Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Recommend_Us
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 36 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Roata vremii: Mihai Sin. Clientelism
    Scris la Thursday, May 31 @ 11:19:45 CEST de catre asymetria
    Distribuitor de afise O „politică” aberantă, dusă cu nesimțire și cinism „legal” timp de douăzeci și doi de ani a lăsat nu doar urme economico-financiare și „găuri negre”, ci consecințele au fost poate și mai grave asupra mentalităților românești esențiale și asupra conștiinței naționale.
    Un popor în suferință psihică și nu numai, lăsat pe mâna unor nemernici, nu va dispune niciodată de energii care să fie puse în valoare.

    Clientelism
    sau
    Să mărșăluim spre nu știu ce…

    “Clientelism”- unul dintre cuvintele foarte des folosite în „media” românească de toate calibrele și nuanțele (dacă mai există așa ceva), mai ales în ultimile două decenii, e adevărat, de cele mai multe ori însoțit de un cuvințel nevinovat, inevitabil, prezent în viața noastră până la saturație, și anume „politic”. Așadar, „clientelism politic”. Românii s-au obișnuit cu această sintagmă, cum s-au obișnuit cu multe, cu mai orice și, rămânând la nivelul cuvintelor și expresiilor, îmi vin în minte „tranziție”, „reabilitarea șoselelor”, „capitalizarea României”, „campanie electorală” și „alegeri” și încă atâtea altele. Dar mai nimeni nu mai „dezghioacă” astfel de cuvinte sau nimeni nu le mai „scutură” pentru a descoperi sensuri vinovat ascunse. Scăpând, în general, de „limbajul de lemn”, aproape peste noapte a apărut un alt soi de limbaj, mai colorat sau mai parfumat, mai „inedit”, care la început a putut să-i seducă pe unii, apoi, cu curgerea vremii, lăsându-i indiferenți, fără să-i preocupe sau să simtă duhoarea unora dintre aceste „ziceri” care, în mod normal, ar fi trebuit simțită încă de la început.
    Desigur, clientelismul nu e doar „politic”, ci poate avea și alte forme de manifestare, nocive pentru orice societate, inclusiv pentru cele „dezvoltate” sau „foarte dezvoltate”. în opinia mea, „nepotismul” și „cumetriile”, în formele lor interesate, sunt clientelare. Ca și în fabula lui Grigore Alexandrescu, Boul, ajuns mare demnitar, foarte bogat, nu-și mai recunoaște nepotul vițel. Dar asta se întâmpla pe un anumit stadiu de evoluție socială. Se poate întâmpla și acum ca unchiul îmbogățit peste noapte, să nu-și mai recunoască nepotul sărac. în acest caz, el ar putea fi acuzat, de către cunoscătorii din tagmă sau cireadă, de miopie politică, dacă nu cumva de prostie. între timp, „sistemul” s-a mai rafinat (iar dacă nu ne convine termenul, a devenit mai complex, mai îmbârligat), iar după unii specialiști e mai „abscons”, ceea ce, să recunoaștem, aduce chiar o umbră de distincție. Urmele fărădelegilor, jafurilor și hoțiilor semilegale se șterg acum cu mult mai multă grijă, și totuși nu sunt puține cazurile când sunt semnalate în presă (firește în funcție de interese de partid, de amiciții și inamiciții ale patronilor, pe care „organul de presă” respectiv îi reprezintă, în pofida strădaniilor de a funcționa în cadrul mitului „obiectivității”) anumite „neglijențe”, „scăpări” sau „prost management” care încearcă să acopere, cu duioșie, sau cu mânie simulată, fapte abjecte. Dar ce contează, la urma urmei? Când acuzele devin ceva mai agresive, se aplică dictonul „câinii latră, caravana trece”, sau imbatabila strategie a tergiversărilor (nu doar în justiție) fără sfârșit și a amânărilor până la „Calendele grecești”. Deci domnul Bou de sorginte nouă, știe acum că trebuie să-și creeze un păienjeniș de dependențe în care „nepotismul” și „cumetriile” au un rol important. în caz de pericol, averea domnului Bou nou poate fi astfel transcrisă nu doar pe numele mamelor și mătușilor, ci și pe cele ale unor nepoți și cumetrii bine educați și instruiți. Există însă un pericol, un risc în România de azi, bântuită, printre atâtea altele, de o majoră criză de încredere. Da, toți aceștia ar putea trăda, la urma urmei. Faptul fiind prea bine știut, trebuie luate măsuri de prevedere încă din start: persoanele dependente trebuie să fie șantajabile, să știe că, în caz de nesupunere, li se poate da cu un dosar în cap, că lesa destul de lejeră („liber la distracție” prin cluburi de fițe și alte spații „selecte”) se poate strânge până devine laț.
    La urma urmei,  „firmele căpușă” nu sunt tot forme ale dependenței, ale clientelismului? Și pe „băieții deștepți” cine i-a inventat? Ei nu trebuie oare să „cotizeze”, să împartă „produsul muncii” cu adevărații lor stăpâni? Dar marile companii supranaționale (ia să ne amintim și de ele), nu și-au creat oare sisteme de dependențe clientelare aproape perfecte? Oare nu trec staff-urile lor, îmbrăcați în costume elegante, sobre, distinse, în pas de defilare sau în pași de dans, în funcție de situații, peste guverne și state, peste triburi și tot felul de alți aborigeni (într-un anumit fel și noi, românii suntem considerați un soi de aborigeni ai Europei de către cercuri mondiale înalte și foarte înalte sau de către cercuri oculte și foarte oculte), peste orice fel de obstacole, aplaudați discret de slugi prea-plecate din mai fiecare colțișor al încă răbdătorului nostru glob pământesc?
    Oricum, să nu se creadă că „clientelismul” e o descoperire relativ recentă a secolului trecut și  a secolului nostru. Fenomenul există de când lumea, sub forme mai mult sau mai puțin virulente, mai mult sau mai puțin instituționalizate, mai suportabile sau înjositoare pentru ființa umană. Dar, fără îndoială, formele îmbrăcate de clientelism sunt mult mai numeroase, mai diverse, iar în zilele noastre „diversificarea” se străduiește să pară „transparentă”, iar pe de altă parte e tot mai greu sau, uneori, aproape imposibil de urmărit.
    Și totuși, până la urmă, aproape amețiți de atâta diversitate, să ne întoarcem la ogorul mănos al „clientelismului politic” de la noi. Prin anii ’90, schimbarea guvernelor aparținând unor partide diferite ducea la schimbarea masivă a conducerilor unor instituții și firme de stat. în acest sens, se ajungea la situații absurde și, sub pavăza unor sloganuri adaptate sau a unor programe menite, desigur, „să îmbunătățească activitatea și să se obțină performanțe economice și științifice”, se schimbau până și femeile de serviciu - cum circula o vorbă în acea perioadă. Pierderile înregistrate datorită schimbărilor de șefi, care n-aveau nici o legătură cu promovarea valorilor și a competenței, erau calculate cu o exactitate aproximativă sau cu o mare larghețe, trecute cumva la capitolul „pierderi previzibile și calculate”, „arieratele” erau preluate de la un guvern la altul cu seninătate și o groasă indiferență sau cel mult ca o „fatalitate” pentru care nimeni nu se simțea vinovat. Ceva mai recent, pare-mi-se sub presiunea F.M.I., s-a vorbit o vreme de posibilitatea organizării de concursuri pentru posturile de manageri generali, sau chiar de aducerea unor manageri străini. Ca și cum cineva ar fi stabilit, definitiv, că în români nu se poate avea încredere, că românul, oricât de bun specialist ar fi, e și hoț sau măcar hoțoman sau șmecher, iar în el nu se putea avea încredere. O astfel de idee de nesuportat pentru o nație care se respectă, a trecut aproape neobservată și nu-mi amintesc să fi stârnit proteste. După atâtea „experiențe” și „experimente” menite să ascundă hoții, rapturi și jafuri „organizate” și „legalizate” (căci de celelalte, situate clar în afara legii, nici nu mai e cazul să vorbim acum), reacțiile lumii românești s-au tot tocit, „organismul” fiind aproape atrofiat.
    Măcar dacă s-ar fi vorbit, cât de cât, despre lipsa concursurilor de selecție a specialiștilor de anvergură și de o cinste și corectitudine dovedită, în locul lor fiind promovat criteriul aproape generalizat al contra-selecției, adică al clientelismului politic. S-au perindat astfel, la conducerea instituțiilor și firmelor de stat, într-un ritm și număr aiuritor, personaje- bolovani politici, care n-au avut niciodată vreo legătură cu calitatea, cu valoarea, cu competența și performanța, cu cercetarea științifică sau cu interesul național.
    O asemenea „politică” aberantă, dusă cu nesimțire și cinism „legal” timp de douăzeci și doi de ani (cum, într-un fel, nu mai fusese nici în a doua perioadă de comunism românesc, cea care a urmat epocii staliniste și când, de bine de rău, a fost nevoie de specialiști autentici), a lăsat nu doar urme economico-financiare și „găuri negre”, ci consecințele au fost poate și mai grave asupra mentalităților românești esențiale și asupra conștiinței naționale.
    Am scris, în urmă cu ani buni, un ciclu de articole despre „Energii naționale”, care, în opinia mea, n-au putut să fie „eliberate” și folosite niciodată cu adevărat în istoria României. O excepție, și ea parțială, ar fi doar cei optsprezece ani după Unire, deci între ’20 și ’38. A venit apoi dictatura regală, apoi războiul și, după război, regimul bolșevic. Optsprezece ani reprezintă foarte puțin în istoria unui popor care a avut parte de toate nenorocirile, încât e un miracol că a rămas în istorie: aproape un mileniu am fost bântuiți de migrații devastatoare (în comparație, Occidentul n-a avut acest „privilegiu” nici două sute de ani), de stăpânirea turcească, de alte stăpâniri, ceea ce l-a determinat pe unul dintre apostolii românismului, Mircea Vulcănescu, să afirme că românii n-au avut niciodată stăpânire proprie, ceea ce explică în bună măsură o evidentă incapacitate administrativă și organizatorică. Perioada post-comunistă ar fi trebuit altfel folosită, în sensul punerii în valoare a acelor energii mereu înăbușite și „retezate”, amorțite sau somnolente, oricum neconștientizate. Firește, știm că nu a fost cazul, pentru că hămeseala și incompetența celor care au preluat puterea, apoi felul de a fura și a jefui din ce în ce mai sofisticat, mai întotdeauna la marginea legii (legi făcute tot de ei, pentru a-i ajuta în muncă), i-a împiedicat să gândească cu adevărat, și nu doar ocazional, la „interesul național”.
    Deci ce-a mai însemnat, privit din alt punct de vedere, aproape total ignorat, acest „clientelism politic”, în afara consecințelor economico-financiare? în loc de eliberarea energiilor naționale, a însemnat, încă o dată, sugrumarea lor, încorsetarea lor, crearea unui hățiș birocratic foarte greu de străbătut, pentru a-l obliga pe cetățean să înțeleagă că pentru a obține semnături date de prețioasele mâini ale unor semizei e nevoie de Șpagă. S-a creat o adevărată Instituție a Șpăgii care funcționează încă „impecabil” și aberant. într-un minister, „cadourile”erau primite la biserica de peste drum, de către o îngrijitoare. Dar poate cele mai grave consecințe ale „clientelismului politic” au însemnat și înseamnă încă umilirea și chiar terorizarea individului, a cetățeanului, de la omul simplu la savant sau intelectual cu merite deosebite.
    Nu vreau să recurg la exemple luate de prin ziare. Dar răzbat uneori până la mine fapte incredibile ale acestor „bolovani” politici făcuți peste noapte șefi sau, dimpotrivă, rulându-se între ei de decenii. Nu mi-a plăcut niciodată să recurg, în publicistica mea, atâta câtă am făcut, la exemple din „lumea porcină”. Dacă nu cumva nedreptățesc animalele. Dar lucrurile au căpătat o asemenea amploare, fenomenul s-a tot „îngrășat” încât simt că e tot mai greu să păstrezi o „distanță” ca să nu te „mănânce” porcii.
    Voi da doar două exemple, dar memoria mea păstrează încă multe altele. Recent, după schimbarea de guvern, o cucoană, cadru didactic într-o universitate, acuzată nu chiar de mult de plagiat (fără consecințe, firește, pentru că Instituția Plagiatului e foarte puternică în România –și vorbesc în cunoștință de cauză- , dovadă cele întâmplate recent cu numirile de miniștri ai Educației...), genul acela „mange tout”, în dorința ei paranoică de a accede la... putere, a fost numită într-o funcție de conducere. Se pare că are un văr ce a devenit ministru, unul dintre miniștri despre care nu s-a scris mai nimic, deși numirea lui e destul de ciudată și, conform cutumelor „clientelismului”, era musai să fie răsplătită și probabil va fi tot mai răsplătită. Bun. Dar în loc să-și vadă cât de cât de treabă, își plimbă delirul de grandoare prin birouri, amenințându-și colegii că „vă desființez” sau „vă dau afară” etc.etc.
    Ce fac mediocrii absoluți (și mă refer și la cei din ministere) când devin șefi? încearcă să se acopere cu hârtii, bombardându-și „supușii” cu formulare de completat, cu rapoarte și ucazuri absurde, punându-i astfel „la muncă”. Pe de altă parte, nimeni nu trebuie să se simtă în siguranță, „complexul vinovăției”, folosit programatic din plin în regimul comunist, fiind repus în circulație. Iar dacă vreun ins nu înțelege cum devine „politica”, i se spune clar că are dosar „cu bube” și că poate oricând „să zboare”. Teroarea nu e greu de instaurat...
    Al doilea exemplu: un inginer silvic, cu studii în regulă, om capabil și cinstit, își pierde peste noapte postul, pentru că așa a vrut șeful. Omul a tot încercat să găsească altceva, conform pregătirii sale, avea familie de întreținut, dar n-a reușit. într-un târziu, i s-a dat un post de pădurar, într-o zonă greu controlabilă, devastată de minoritari ceva mai colorați. El poate oricând să înfunde pușcăria, fiind găsit unic vinovat, fiindcă aceia care ar trebui să colaboreze și să acționeze pentru apărarea pădurii, nu fac nimic. Un fenomen aproape general- devastarea pădurilor României, cu care ne-am obișnuit. El e mereu invocat și constatat, și atîta tot. Inginerul silvic de care am amintit are mari probleme de sănătate. Și mulți alții ca el, inclusiv „colegi” ai cucoanei amintite. îi pasă cuiva? Face cineva statistici cu cei ce ne părăsesc înainte de vreme datorită teroarei și mârlăniei șefilor? „Calitatea vieții” la noi pare să țină doar de criterii economice și financiare și, cât de cât, de problemele de mediu. Dar de teroarea suportată de o bună parte dintre români cui îi pasă?  De ce pleacă atâția tineri din țară, și nu numai tineri? Când se va conștientiza cu adevărat fenomenul și se vor dezvălui toate cauzele? Un popor în suferință psihică și nu numai, lăsat pe mâna unor nemernici, nu va dispune niciodată de energii care să fie puse în valoare. Am folosit poate un limbaj mai dur, împotriva obișnuințelor mele, dar consider că de data asta n-am avut altă alternativă.
    Dar ce-am putea să facem în această lume atât de ticăloșită și totuși doldora de atâtea distracții „funny” pentru tot mai numeroșii imbecili și pentru puzderia de amatori de adrenalină? Să facem ce și de ce? Pentru a supraviețui, desigur. Ca să existăm pe acest pământ, aproape cu orice preț sau chiar cu orice preț. Firește, ar trebui să ne întărim credința în Dumnezeu, care le știe și le vede pe toate, și să ne rugăm Lui să ne ocrotească. Dar Răul a proliferat într-atât și formele lui de a-și face simțită prezența malefică și terifiantă devin de la o zi la alta tot mai perfide, mai perverse și mai tentant-provocatoare, chiar și atunci când îmbracă veșminte aparent imaculate ale inocenței, încât ar trebui să facem și noi, oamenii, ceva mai mult. Să ne urnim, să acționăm mai ferm, să protestăm, să manifestăm, să votăm (cu cine ar trebui, cu cine merită, cu cei buni și corecți, cu cei preocupați de binele obștei, dar cu cine?!...), să fim cu ochii-n patru și să adulmecăm pericolele, iar odată depistate să le semnalăm, să le sesizăm, dar cui să le semnalăm și să le sesizăm? Unii am obosit cumplit, simțim că suntem legați de mâini și de picioare, chiar dacă nu vedem cătușele, alții nu au timp pentru că sunt prea ocupați cu slăvirea Zeiței Distracția, și câte nu sunt de făcut și de trăit pentru a o sluji cum se cuvine! Pentru a mulțumi liota de „preoți” și „vestale” care ne îndeamnă la orice oră din zi și din noapte să nu precupețim nici un efort pentru a fi fericiți alături de adorabila și măreața Zeiță.
    Hai să redevenim serioși, de parcă până acum am mâncat câlți și am suflat din vuvuzele...  Ce-ar fi totuși de făcut? Cei ce par să conștientizeze „Lumea” în care trăim se tot împuținează. Se mărșăluiește spre nu se știe ce. Vremea „martirajelor” pare să fi trecut demult, mulțimea îi calcă în picioare cu veselie pe martiri.
    Și atunci, ce ne-a mai rămas? Poate ar trebui să-i înțelegem și pe ticăloși (frustări îndelungi, copilării nefericite sau prea „fericite”, gene ereditare, mizerii de tot felul, vanități, delirul grandoarei, paranoia...), au și ei parte de nefericirile lor. O fi adevărată și vorba „Dumnezeu nu doarme, le vede pe toate”. într-adevăr, lumea merge mai departe sau unde s-o duce și ce-o fi cu lumea o fi și cu noi... De ce să mai suferim, de ce să ne chinuim să mai reparăm, să mai peticim, să mai îndreptăm când mai nimeni nu mai vrea să se îndrepte ceva? Da, poate că e mai bine să-i înțelegem, să-i iertăm, să-i acceptăm, ba chiar să ne străduim să-i iubim și să-i tot realegem. Și, dacă situația o cere, să ne fie chiar milă de ei, o milă creștină, desigur. Că și ei, săracii bogați, se agită destul, uneori le țâțâie curul de tot felul de spaime, se istovesc pe la televiziuni și radiouri, alergând de la una la alta.
    Ei bine, pornind de la mult invocatul exemplu personal, eu m-am străduit să-i înțeleg, dar de iubit n-am reușit în ruptul capului să-i iubesc și nici mila creștină n-a pus stăpânire pe mine. Fiecare avem limitele noastre, îmi spun, și trebuie să ni le acceptăm, dacă altfel nu se poate.


    Mihai Sin


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.51 Seconds