inestimabile d-le Vosganian, pp. 45, 49, 99-100), putem citi următorul pasaj, cum să vă spun, extrem de amuzant. “În ceea ce-l priveşte pe Paul Cernat el este un critic respectabil care a acceptat, la comandă (plătit) să scrie o prefaţă. Asta e!”. Chiar aşa! Deci “criticul foarte respectabil” a acceptat – să spunem lucrurilor pe nume! – să scrie o prefaţă mercenară, ceea ce înseamnă că şi rugăciunea din final, expresie a pietăţii critice a d-lui Paul Cernat, e şi ea tot o rugăciune mercenară. Pe cuvîntul meu, asta mă consolează! Pe vremuri, mai întreţineam unele regrete privind eşecul meu de a ocupa un loc oarecare, de preferinţă cel definit exclusiv de topologia talentului, în constelaţia criticii româneşti. Caracterul prea “politicianist” al acesteia – d-l Nicolae Manolescu a făcut, de altfel, cîndva, pe cîte-mi amintesc, apologia “politicii literare” – nu-mi permisese, credeam eu, să-mi realizez proiectul. Constat acum că mă înşelam şi că ce luasem drept efectul unui joc prea subtil pentru modestele mele posibilităţi intelectuale se vădeşte cea mai brutală, cea mai cinică mentalitate de lefegiu, de vreme ce un “critic foarte respectabil” ca d-l Paul Cernat îi sacrifică (scuzaţi galicismul!) fără ezitare. În aceste condiţii mă întreb, abia retoric, de ce sînt în stare criticii nerespectabili, dacă cei respectabili se vînd. Sau respectabilitatea a devenit o simplă chestiune de stil, fără atingere cu domeniul etic! O formă de a deveni corupt în chip civilizat! Las problema în suspensie…

*

Ce-aş mai putea să vă mai spun, inestimabile ? Dvs. precum şi celor asemenea dvs., d-le Vosganian ? Mă refer, bineînţeles, în primul rînd, la d-l Paul Cernat, apologetul calomniatorului Gabriel Diradurian, precum şi la d-l Sirun Terzian, editorul aceluiaşi, dar şi la d-nii Varujan Pambuccian, fiul nedemn al eminentului medic şi om care a fost şi rămîne în memorii Kricor Pambuccian, altminteri vice-preşedinte al U.A.R., şi el un cumulard, preşedinte prin tot felul de “comitete şi comiţii”, şi Bergi Margarian, secretarul general al Uniunii în chestie. Vor mai fi fost şi alţii implicaţi în această foarte murdară afacere ? Nu ştiu, dar mie îmi ajung şi aceştia. Evident, ar mai fi şi principalul culpabil, Gabriel Diradurian, bizar monstru de abjecţie, dejecţie şi infantilism dement, însă de el m-am ocupat deja şi mă voi mai ocupa şi pe mai departe, cu o altă ocazie epistolară. Căci, începînd această scrisoare deschisă, îmi închipuiam cu naivitate, inestimabile, neştiind măsura abisurile mefitice cu care eram confruntat, că o singură epistolă, mai ales de dimensiunile acesteia, ar putea ajunge pentru a extirpa buboiul aista de calomnie şi deşănţată şi delirantă. Mă înşelam însă, şi o a doua, sper ultima “scrisoare deschisă” va încerca să extragă ultimele rădăcini ale acestui abces labirintic.
D-le Vosganian, pe la începutul acestei enorme epistole vă declaram că ezit, deocamdată, să vă dispreţuiesc; ar fi fost însă mai potrivit să precizez că ezitam să vă onorez cu dispreţul meu, într-atît demersul dvs., acest jalnic atac prin ricoşeu unde biliardul se îngemănează cu latrina, îmi apărea dezgustător dincolo de ridicul. Vă pot dezonora, însă, mi se pare că am afirmat deja asta, cu profunda mea compasiune. Într-adevăr, să recurgeţi la serviciile acestui debil mintal cu fabuloase veleităţi literare, ale acestui ins infantilizat de vanitatea lui nemărginită ce s-a vrut schizofren, cum s-a vrut epileptic sau sifilitic doar pentru că i se părea că asta-l apropia de eticheta vană a “geniului”, mai mult, ce aspiră la “geniu” cum un butichier francez ar aspira la Legiunea de onoare – există caraghioslîc mai copromiţător ?
Dar această mîrşăvie mefitică prezintă un aspect sensibil mai grav, la care m-am referit deja. Anume că înfiinţarea U.A.R. fiind posibilă exclusiv, îmi pare, pe banii contribuabilului român, iată-vă în situaţia de a abuza cu nemernicie de postul dvs. fie pentru a vă satisface o răzbunare personală prin finanţarea unor vulgare calomnii, ce nu se disting decît prin infinita lor abjecţie, fie pentru a satisface setea de vindictă gratuită a unui veleitar furios pe propria lui ratare şi pe toţi cei care, prin simpla lor existenţă, ar putea s-o facă vizibilă chiar şi în ochii neghiobilor ce, plictisiţi de ei înşişi şi de propriul lor gol, se străduiau să-şi dea un sens, “admirînd”, interesat ori din simplă prostie, eşecurile inepte şi frustrările obraznice ale acestui vag Thersit cu retorica lui de maidan şi elocinţa lui de balamuc.
Însă putem aprofunda ideea! Căci, încă o dată, dacă de răzbunare este vorba în cazul dvs., o inestimabile!, iară nu de simplă incompetenţă vecină cu prostia, ce anume voiaţi a răzbuna oare ? “Onoarea” dvs. angajată în apărarea exproprierilor comuniste şi a profitorilor nelegiuiţi ai acestora ? Interesele înseşi ale acestor profitori ? Iată o misie demnă de preşedintele U.A.R.-ului, d-le senator, o acţiune ce plasează, neîndoielnic, foarte sus, pe scara morală, comunitatea armeană din România pe care cu atîta dezonoare o reprezentaţi!
Pe care o reprezentaţi acoperind-o cu noroi, de vreme ce nu numai eu, armean expatriat, sînt ţinta delirurilor diraduriene ci, direct sau indirect, mai toate persoanele menţionate, în primul rînd în acel odios capitol 19 (de-o pildă, tatăl meu, Tacvor Şişmanian, al cărui “prieten”, de altfel, se declară cu neruşinare G.D., mătuşa mea, regretata Satenig Bostanian, reprezentanta “capitalismului luciferic” în “memorialistica” diraduriană, fiul ei, Ştefan Bostanian, acuzat de mai toate viciile imaginabile ori Aşod Şarafian ce, în ciuda aerelor de mare respect ale autorului “Cabotinului”, nu e decloc cruţat de sarcasmele diraduriene), dar la drept vorbind mai peste tot în “memorialistică”, fie că e vorba de volumul I sau II. La batjocura crudă la care e supusă d-na Meline Grigorian m-am referit deja. De acuzaţia de prostituţie lansată contra propriei sale mame, d-na Eliza Diradurian, m-am ocupat de asemenea. De tratamentul la care e supus unchiul “memorialistului”, Bergi Diradurian, îmbrăţişat cu amor în “Memorialistică II” dar scuipat cu dispreţ în nuvela intitulată “Un om cu demnitate” din volumul cu acelaşi titlu (“Ararat”, 2003, pp. 20-39) mă voi ocupa într-o a doua scrisoare deschisă. Despre d-l Bedros Horasangian, marele prieten al lui G.D., ni se relatează destule lucruri dintre cele mai compromiţătoare, sau inventate, sau, oricum, prea intime pentru a fi livrate petrecerii publice. Idem despre Levon Harutunian, unchiul prin alianţă al “memorialistului”. Ce să mai spun despre abjecţiile atribuite d-rei Ani Altunian, verişoara prietenei din copilărie a autorului “Sceleratului”, Iris Marcarian, actualmente Pungan! De groasa anecdotă a cărei eroină e chiar aceasta din urmă. Sau, last but not least, de nemerniciile obscene cu care e ţintită soţia mea, Dana (născută Dana Popescu), persoană pe care, cum singur admite, afabulatorul nici n-o întîlnise o dată măcar! Desigur, cu mai multă informaţie şi răbdare, s-ar putea descoperi şi alte exemple…
Pentru că acum sîntem nevoiţi să atingem împreună acest punct dureros, dar vai!, inevitabil, să-l atingem “fără anestezic” – sînteţi sigur că refuzaţi să vă semnaţi demisia din postul de preşedinte al U.A.R. inestimabile d-le Vosganian? Ca şi, eventual, din funcţiile prezidenţiale sau doar vice- (prim-vice-?) al multor altor “comitete şi comiţii”. Şi totuşi, aţi fi foarte îndreptăţit să o faceţi. Într-adevăr, prin abuzurile şi incompetenţa dvs., imaginea pe care o daţi despre comunitatea armeană din România e perfect detestabilă. Profitorii şi oportuniştii pe care-i reprezentaţi pot, poate, să vă fie recunoscători, deşi personal mă îndoiesc, prea v-aţi compromis făţiş, însă orice armean cinstit – orice om cinstit, de fapt – nu poate decît să vă scuipe în faţă. Pur şi simplu!
Într-adevăr, n-au existat, nu există încă destule autorităţi abuzive (cel puţin!) în România ? Mai era nevoie şi de dvs.? Un Mecena al calomniatorului domiciliat la Spitalul nr-ul 9? Al unui nostalgic al comunismului, cum apare vădit din “Memorialistică II”, chiar dacă aiurea, acest cameleon politic ia alte culori, ca orice “cuminte al oportunismului”?
… Desigur, s-ar mai putea spune multe, foarte multe, o cît de multe!, inestimabilă ex-excelenţă! Însă dezgustul mă împiedică. Sila, sila ca un căluş!!!

Ara A. Shishmanian

Asymetria si Dan Culcer va recomanda

Enciclopedia României

Blogul ideologic. Titus Filipaș

Ioan Roșca
Contrarevoluția din România. O cercetare

Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

Revista Verso

Geovisite

Revista NordLitera

Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
Etimologii. Resurse lingvistice

Azi

Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

Societatea de maine

Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine? S'inscrire a Societatea de maine Intrati in Societatea de maine Exercitiu colectiv de imaginatie sociala


Inscriere : fr.groups.yahoo.com Se dedica profesorului Mircea Zaciu

Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga

Sondaje

Identificare

Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com

«Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
Page Generation: 1.09 Seconds