|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 45 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Proza: Ion Nete. RUGATI-VA SA NU EXISTE DUMNEZEU Scris la Monday, April 09 @ 20:25:59 CEST de catre asymetria |
Bagă de seamă, îți iau o alviță, da una din ale mai lungi, să ai ce
legumi tot drumul, până ajungem acasă… O fac, numai, așa, să ții minte
cât ai fi ziua când te-am dus, întâia oară, la bâlci !
Ion Nete RUGAȚI-VĂ SĂ NU EXISTE DUMNEZEU Așa de viu îmi stăruie în minte, ca și cum doar ieri ar fi fost ziua aceea de vară târzie când mi-a căzut cerul în cap, de mi s-au umflat ochii cât cepele crețești de uimire. Soarele, aplecat spre asfințit, sta să pună capăt zilei în care colindasem de-a lungul și de-a latul bâlciului, întinzând brațul mamei ca pe gumilasticul praștiei, tot trăgând-o prin cotloanele oborului comunal, unde se aduna lumea de Sfânta Marie Mare. Nici prin gând nu-mi trecea să dau vreun semn cât de mic că o să mă mai satur de sumedenia ciudă-țeniilor risipite pe mese încropite la întâmplare, mușuroite pe velințele întinse pe iarbă sau de-a dreptul pe pământ, parcă în toate felurile posibile, ca să-mi ia mie ochii. O vreme mă holbasem, ca flămândul, către scena pe care Vasilache și Marioara se dădeau în stambă, scălâmbăindu-se ca toți dracii, însoțite de alaiul chiotelor și hohotelor de desfătare ale gloatei pestrițe care le sorbea fiecare vorbuliță pițigăiată, omorându-se mai ales după ghidușiile păpușilor și îndeosebi atunci când, una dintre ele, brusc, își schimba poziția, după mișcarea tainică a sforii, la al cărei cherem se afla, preschimbându-se ba în șeful cel mare și neîndurător cu sluga, ba în surghiunitul, obișnuit să-și plece capul la orice batjocură… Apoi, schimbau rolurile, luând-o viceversa. O-ho-ho, dar câte alte minunății nu-mi luau ochii, de abia mă țineam în hamurile unei bucurii cum nu mai pomenisem. N-aveam decât să scotocesc, cu de-amănuntul, îngrămădeala nesfârșită, adunând oale, ulcele, cești, străchini împestrițate ca ouăle de paște, taiere, fuse, albii, putineie, linguri, țoale femeiești, țoale bărbătești, pălării împletite din paie sau scobite în iască, plus șiragurile din fel de fel de figurine, unele înțâțate, din care, cine îndrăznea și se pricepea cum să sufle, putea scoate triluri dacă nu chiar melodii, izbutite sau nu, erau primite și ele cu încântare de cioporul de gură cască. Răspândite peste tot, într-o neorânduială imposibil de închipuit, grămăjui de sclipiciuri, dulciuri, păpuși, jucărele, dar și fiare sălbatice, în carne și oase de adevăratelea, adăpostite în țarcuri de uluci sau nuiele, alături de vite de-alea domesticite, și mai peste tot, câte un colț îmbrăcat în catifele și oglinzi printre care erau lăsați să se strecoare de capul lor șerpi, maimuțe, papagali neastâmpărați și cicălitori să te îndrepte spre plicul din care puteai afla, cu o clipă mai repede, ce are să ți se întâmple, peste timp. Na, c-o fac și p-asta, baremi s-aud odată, că te saturi, m-a împins mama, de-o parte, de parcă i se uscase mâna de care mă țineam agățat, ca scaiul, să nu mă pierd prin pădurea picioarelor mulțimii care se umfla mai ceva decât apele adunate în urma unei ploi repezite în puhoiului care traversa grădina din spatele casei noastre, amenințând să umple toată curtea cu puhoaiele tulburi… Bagă de seamă, îți iau o alviță, da una din ale mai lungi, să ai ce legumi tot drumul, până ajungem acasă… O fac, numai, așa, să ții minte cât ai fi ziua când te-am dus, întâia oară, la bâlci ! Păi, de-aiurea credeai, mamă, că te îmboldeam să bagi repede o piatră în gură, înainte de a ne pripăși, o leacă, de-a valma, printre tarabe ? Mare zi, mamă, pentru tine, după câte ai să vezi, n-o s-o mai poți da uitării, chiar de-ai și vrea… Alvița asta, la ce mi-o dai, de zici să n-o mănânc, să mă uit la ea… am scâncit, lihnit de poftă… Auzi-l, pe nemulțumit, lua-l-ar naiba, să-l ia odată de pe fața pământului ! Fă, cum vrei, din partea mea, neisprăvitule ! Da, ai grijă, să nu te împingă naiba să-mi împuiezi urechile cu smiorcăieli că mai vrei la bâlci și altă dată ! Asta ți-a fost ! De-acu, s-a zis, pentru tine, a-nțărcat bălaia ! Așa alviță, n-ai să mai pupi de la mine ! în vecii vecilor. Mi-ajunge cât mi-ai împuiat capul cu balamucul de azi, așa-ți place să-mi amărăști viața cu păcătoșeniile tele, mamă că, de s-ar revărsa toată bunătatea Celui de Sus, și tot n-ajunge să-ți mai vezi odată sufletul curat, așa cum era când te-am făcut. Tare mă tem, mamă, că, de-o fi să fie după cum spune Cartea sfântă, să ajungi în fața lui Dumnezeu, bag mâna în foc că de cum o să te vadă, jar și pară o să-i țâșnească prin ochi, potopindu-te mai rău decât prăpădul fumului de pucioasă în care are să sfârșească a lume. De-aia, ca să auzi cu urechile tele în ce m-ai bă-gat, de bună voie, calc în ăl mai mare păcat, și asta numai pentru că mă doare că ești carne din carnea mea ! De mila ta, să știi, o țin, ca nebuna, tot într-o rugă, dare-ar să dea, ca să nu existe Dumnezeu ! C-altfel, presimt, mamă, cum o să-ți fie la ceasul de apoi, vai și amar, că așa de rău te-ai păcătoșit ! De mic, împelițatule, nu știu să fi avut și tu pic de astâmpăr ! Al răului de-ai fi fost ursit și tot nu m-ai chinui ca pe hoții de cai ! N-ai, mă, de gând să te lași, până nu mă isprăvești ? Așa, câine, ce ești, tragi de mine, să-mi scoți și ultimul strop de suflet ! Mă mănânci de vie, auzi ? Mamă, am scâncit uluit de furia fără istov care o prinsese, de ce m-ai mai făcut, dacă îți e așa de greu cu mine ? Că mi te-a dat Dumnezeu, de-aia, m-auzi ? N-a apucat să sfârșească de spus și cel de-al doilea „auzi”, că a și căzut lată, sub ochii mei nedumiriți. încovrigându-se ca șarpele pe care îl întâlnisem cu o zi în urmă, ieșit pe răstavul porumbilor și i-am tercit capul sub o brazdă. Mama a zvâcnit, scurt, de câteva ori, din toate încheieturile, după care, moleșită de leșin, părea că-și da ultima suflarea. Fulgerat de grozăvie, mi-a căzut cerul în cap și ochii mi s-au umflat că nici n-am avut timp să clipesc… Darămite să mă dumiresc ce se întâmplă. M-a trezit, brusc, fierbințeala care îmi cutreera prin carne și probabil datorită acelei tresăriri am avut o senzație înfricoșătoare, ca și cum, în clipita de buimăceală, mă înstrăinasem de mine. Mi-a revenit în auz, răsteala ei că îi fusesem dat, ca o povară, de Dumnezeu, și frica s-a strâns peste mine ca o carapace în timp ce inima mi se strângea într-un sloi de gheață, gata să-mi străpungă pieptul. M-am pomenit, apoi, că și mâna, între degetele căreia sleisem alvița, amorțită de-a binelea după atâta încleștare, se tot îndepărtează, ca și cum ar fi pornit în căutarea brațului fără sprijinul căruia nu se putea descurca prin brambureala bâlciului. Alvița, rămasă neatinsă de gura mea, o păstrez învelită în aceeași hârtie sclipicioasă, amestecată printre lucrurile de care mă apropii, la fel de îngrozit, doar atunci când simt că nu mai am încotro să mă dau din fața fricii… Nici măcar nu-mi mai aduc aminte câți ani aveam, în ziua aceea de bâlci, peste a cărei larmă asurzitoare, mi-au fulgerat prin auz vorbele spuse cu năduf de mama : Iaca, intru de bunăvoie în păcatul ăl mai mare și mă rog, ca pentru tine, să nu existe Dumnezeu ! De nu mi s-o împlini ruga, vai și amar o să fie de capul păcătosului de tine… Știu doar cum mi-a sfârâit inima în piept, auzind că voia Domnului făcuse ca să vin și eu pe lume și lumina ochilor mi s-a înroșit de furie, privind spre cer… Nu peste mult timp, mi-a mai fost dat, iarăși, să simt fiorul acela adus de prefacerea inimii în sloi de gheață, culmea fiind că mi se întâmpla tot în mijlocul bâlciului, de data aceasta în timp ce, tot așa, mă strecuram prin valurile mulțimii, însoțit de fratele mai mare, în care îmi puneam, pe atunci, toate nădejdile, crezându-l capabil de orice. Așa că, n-o să vă fie greu să vă închipuiți cum arătam, auzindu-i, deodată, țipătul deznădejduit : Banii, au dispărut ! Mi-au picat, din sân, cu batista în care îi înnodasem ! îl urmăream, de năuc, cum scormonește cu înfrigurare prin cutele cămășii, scoțând-o din cingătoarea betelor, nou țesute, umflându-o, să-i încapă privirea sticloasă, scăpărând din ochii aprinși ca felinarele. Aidoma călătorului rătăcit, când nu-i vine să creadă că e posibil să pățească așa ceva și nu mai contenește cu scrutatul în toate părțile, în căutarea firului cărării care îi dispăruse de sub tălpile picioarelor, de parcă s-ar fi topit, pe nesimțite, cum se ascunde șarpele sfredelind nisipul deșertului până nu i se mai vede nici urmă de coadă. Moleșit de sfârșeala prefirată prin corp ca pornită dintr-un simțământ de milă cum nu mai cunoscusem, m-a fulgerat prin gând o nevoie grabnică să mă feresc din calea fratelui ni-micit și, ușurel, ușurel, m-a tras cât am putut mai deoparte de el. Pe locul în care am ajuns, am rămas ca pironit pentru mult timp, mut și înciudat că nu-mi puteam crede ochilor cum să fie posibil, numai într-o clipită, să se aleagă praful de ditamai ființa pe care o veneram mai ceva decât un idol, căznindu-mă să nu-i ies cu o iotă din vorbă, ascultându-l orbește, în timp ce închipuirea mea îi dădea aură de mare sfânt sau profet în stare să facă numai bune prevestiri, față de care n-aș fi putut fi decât cel din urmă neghiob, de-aș fi îndrăznit să mă ating sau să-i încalc, tăgăduind, vreuna din spuse. Altfel, de unde atâta râvnă, pe mine, să-i calc pe urme, în tot ce făcea ! *** Și, deodată, ca lovit din senin, urmăresc, crucit, cum perpelirea de pui tăfălog îi schimonosește chipul, încrețindu-l în așa fel încât să șteargă și cea mai mică linie sau cută care să-mi amintească de vreo potriveală cu fălosul pe care îl vedeam și noaptea în vis. Rafale de valuri reci se repezeau, întruna, peste mine, biciuindu-mă până am simțit că rămân singur în golul adâncit în jurul meu. Abia atunci m-au pătruns fiori și mai reci, trăgându-se parcă din întunericul unei păduri aflată, undeva, prin apropiere. Absența celui mai ușor freamăt, adâncea și mai mult tăcerea, sporindu-mi răvășirea în-cât nu a lipsit mult până a o lua razna, năzărindu-mi-se că, furați de vâlvoreala lumii, nimerisem într-un cortegiu funerar care orbecăia, târând mulțimea după el prin mijlocul târgului, de parcă nu mai știa unde se află locul potrivit pentru înmormântare ! Atât eram de tulburat încât mi se părea că, pâlpâirea unor flăcări ciudate au prins a se deșira, înfășurând cearcănul unui ochi deschis spre mine, printr-un rostul ivit în pânza norilor și atât m-am uitat în el până am văzut cum zarea se umfla, să încapă bătaia aripilor unor stoluri nesfârșite de păsări. Brusc, am simțit nevoia să întorc, capul, închizând ochii, de par-că m-aș fi temut că, printre ele, dau chiar peste chipul meu înaripat… *** Doamne, câte feste era în stare să-mi joace și viața asta, cu al ei curs încâlcit ! Dacă, nu cumva, bat câmpii, văicărindu-mă ca și cum, ori de câte ori mă uit peste umărul stâng în urmă, mi se arată numai turme de nori albaștri ! Și totuși, chiar dacă mă gândesc la nenorocirile cele mai groaznice care se întâmplă în lume, îmi par a fi floare la ureche față de suferințele îndurate de mine și nici în ruptul capului nu mă pot lămuri prin ce împrejurări am ajuns tocmai eu să fiu pus la încercare ! C-altfel nu-mi închipui cum de m-a băgat cursul vieții în această încurcătură încât veșnic, totul, să-mi iasă pe dos față, de cum îmi pun în gând să fac ! întotdeauna, când sunt nevoit să plec la drum, zic și eu ca tot omul, în gând, „Doamne, ajută” și niciodată nu uit ca primul pas, când ies pe poartă, să-l fac cu dreptul. Dar, făcându-mi în necaz, stângul sare înainte și încep mer-sul cu el, împotriva voinței mele. Așa că, de la bun început știu că nu am a mă aștepta să-mi meargă bine, mai ales că, atâtea povețe am primit să am grijă, întâi de toate, cum păzesc datina și obiceiurile, care trebuie ținute cu sfințenie, oricât ai fi de neștiutor și lipsit de cea mai vagă idee privind rostul unor asemenea începături. Și mai presus de toate, să te arăți pătruns pânâ în măduva oaselor de frica lui Dumnezeu ! Știind toate acestea și încă multe altele, pe deasupra, oricâtă silință îmi dădeam, ca un făcut, nu mă alegeam decât cu dureri de cap. Chiar de m-aș fi căznit, până dincolo de răsputeri, să nu mă abat de la ceea ce mi se spunea că e bine să fac, mă trezeam mai tot timpul că-mi atrag o ploaie de nemulțumiri din partea celor din jur, ca și cum aș fi mers în răspăr cu ei, adică în loc s-o iau de-a lungul drumului, o luam de-a latul, de unde și furia cu care mă apostrofau, bănuind că o fac dinadins, ca să le încurc calea lor, așa, ca un apucat, sau poate, pur și simplu, de-al dracului, să mă dau mai cu moț ! Ursitorile, pe semne, îmi croiseră drumul strâmb, să nu stau o clipă locului, ca să mă simt strivit, până la nimicire, sub potopul pocniturile care îmi răpăiau în cap, uruind ca prunele scuturate din pomi, toamna, în toiul coptului. Cu timpul, felul meu stângaci de a fi, mi-a devenit obișnuință și chiar începuse să-mi placă, așa, putându-mă, măcar, bucura că, le pot face în ciudă răutăcioșilor care mă fugăreau, împroșcându-mă cu ocări din cele mai nesuferite : guștere, pocitanie, știmă, strigonie, michiduță, listavoi, pristavoi, probagiu, orătanie, fărâmă de om, nichipercea, stârpitură, zăpârstocul lui ucigă-l crucea și încă multe altele. Primul care mă fugărise, de simțisem că-mi crapă inima în piept, fusese Tomaluion. Mă prinsese lângă via lui, din Vetrice, furând câte-o boabă de strugure altoit, să văd dacă dau în copt. De mâna lui Tomaluion am scăpat cum am scăpat dar cu Grăpoiu, era s-o sfeclesc, pentru că nu-mi închipuisem că un butoi ca el se poate rostogoli așa de iute ! Zbârnâia, nu alta, pe urmele mele, ca și cum pe suișul drept al coastei Dimonașului îi convenea de minune să se ia la întrecere și cu iepurii… Până la urmă, l-am păcălit, dosindu-mă prin lăstărișul tufanilor și am rămas cu sânul plin de struguri… Haita fugăritorilor, gata să-mi ia urma, nu numai că m-a pus pe gânduri dar m-a făcut să fiu aproape sigur că, oricât de isteț aș fiu, de ea n-o să am scăpare decât printr-o minune așa neobișnuită, prin care să prind, dintr-odată, puteri atât de mari încât, doar uitându-mă, din fugă, peste umăr, la ei, să le pot ucide furnicarul întărâtat al vorbelor otrăvitoare care le forfoteau împotriva mea. Odată ce am luat seama de slăbiciunea mea, am simțit, probabil, nevoia de a căuta ajutor și astfel am ajuns la primul impuls de a-mi înfrăți visul cu o vrajă tainică, spunându-mi că nu trebuie decât să fiu răbduriu, câtă vreme nimeni nu știe precis unde mi-e dat să ajung și, de s-ar întâmpla minunea salvatoare, de care îmi legam nădejdile, nu numai că o să-mi văd orșagul cu ochii dar n-o să mai fiu nevoit să mă răzbun, străpungându-i cu fulgerele privirii, după gândul rău pe care li-l pusesem ! N-aveau decât să înlemnească singuri, ba chiar puteau să și plesnească de invidie că, nu de florile mărului, le îndurasem chinurile. Umbra tainică, a amăgirii, ce nu contenea să se fluture prin dosul gândurilor, atâta m-a ațâțat și împotriva Creației, pe care o consideram singura vinovată de slăbiciunea mea, până i-am căzut în capcană, ispitit de trufia prin care mi-am închipuit că zgândăritul, întruna, și îndârjirea împotriva Celui de Sus, aveau să-mi fie răsplătite printr-o descoperire nemaiauzită, dezvăluindu-mi-se, mie, singurul, de pe lume, încurcătura în care intrase Dumnezeu, la facerea oamenilor, de-am să-I aud și glasul, mirat : Hopa, păi, nu mai e bine ! Crea-tura, după chip, Mi-a ieșit leit, Mie, iar după fire, alunecos, aidoma șarpelui ! Atâta speram și jinduiam să pun stăpânire pe o asemenea taină, încât nu am mai luat în seamă că, în peregrinagiul meu mă uitam, tot mai des înapoi, peste umărul stâng, încălcând opreliștea de care auzisem că i-ar fi fost pusă omului, abia creat : Să n-aibă a spera după nimic, de vrea să nu se teamă de ceva ! înaintând în timp, am ajuns la încă o lămurire, și anume că printr-o cuminte ascultare, așa cum obișnuiesc să se lege, în fața stareților, călugării de prin mănăstiri, omul și-ar putea feri sufletul de povara îngrijorărilor istovitoare ! Câtă vreme n-are a tânji sau aștepta împlinirea vreunei bazaconii, întruchipată de cine știe ce iluzie, adio, tremurături și temeri istovitoare ! *** Ținând-o, cu încăpățânare, tot într-o tălmăcire și răstălmăcire, m-am trezit că văd, într-un fel aparte, ajungând chiar la împrejurările biblice din momentul în care se punea la cale ce are să se întâmple cu mine ! înspăimântat de ce mi se arăta, tăgăduiam și mai vârtos, dând la naiba orice prejudecată, preocupat să-mi sporesc, prin orice mijloc, încrederea în mine, pe care o simțeam ca un stâlp de care mă puteam folosi în ridicarea spre cer a năstrușniciilor de care îmi vuia capul ! Cumva, înaripat de acea vedere aparte, oploșită în mine, mi-am îndreptat privirea împre-jur și am stăruit să cred că văd nu ce mi se arăta dinainte ci numai ce închipuirea îmi fulguia prin gând, ca să mă pot mândri că, față de ceilalți oameni, mie mi se năzărea totul altfel, până și dealurile care îndiguiau valea în care se cuibăreau casele locuite de cei care păreau să-mi fie semeni. Scotocind, cu o astfel de uitătură, prin adâncurile coclaurilor, ajunsesem să deslușesc fel și fel de urme și semne, fie în trunchiuri putrede, rămase din copaci loviți de trăznet, în nisipul, aflat într-o veșnică surpare, de pe coastele râpelor sau sub pietrele adâncite în mâlul de pe matca Ursoii, în ierburile târlite, de prin poienile deschise ca niște ochi tainici ai vălcelelor, ba chiar și în încrengăturile coclaurilor, pornite din capătul pădurii de salcâmi, dinspre Chisamera, ori încotro îndreptam ochii, mi se arătau nălucituri pentru care, până la mine, nu mai avusese nimeni vederea potrivită. în cele din urmă, m-am lăsat amețit de visul că e imposibil să nu mi se întâmple și mie ceva neobișnuit, așa că întorceam capul după oricine trecea pe drum și cum semnalul așteptat întârzia să se dea la iveală, iscodeam, pretutindeni, mai chițibușar decât un negustor de vechituri sau mărunțișuri, buchisind orice se întâmpla să-mi cadă în mână, începând cu fel și fel de cărțulii, terfeloage, uvraje, taftoloage, opuscule, promptuare, bucoavne până la azbucoavne, crestomații, bestiare, pandecte, spicilegii, vorbare, etc. etc. pentru ca într-un târziu să pun mâna și pe Biblie. Despre care, chiar dacă fac un păcat, pot să spun că mai mult m-a încurcat, deschizând, întruna, hățișuri prin care mă ademenea, promițându-mi că o să ajung la alte și alte cărări, în timp ce eu îmi doream să mă ajute în găsirea răspunsului la întrebarea care mă hărțuia, înveninându-mi viața : Oare, câți oameni au habar, că din cauza celor neștiute, care s-au petrecut la Facere, simt nevoia, aidoma turmelor de vite, a câte unui povățuitor, prin mijlocirea căruia încap, în cele din urmă, pe mâinile unui preafericit, care, pretinzându-se a fi singurul împuternicit purtător de Cuvânt al Celui de Sus, îi cară, agale, agale, pe calea, zisă cea dreaptă, deși, mai mult ca sigur, că, luat la refec, nu are nici gând încotro ar trebui mers, după cum n-are cum garanta nimănui mântuirea, prin care să ajungă în împărăția cerurilor ! Ca urmare a acestei sfredeliri îndărătnice, pare-mi-se că m-am ales cu ceva și anume intuirea asemănării dintre adevăr și moarte, având ca punct de reper amănuntul, aparent nesemnificativ, că și de una și de cealaltă, omul e întâmpinat o singură dată în viață, numai că atunci când e prea târziu să-i mai fie de folos în învățarea de minte. Aflasem, după părerea mea, atât de multe, încât, puteam să-mi permit a lua, de acum, în pritocire, cazuri din cele mai faimoase, între care pățania prin care a trecut rabinul din Varșovia, după ce-și trăise viața, în mare parte, la un pas de comoara ascunsă sub vasul cu floarea fără frunze, păstrată, anume ca moștenire, tocmai în colțul din dreapta al camerei în care avea obiceiul să se odihnească. Cică, neliniștea îl pusese pe picioare, după ce i se întâmplase să aibă un vis stârnitor, într-o sâcâitoare revenire, de parcă ar fi stat pe jăratec. Gândul otrăvit, nici mai mult nici mai puțin, îl făcea stăpân pe o comoară, cu condiția să ghicească locul în care se afla ascunsă. Astfel începe tragedia prin care rabinul, cunoscut ca unul dintre oamenii cei mai așezați la locul lui, ajunge pribeag, rătăcind întregul rest al vieții, dintr-un capăt în celălalt al lumii, în căutarea comorii de lângă care tocmai pornise la drum ! Insinuam, ca să-mi arăt istețimea, că legenda fusese ticluită, intenționat, sub forma unei propovăduiri în pustiu, tocmai pentru a nu-și da seama nimeni asupra a ce nu se cuvine repetat, într-o viață de om. Adică se deșira o adevărată vraiște în loc să se dea măcar un semn pilduitor, spre învățare de minte celor necopți, neterminați și necumpătați privind sfârșitul care îi așteaptă atunci când își dau firea, nesătulă, de gol, luând de bune toate năzăriturile, ba chiar nepregetând să se avânte, amețiți de mirajul iluzoriu, chiar și prin pânzele albe… Insistam să arăt că interesul stârnit de asemenea legende își are temeiul în abilitatea cu care au fost urzite astfel de pățanii, încât să nu dea la iveală vreun amănunt după care nici cei care nu sunt atât de naivi să poată bănui, măcar, lipsa oricărei șanse de supraviețuire, odată ce-ai dat ochii cu adevărul sau moarte… Doar, conchideam, plin de mine, nu s-o fi scris, de florile mărului, în Cartea Sfântă : Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Și-acum, vorbind serios, totuși, chiar că mi se pare ciudată absență oricărei tâlcuiri, măcar așa ca o aluzie, cum că și cunoașterea morții, precum a adevărului, sfârșește prin același efect, făcându-i pe oameni liberi ! De, nu cumva, golul acesta s-ar datora existenței vreunei îndoieli, că omul va fi vreodată liber, și dacă da, oare, din partea cui să vină ezitarea ? Pentru mine, e mai mult ca sigur că, astfel, nu se putea face decât din voia Celui care le-a rânduit, dintru început în așa fel, încât omul să fie veșnic prins în chingile neliniștilor… Ajuns cu demonstrația până aici, nu pot să răsuflu ușurat pentru că mă simt ca și cum m-aș fi afundat, prin galeriile cârtiței cu labe sfredelitoare, și-mi vine să-mi iau adio de la povestea căreia nimănui nu-i va fi dat să-i afle adevăratul înțeles, vreodată ! Adeverindu-se, astfel, precum spune scriptura, și spusa poetului : „…Nu lumina/Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/într-un mod fatal legate de o mână de pământ ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.” Apăi, cum, altfel, ar dăinui, în veci, nedezlegată, zicerea că Dumnezeu este al celor vii, chipurile, tocmai al acelora care nu pregetă să-L implore, clipă de clipă, în speranța că le va da, mă-car atât, un semn că există, așa să se poată consola că, după moarte, cum li se propovăduiește, este cine să-i aștepte în împărăția cerurilor, scoțându-i din umbra pe care le-o prevestește același poet : „Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie…” *** Iată, cum, ori încotro mă împinge curiozitatea să fac pasul, stârnesc roiuri de îndoieli, încât mi-ar fi dificil să spun cu mâna pe inimă dacă merită să te zbați, de moarte, ori de câte ori ți se năzărește ceva. Altcum, stau lucrurile, dacă te afli în posesia acelui dram în măsură să-ți dea siguranța că faci ceea ce trebuie !… Pritocitul unui astfel de gând mi-a adus în minte spovedania de pe patul de moarte, a gene-ralului Gârniță, scos drept țap ispășitor de către istoria locală pentru cel mai mare dezastru militar întâmplat într-un moment de cumpănă : nevrând să se abată de la litera regulamentului, în secundele câte îi luase cititul ordinului primit, de la cap la coadă, pierduse întreaga armată pe care o avea sub comandă ! De-aș fi ordonat, simplu, „Foc” !, în locul meu, ar aștepta să-și dea duhul generalul inamic ! Așa-mi trebuie, dacă n-am dat ascultare inimii… Azi, pe cine mai auzi să dea doi bani pe bunul simț și respectul față de lege ? Mai ales după ce-ai fost învins ! Da, n-aibă grijă nimeni, roata timpului e potrivită în așa fel, încât fiecăruia să-i vină rândul ! Vălmășagul de furnicar al oamenilor e doar o aparență pentru a fura ochii proștilor și a nu le da timp să observe cum prin mersul lor agitat nu fac decât să urzească, a-semeni viermelui de mătase, învăluind taina că, de când e lumea, lume, nimic nu s-a schimbat în mersul ei ! Doamne, câtă dreptatea avea cel care înjura istoria de zădărnicia strădaniei de a le aduce aminte oamenilor că nu învață nimic din istorie… Mărginiți cum sunt din născare, oamenii, în loc să vadă răutățile pe care nu prididesc să și le facă unii altor, scornesc fel și fel de teorii, să aibă pe seama cui pune măceluri, războaie și gloria după care flămânzesc, precum ogarii porniți în fugărirea prăzii… Fuseseră ultimele cuvinte ale generalului Gârniță, care se împerecheau de minune cu o mai veche cugetare a sa : Stați liniștiți, nu cer să fiu răzbunat… știu prea bine că nu am cui ! *** N-aș vrea să se creadă, după revenirea mea insistentă asupra gândurile negre, c-aș fi pentru domolirea sau chiar înfrânarea ambițiilor, de orice fel… Nu sunt cel mai în măsură să dau sfaturi sau să sugerez ipoteze de viețuire sau conviețuire dar pot să spun, fără să-mi calc pe inimă, c-ar fi bine să meargă fiecare, atât cu picioarele, cât mai ales cu capul, pe pământ. Sau, dacă altfel nu se poate împăca, să ia numai urma unei singure himere. Nu de alta, dar, măcar așa, ar avea de alergat într-o singură direcție… Ceea ce n-ar fi puțin lucru, pentru câte cărări îi stau omului în față, într-o viață întreagă… Deși, luându-mă, la o adică, după vorba generalului Gârniță, câtă vreme rânduiala rămâne neschimbată, zbaterea de orice fel pare curată zădărnicie, cu atât mai mult când ajungi să crezi, îmbătat cu apă chioară, că, tocmai ție, are a ți se întâmpla altfel ! Amănunt care, într-un fel de culme a ironiei, ar fi cunoscut doar nebunilor, de unde și felul lor nepăsător și nu arareori sfidător, când vine vorba de așteptarea zilei de mâine ! Finalul, odată ce a fost scris dinainte, ambițiile aprinse în capetele fiecăruia, au să pâlpâie în zadar, sfârșind aidoma lumânărilor care ard în sfeșnice, până se topesc fără ca lumina lor să precumpănească, în balanța nevăzută, asupra întunericului ! înclin să cred în încremenirea tuturor balanțelor, luând seama numai de câte ori m-am lovit cu capul, de-a surda, când de un prag, când de altul, pricopsindu-mă cu vârtejul ame-țelilor și durerilor, din deșirarea cărora se iscă, într-una, stoluri de vedenii, apărând și dispărând, aidoma fluturilor cu aripi argintii, ce dau roată, neobosiți, pe deasupra ochiu-rilor de ape putrede ale bălților pierdute prin adâncurile pădurilor. *** Poate că, stând prea mult încruntat, până să se aprindă licărul aripilor argintii, a prins cheag de încumetare gândul tainic de a mă furișa, măcar pentru o clipă, dincolo de poarta cerului ! Legat de care, mi-a dat, apoi, în pârg o noimă, dar încă nu puteam să fiu pe deplin sigur că e bine să o dezvălui. în așteptarea sorocului întâlnirii, chiar și pe furiș, cu grația divină, îmi dogorea sufletul mai dihai decât cuptorul de ars cărămidă. Ori de câte ori, scrutez, peste măsură, prin negura gândurilor, precum se întâmplă la ora de față, mă cuprinde o înfricoșare, pornită parcă să mă alarmeze și mai mult în legătură cu patima în care am căzut, presărând, pentru a ține minte fiecare plăsmuire care îmi trece prin cap, nesfârșite turme de oi negre pe câmpuri imaginare. Mă tem tot mai mult ca, nu cumva, continuând așa, să aburesc oglinda Facerii, în care, de asemenea, scormonesc ca un obsedat, sperând că, odată și odată, are să mi se arate ceea ce bănui că mi-ar îndreptăți ifosul de a pune la îndoială ceea ce ni se impune să credem că ar fi fost, numai pentru că așa zice popa ! Răvășit, întruna, de zbateri suferitoare, asemeni lui Iov, ajung, apoi, să mă îngrijorez până și de soarta turmele pe care le sporesc, că s-ar întâmpla să fie luate în stăpânire de vreun păstor nevrednic, spre a le paște și cunoaște, abătând asupra mea, pentru totdeauna, roiul afuriseniilor… Poate părea aiurea, dar în mod ciudat, tocmai această stare nesigură în care plutesc, mă ambiționează să afirm că, nici nu-mi pasă, de pot fi turmele visurilor mele de folos cuiva ! Vorba poetului, eu le pasc, pe mai departe, fie ele oi de aur sau nu… Atâta m-ar liniști, totuși, de s-ar ști că n-am vrut să car cu mine în groapă povara care mi-a ațâțat neliniștea în viață, făcându-mă să mă simt mai rău dacă aș fi fost primul pământean, lăsat de izbeliște, prin voia Domnului. Naiba știe de unde s-a pripășit îndoiala că în lume ar putea fi și altcumva de cum mi-a intrat în cap, făcându-mă să mă întorc, adesea, la cele scrise în Cartea Sfântă, la Iov Cap. 11/5,6,7 : Fiindcă tu zici : Credința mea este curată și în ochii Tăi nu am nici o vină. Dar cine va face pe Dumnezeu să vorbească, să își deschidă buzele spre tine ? Și să-ți destăinuiască tainele înțelepciunii (căci ele sunt cu anevoie de înțeles) atunci, de-abia, vei ști că Dumnezeu îți cere socoteală de greșala ta. Descoperi-vei, tu, care este firea lui Dumnezeu ? Urca-vei, tu, până la desăvârșirea Celui Atotputernic ? Ea este mai înaltă decât cerurile. Și ce vei face tu ? Ea este mai adâncă decât împărăția morții. Cum vei pătrunde-o, tu ? Lectura mă întărește, și mi se pare că poate fi un motiv temeinic să nu dau înapoi de la ce am recunoscut, ca un nevolnic că, de vor folosi gândurile mele cuiva, sau nu, nici că-mi pasă ! Mai presus de liniștea pe care mi-ar aduce-o faptul că are să se știe de ce nu am vrut să car în groapă povara gândurilor, m-ar bucura dacă mi s-ar înțelege marea nedumerire în care mă zbat -, punând cap la cap cele scrise în Cartea Sfântă, asupra suferințelor lui Iov -, întrebarea în care mă frământ ca un gândac înnămolit : Cum de nu crapă cerul sub privirea ochiului veșnic veghetor, la câte grozăvii și fărădelegi se petrec zi de zi de pe pământ, coviltirul azuriu de ce nici nu tresare, dacă nu să clipească ? ! Trag nădejde că prin întrebarea aceasta deschid ochii celor care nu au înțeles de ce-am simțit tot timpul nevoia să mă reped până în cer : Doar ajungând acolo sus, m-aș lămuri că e, sau nu, Cel de care ne temem, ori de câte ori ne pierdem cu firea ! Chit că, găsind locul pustiu, n-aș mai avea de la cine să aflu răul înfăptuit de oameni, de li se pun în cârcă atâtea chinuri încât nu li se mai pare o glumă că au fost părăsiți de creatorul lor ! Iar dacă mă întorc la gâlceava celor care se prefăceau a-l căina pe Iov, ca să-i arate cât de nedrept poate fi, în dreptatea lui, teamă îmi este că, o iluzie deșartă mă târăște orbește pe urmele celor care visează viața ca pe o triumfală vânare de năluci ! Nedându-și seama că, din câte le stau la îndemână, au ales calea greșită, repetând ceea ce nu se cuvenea, adică fără să vadă ceea ce era de văzut și fără să audă ceea ce era de auzit, astfel căzând, cu ușurință, în patima sfintei și vremelnicei inutilități, aidoma scrisului pe nisíp care, nici nu apucă fi bine așternut, că se și risipește în cele patru zări, dus de bătaia vântului… De n-ar fi așa, atunci ce rost mai au numeroasele legende și întâmplări din care mustesc tâlcurile, de nici nu mai știi care ți-ar prinde cel mai bine de călăuză ? Iacă-tă, să nu vorbesc în dodii, îmi învie în minte legenda cu Inelul, aruncat, din tăriile cerului, dinadins, pentru a se sfărâma, la atingerea cu pământul. Apoi, vâlva înfricoșătoare, stârnită de vocea amenințătoare a Proniei : Cât oamenii nu-l veți putea reface, aducându-l în forma dintâi, viața vi se va sminti și așa va rămâne, refuzată de cursul mătcii de odinioară ! Tâlcul legendei pare să dea de înțeles că ar fi fost ticluită în așa fel încât încurce mințile oamenilor, punându-le dinainte stăvilarul unei probe, cum li se întâmplă voinicilor de prin basme, numai că nu se suflă nicio vorbă dacă se pune la încercare puterea omului sau, dimpotrivă, stavila e făcută de asemenea proporții încât să-i dea de înțeles că, oricât s-ar chinui, n-are cum săvârși asemenea minune ! Nu mai e nevoie să zăbovesc în tainițele acestei legende, fiindu-mi îndeajuns ce-am cu-prins cu mintea, adică,nu ne va fi dat, în vecii vecilor, să avem parte de o întoarcere a vieții, în matca edenică, după care tânjim ! în schimb, fiind mai mult ca sigur, că vom orbecăi, pe veșnicie, acoperindu-ni-se urmele cu praful și pulberea ruinelor… Și-atunci, pot să nu mă cred îndreptățit să mă întorc la vechea întrebare privind soarta umilelor furnici trecătoare, care suntem pe pământ : de fapt, ce rost avem, în afara aceluia de a mărturisi, întruna, furia care L-a cu prins pe Creator, dându-și seama ce I-a ieșit din mâini, blagoslovindu-L pe om cu libertatea de a se înmulți la nesfârșit ! Patimă potrivită ca o mănușă intenției de a-l îndepărta de Rai, rătăcindu-l, ca pe o oaie, prin hățișurile mărăcinișuri-lor, până are să uite de scânteia divină din el ! Pocnit, din plin, de mâna Celui de Sus și, pe deasupra, învinuit de săvârșirea păcatului originar ! Nu-ți rămâne decât să spui : Grație divină, bogdaproste de așa pomană, făcută omului ! *** Ispita nu-mi dă pace și urzesc întruna, ca viermele de mătase, împingând îndrăzneala până acolo încât supun bănuielii că, însuși Isus, a fost trimis în lume, nu pentru a o mântui ci pentru a-i da încă o pildă, înfricoșătoare, prin care s-o lecuiască de iluzia mântuirii : înfățișarea chinurilor îndurate de Dumnezeire, prin Fiul, împrumutător, vremelnic, al chipului de om, până a se putea reînălța în slăvile împărăției cerului, pe parcursul itinerariului infernal al crucificării, arătându-i omului, cel neputincios și plin de slăbiciuni și păcate, că lui nu-i stă în putere să îndure o asemenea suferință ! Amăgindu-se cu chipul sub care a fost creat, omului nu-i va rămâne decât să se lase călă-uzit de firea cea șerpească, ascunsă în el ! *** Ca un făcut, ori de câte ori mă aprind de înverșunare, simt nevoia să-mi îndrept numai spre cer furia răzbunătoare ! Și o fac îmboldit de presimțire că numai de acolo mi se trage umilința la cheremul căreia mă simt sortit, ba chiar mă agăț cu dinții de ambiții deșarte, sperând că am să pot întoarce Creația pe adevărata sa față, neînșelătoare, încât să se vadă limpede, după cum mi s-ar părea mie, apariția lumii mârșave, trufașe, care nu face altceva decât să se tot înrăiască, pe măsura trecerii timpului, chiar dacă se știe pândită de primejdia prefacerii în pustiul pustiurilor. M-am bucurat să aflu dintr-o carte că s-a mai întâmplat și prin alte locuri ca oamenii să se prefacă a-și venera cu un fanatism deșănțat zeitățile încât acestea, scârbite de falsa lor evlavie, s-au retras în adâncurile nevăzutului, abandonându-i. Dezastrul urmărilor nu a întârziat. Pământul roditor și plin de bogății, părăsit de ocrotire sfântă, a căzut cu ușurință în stăpânirea năvălitorilor care, după ce l-au secătuit, l-au pustiit, prefăcându-l, încet, încet, într-un cimitir plin de morminte și morți la căpătâiul cărora nu mai veghează nicio umbră prelinsă de pe pădurea crucilor cu brațe primitoare, altădată, larg deschise în zare… Gândind și cumpănind adânc la o asemenea năpastă, mă simt ispitit să cred că am fost împins în rătăcire numai de ciudă, după ce tot auzisem oamenii care mă vedeau, mirându-se, ca de o altă arătare, de cum dădeau cu ochii de mine, chiotind și hăituindu-mă ca pe ale jigănii, spurcându-mă cu tot felul de porecle și ocări. în plină goană, bolboroseau, printre gâfâituri și clăbucii însângerați care le îmbăloșeau cheotorile gurii, cum arată fiarele pădurii pornite la atac, făgăduieli că n-au să se lase până n-o să stârpească aschimodia, de care se prefăceau a nu ști dacă se prăsise la Chisamera ori se pripășise, vânturată de vreo strigoni bântuitoare, prin rogozul ce înțesea malurile bălților din Pădurea Bisericii. Câinoșenia cu care eram întâmpinat și rafala ocărilor aruncate din toate părțile asupra mea, pur și simplu mă zăpăciseră în așa hal că, mult timp din viața mea de copil, n-am făcut decât să mă strecor, ferindu-mă din calea oamenilor, înclinând să rătăcesc pe-aiurea, din viul zilei și până în toiul nopții. Răgazul rătăcirilor mi-a făcut rost de timp berechet să înaripez alaiurile năstrușnicelor închipuiri. Dintre care, mai cu tronc îmi căzuse una, încropită printr-o împreunare a unei întâmplări reale cu o legendă biblică. Adică, nitam, nisam, îmi închipuiam că mă împrietenisem cu pruncul care își petrecea vremea frământând lutul trebuitor pentru a plămădi păsări felurite, înșiruindu-le, apoi, de-a lungul cărării de pe mijlocul bătăturii, largi cât lumea. Până ce, într-unul din capetele potecii se ițește un păcătos, din aceeași stirpe cu cei care îmi făceau mie zile negre. Nici una nici al-ta, păcătosul se apucă să țopăie, zobind firavele păsări, sub tălpile picioarelor. Atunci, mă năpustesc asupra pruncului năucit și îl zgâlțâi până îl dezmeticesc, de-i învie în minte gestul bătăii din palme, însoțit, automat, de strigătul : Zburați, zburați, păsărelele mele ! Și, minunea, de demult, se întâmplă din nou, de data aceasta, odată cu păsările, luându-și zborul și copilul pentru a se adăposti, împreună cu creaturile, sub faldurile încăpătoare ale cerului. Stăruiam asupra plăsmuirii, părându-mi-se că mi se dezvăluie adevărul Creației, de a cărui ascundere îi învinovățeam pe toți cei care, în loc să ne deschidă ochii, ni-i acopereau cu norii de pleavă ai pălăvrăgelilor… Dacă nu cumva, era un fel de a-mi trăda ambiția de a urma pilda copilului, râvnind să mă văd și eu, împreună cu turma fantasmelor, la adăpostul albastrului îmbietor în străluciri... *** Tot ținând sfat cu arătările mele, mi s-a mai năzărit o năstrușnicie și anume că, fără să mi se dea de știre, Dumnezeu m-ar fi ales să-I port solia, reamintindu-le oamenilor legământul făcut la Creație, printr-o minune de care urma să mă arăt vrednic, asemeni făptuitorilor din vremurile biblice ! Cumpănind mai îndelung, n-am mai pus la îndoială că n-ar fi posibil așa, altfel, ce motiv putea să aibă lumea, de se purta așa de ciudat cu mine, oare, nu tocmai pentru că bănuia ce hram port și, ca să n-o pun fața jurământului făcut, avea tot interesul să nu mă slăbească din hăituirea întărâtată cu înjurături de grijanie, biscamfor, vovidenie și preobrejanie, în felul acesta putând să mă țină cât mai departe ! într-un fel de consolare, mă miram, apoi, singur, că în așa hal îi otrăvise invidia pe oameni încât, ca să le întoarcă răsplata cuvenită, Dumnezeu tocmai unui prăpădit ca mine găsise să-i dea misia profetică de a le reaminti de Cel în a cărui frică se născuseră. *** O-ho-ho, Evrika, acu-i, acu, să văd fugăritorii mei, pe unde au să-și scoată cămașile, mi-am șoptit, chiar dacă șușotisem cu adânc regret că n-aveam, încă, barbă ! Și, de atunci, am lăsat-o mai moale cu arțagul, împăcat cu soarta și arătându-mă chiar gata să îndur câinoasele rafale de ură, furie, vrăjmășie și alte nedreptăți sau suferințe pe care nu pridideau să mi le provoace mai toți din sat, blestemați să nu-și poată vedea de treburile lor, înainte de a se lovi de mine, de parcă își făcuseră alt obicei, copiat după acela bisericesc, prin care, ziua de sfântă sărbătoare, începe cu înghițirea anafurii. îmi împăcam sufletul, suferitor a celor ce mi se întâmplau, nădăjduind eu voi fi acela care va avea parte de bucuria de pe urmă, când are să crape și ora mea astrală, iar urgisitorii mei, fulgerați de mânia Domnului, se vor preface în stane de piatră, ochii le vor seca în orbi-tele șterse de lumina aurei ce se va pogorî să-mi încunune fruntea, oblojind-o, astfel, de vinețeala atâtor cucuie ! Găsisem, până la urmă, vorbele de clacă prin care să-mi fac inima să tresalte de bucurie, chiar dacă, numai în închipuirea mea, mă vedeam răzbunat pentru cele câte pătimisem. Doamne, cât m-aș mai fi bucurat, în sinea mea, dacă, în timp ce plăsmuiam fantasmele, așa, cu ochii deschiși, m-aș fi pomenesc luat de un nor. Fără nicio strângere de inimă, mă puteam lăsa în voia lui, pierzându-mi urmele… Ion NETE (fragment) |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |