Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Conținuturi
  • Recommend_Us
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 411 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Roata vremii: Mihai Sin. Neputinta intelectuala
    Scris la Thursday, February 02 @ 17:51:48 CET de catre asymetria
    Memoria «Nu-i exclus ca unii din cei aflați la putere [în Rusia] să fi gândit cât de cât că s-ar putea „inspira” din gândirea lui Soljenițîn, dar iarăși s-a văzut că un tip de gândire intelectual-vizonară nu poate coexista cu tipul de gândire politică, mai ales când acesta din urmă aparține unor indivizi lipsiți de orice „altitudine”, fie ea și politică.»

    Mihai Sin



    Mihai Sin
    Neputință intelectuală


        Uneori, nu ne amintim întâmplări sau chiar evenimente importante din viața noastră sau a celor apropiați, dar anumite detalii rămân vii în memorie, ca o lanternă care, cine știe de ce, aprinzându-se singură, ne semnalează că acolo continuă să existe, în pofida năvalei zilnice a informațiilor și știrilor de tot felul, ceva ce trebuie luat în seamă. Prin anii ’90 (dar nici măcar nu-mi amintesc- prima sau a doua jumătate ?), Alexandr Soljenițân a fost invitat de către autoritățile cele mai înalte ale Rusiei să vină în patrie și să țină o cuvântare în Dumă.
        De ce vor fi făcut această invitație ? Mă limitez la trei explicații :
    Noua putere din Rusia dorea să demonstreze lumii că s-a desprins de comunism-bolșevism și că a reintrat sau a intrat (depinde cum privim lucrurile) în rândul statelor democratice. Și cum ar fi putut să argumenteze mai bine această dorință decât invitându-l pe Soljenițân, „groparul comunismului”, cel atât de blamat în Uniunea Sovietică încă de pe vremea lui Hrușciov și până la Gorbaciov ?
    Asemenea demonstrații de „democratizare” și „deschidere” s-au mai făcut și în alte state foste „comuniste”, inclusiv în România (și dau un singur exemplu : în urma unei înțelegeri între Laurențiu Ulici și Adrian Năstase, câțiva scriitori, printre care m-am numărat și eu, au fost trimiși la diferite ambasade, pe post de atașați culturali. Dar s-a văzut destul de repede că a fost vorba în primul rând de propagandă, „Sistemul” rejetându-i pe noii diplomați culturali (cu două excepții).
    Nu-i exclus ca unii din cei aflați la putere să fi gândit cât de cât că s-ar putea „inspira” din gândirea lui Soljenițîn, dar iarăși s-a văzut că un tip de gândire intelectual-vizonară nu poate coexista cu tipul de gândire politică, mai ales când acesta din urmă aparține unor indivizi lipsiți de orice „altitudine”, fie ea și politică.
    în legătură cu cea din urmă explicație, încerc să-mi imaginez că Soljenițîn a fost invitat să se adreseze Dumei de către Igor Gaidar, și atunci datarea evenimentului ar putea fi prin ’92-’93, când acesta a fost prim-ministru al Rusiei. Acest Gaidar e considerat ca fiind primul reformator al Rusiei din punct de vedere economic, punând bazele unei economii de tip capitalist. Era, de asemenea, nepot al celebrului scriitor sovietic Arkadi Gaidar, care a influențat gândirea și atitudinea unor generații de copii și adolescenți, cartea lui de referință fiind „Timur și băieții săi”. Am spus „scriitor sovietic” și nu rus, pentru că oricât de talentați (și Gaidar a avut, fără îndoială, talent) ar fi fost scriitorii sovietici, insinuarea ideologiei i-a însoțit, ca o umbră, într-o măsură mai mare sau mai mică, uneori chiar foarte subtilă. Faptul că „Nepotul” a ajuns prim-ministru, mai demonstrează ceva : ca să ajungi în vârful piramidei, trebuia să faci parte din Sistem sau măcar să ai legături cu el, să te tragi din el. Cei în cauză, cel puțin de la un moment dat, nu s-au mai opus capitalismului, ci vroiau un capitalism construit de ei. Așa a fost și la noi. Iliescu a întârziat anumite reforme care și-au avut urgența lor, din motive personale, dintr-un orgoliu nemăsurat. Cred că până în momentul de față, el a refuzat cu obstinație să condamne comunismul, condamnând doar „totalitarismul”.
        Deci Soljenițîn vorbind Dumei, înflăcărat și cu un patos de cea mai pură esență, și memoria mea a păstrat doar câteva imagini difuzate la vremea aceea pe canalele de știri. îl mai văzusem pe Soljenițîn vorbind cam în aceeași manieră, la o emisiune „Boullion des coulture” a lui Bernard Pivot, prin ’94, când Soljenițîn a „conferențiat” în Franța despre evenimentele petrecute cu două secole în urmă în Vendee, și despre care am scris și în articolul precedent. Vorbea (iar traducătorul său, tot un rus, „mitralia” cu talent, pentru a ține pasul) ca un tribun în fața mulțimilor, deși „în bănci” se aflau doar câțiva invitați, dintre care i-am reținut pe „noii filosofi francezi” – la vremea aceea, încă „noi”- Andree Glucksmann, Bernard Henry Levi, Henry Besancon, și pe istoricul Le Goff. Toți aceștia, care îl susținuseră fără rezerve pe Soljenițîn ca „gropar al comunismului” (deși termenul mi s-a părut dintotdeauna nu atât neinspirat, cât ușor grețos, „unilateral” și excesiv propagandistic), păreau a fi consternați. Pentru că „marele profet” contesta în termeni categorici și fără echivoc, Marea Revoluție Franceză, considerând-o o sursă majoră a Răului întâmplat în următorii două sute de ani în Europa. Pentru intelighenția de stânga franceză, ce-și făcuse în timp o „Biblie” din Revoluția Lor, afrontul era totuși prea mare și de nedigerat, chiar dacă venea, doar aparent neașteptat, din partea lui Soljenițîn însuși.
        Nu știu ce le-a vorbit atunci Soljenițîn celor din Dumă, dar bănuiesc că le-a vorbit despre Rusia (nu neapărat în maniera în care vorbeau „marii ruși” despre „maica Rusie” în secolul al IXX-lea), despre perioadele ei de glorie și despre cele de mare cumpănă, despre îngrozitoarea tragedie care s-a abătut asupra Rusiei odată cu Revoluția bolșevică și, aproape sigur, despre ceea ce ar trebui să facă noua putere, în opinia lui, pentru ca Rusia să renască și să-și regăsească măreția pierdută… Căci despre ce altceva ar fi putut vorbi Soljenițîn ?
        Și într-un astfel de moment când, probabil, Soljenițîn își expunea idei ale vizunii sale privind viitorul imediat sau mai îndepărtat al Rusiei, operatorul rus a avut ideea de a prinde în cadru figurile lui Igor Gaidar și a altui demnitar. Era ceva ce parcă mai văzusem prin filme istorice, în care țarul sau regele le vorbea boierilor sau aristocraților, iar doi dintre aceștia (complotiști ? !) șușoteau și zâmbeau sardonic : lasă că știm noi ce avem de făcut, nu ne înveți tu pe noi ! Acesta e detaliul pe care l-am reținut : fața ca o pâinișoară rumenă din poveștile rusești, a premierului Gaidar, șireată și zeflemitoare, și nu e greu de înțeles de ce mi s-au întipărit în memorie și cuvintele, mereu aceleași (rostite, în atâtea împrejurări, și la noi), chiar dacă nu auzisem, firește, absolut nimic. „Lasă că știm noi mai bine ce vor oamenii, ce nevoi au ei, nu vii tu să ne înveți !”
        Am mai scris asta : fără să fie nevoie să-i psihanalizăm, impresia mea este că, atunci când vorbesc despre „oameni”, politicieni „mari” și alții „mărunți”, se cred, cu voie sau în inconștiența lor, un fel de „semi-zei”. A-i mai numi „ciocoi” mai mult ne încurcă decât ne ajută să descifrăm „fenomenul”. Mai degrabă paranoia ceaușeștilor a tot proliferat, contagioasă. Termenul „cetățean, cetățeni”, care ar fi trebuit de la început să definească raporturile dintre cei ce conduc și individ sau mase de cetățeni, a fost extrem de rar folosit, și atunci parcă doar din întâmplare. Fără să fac vreo investigație cât de cât „științifică” (nu, în nici un caz, nu !), senzația mea e că acest termen a început să fie folosit mai frecvent doar în ultima vreme („trezire” ?, greu de spus), dar și așa, destui politicieni „de top”, fie reprezentând Puterea, fie Opoziția, au vorbit despre „oameni”, cu acel ton inimitabil (căci trebuie să fii foarte sus, măcar prin stratosferă, ca să reușești să-i imiți), și în împrejurările actualelor manifestații din București și din alte orașe ale țării.
        Eventualul cititor al acestui articol mă poate întreba : bine, domnule, dar sub titlul articolului, cel puțin până acum, ai scris despre Soljenițîn, care reprezintă un exemplu ilustru de izbândă intelectuală, și nu de neputință, chiar dacă nu-ți place termenul de „gropar al comunismului”. Da, așa par a sta lucrurile. Numai că, după „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, o uriașă mașinărie propagandistică s-a pus în sfârșit în mișcare, folosind numele scriitorului rus drept stindard principal. Dumnezeu știe de ce a fost ales acel moment, când și până atunci existaseră numeroase mărturii care să edifice pe oricine că sistemul comunist este cel mai criminal, mai aberant și mai ticălos din istorie, deturnând destinele a zeci și zeci de milioane de oameni. Și toate astea în pofida unei poleieli ideologice tot fără precedent, care susținea că în comunism totul se face spre binele omului, care ar fi „cel mai prețios capital”. A fost manipulat Soljenițîn ? El și-a văzut în continuare de scris, de munca lui, având o singură și binecuvântată obsesie : să fie în slujba adevărului, sau cât mai aproape de el (într-o epocă ce a însemnat și înseamnă demonetizarea, persiflarea, siluirea adevărului și relativizarea lui până la stadiul nimicirii, la nivel global).
        Dar toate acestea însemnau greșeli și „rătăciri” de neiertat. încă de la campania din Franța, de care am amintit, Soljenițân a început să fie tot mai drastic marginalizat. „Misiunea” lui părea să se fi terminat. Au început să apară și acuze de naționalism, panslavism sau chiar de antisemitism, mai ales după apariția cărții sale „Două sute de ani împreună”, în care se ocupă de conviețuirea rușilor și evreilor. Soljenițîn a mărturisind că s-a apucat de această „corvoadă”, văzând că nici un specialist nu se încumetă să abordeze această problemă importantă pentru istoria Rusiei. „Mă străduiesc sincer să înțeleg ambele părți. Pentru asta mă cufund în evenimente, nu în polemică. încerc să arăt.”, a mărturisit scriitorul în prefață, ceea ce nu a împiedicat apariția unor acuze de antisemitism.
    E drept, Soljenițîn nu a fost chiar terfelit și desființat, cum se mai întâmplă, la altă scară, pe alte meleaguri. Din acest punct de vedere, avem maeștrii noștri. Ar fi fost contraproductiv să procedezi astfel cu cineva pe care cu nu multă vreme în urmă l-ai promovat erou. S-a folosit, ca în atâtea alte situații, strălucita tactică a „tăcerii” care, odată declanșată, se poate așterne ca un lințoliu asupra unor indivizi, asupra unor colectivități sau chiar țări.
    Un alt exemplu de mare intelectual care se pare că a izbândit și a reușit, măcar în parte, să-și impună ideile, a fost Vaclav Havel. Acum câțiva ani, fiind invitat în România, a fost organizată o „discuție” (căci interviu nu putea fi, totul trebuia să se desfășoare de pe picior de egalitate, nu-i așa ?) între Havel, președintele de atunci Constantinescu și Nicolae Manolescu. Pe când „echipa noastră” se străduia să-și ascundă crisparea sub un șuvoi de cuvinte „frumoase”, căznite și „prețioase”, Havel vorbea simplu, dezinvolt, interesându-l evident doar ideile pe care dorea să le transmită și nu „formele”. îmi amintesc cum pe la începutul anilor ’90, „lideri de opinie intelectuală” și „condeieri” de toate calibrele se căinau că „n-avem un Havel.” Zic și acum, ce-am zis și atunci : într-adevăr, n-aveam un Havel, cum n-aveam nici un Soljenițîn. Am avut „un Soljenițîn român”, cum a devenit Paul Goma sub pana „inspirată” a unuia sau altuia. Dar să presupunem că i-am fi avut, dacă asta era marea dorință încărcată de neputință și nefericire a unor intelectuali români. Și, în acest caz, oare ce s-ar fi întâmplat ? Aproape sigur s-ar fi bucurat din plin de bășcălie, de miștocăreală, de cantități apreciabile de noroi.
    Acum câteva luni, prin noiembrie, un excelent dramaturg (firește, nejucat, dar i-am citit textele, cum le-am citit și cele ale altuia, tot nejucat, Ștefan Dumitrescu, autor, printre atâtea altele, al unui text antologic și tulburător, „Caragiale se pupă cu Stalin”) și un polemist de excepție, pe linia marilor polemiști munteni, deschisă de cronicarul Radu Popescu, e vorba de Valentin Nicolau, a publicat pe un site al său un articol, intitulat „înjurăturile și tăcerile unui popor umoristic și răbdător”. E atâta deznădejde și neputință intelectuală în acest articol, încât mi-a fost greu să mă opresc doar la un citat, chiar dacă nu agreez mania citatelor ce pare a fi cuprins o bună parte din cultura română, ca niște cârje de care, musai, trebuie să se sprijine, în prea multe cazuri, puțina gândire : „Am scris de atâtea ori despre aceleași cancere, despre aceiași ticăloși, despre același rău care a îmbolnăvit trupul și sufletul țării, încât am tocit cuvintele. Am început chiar să mă repet. Simt că vorbesc la ziduri, dincolo de care convivii mei s-au ascuns să-și apere singurătățile. îmi văd cititorii privindu-mă cu teamă
    din spatele ferestrei, voind parcă să-mi spună că și ei gîndesc la fel, dar că frica îi face inerți. Regăsesc în jurul meu aceeași paralizie schizoidă și complicitate surdă, aceeași viețuire duplicitară, pe care le credeam vindecate la Revoluție”.
    Din fericire, Valentin Nicolau nu s-a lăsat copleșit de deznădejde, ci a continuat să-și facă cunoscute articolele – pamflet despre o strictă actualitate și, din câte mi-am dat seama, are un număr tot mai mare de cititori. Dar neputința intelectuală, clamată sau înnăbușită, nu are soluții miraculoase de vindecare. Puțini intelectuali cu dorința de a ieși dintr-o presupusă inerție și animați de gânduri bune reușesc să pătrundă în sistemul de execuție și să facă ceva în colectivitățile lor sau pe plan național. Aici evit, deocamdată, un subiect vast și extrem de încâlcit : „Sistemul” e bine închis, aproape blindat, chiar dacă „blindajul” nu se vede. „Sistemul” și individul, față în față. Ce șanse are individul ? Niciuna. De la Dostoievski sau Cehov, dar și de la Georg Buchner, și până în clipa de față, „misteriosul” Sistem îl poate strivi pe individ. Havel a reușit să intre în Sistem și să facă atâta bine cât s-a putut. „Intelectualii” cambodgieni, școliți la Sorbona, care acum câteva decenii au declanșat o „revoluție” în țara lor, au fost de fapt autori ai unui infernal genocid împotriva propriului popor. Marx, Lenin, Stalin și atâția alții au fost sau nu intelectuali ? Linia care-l desparte uneori pe intelectual de „omul politic” poate fi trecută în câteva clipe. Și în atâtea cazuri, intelectuali ticăloși au devenit „oameni politici” ticăloși. Nu putem vorbi de categorii sociale cât de cât omogene. Și atunci ? Neputința unor intelectuali, deznădejdea lor, imposibilitatea de a acționa, se poate transforma în anumite condiții și circumstanțe în „forța” lor. Cu condiția să nu abdice de la credințele și convingerile lor, puse întotdeauna în slujba Binelui. Sună „inactual” pentru lumea de azi, dar anumite lucruri esențiale trebuie să fie redescoperite, dacă mai credem că omul poate să rămână în istorie, poate să mai aibă o șansă.
    Credeam până de curând că Dostoievski a fost prețuit de ruși (hai să zicem „în general”) încă din timpul vieții. Ca să aflu anul trecut, dintr-un reportaj-interviu cu atât de invocatul Soljenițîn, că de fapt rușii l-au descoperit pe Dostoievski mai târziu, prin intermediul străinilor. Și că în timpul vieții a fost de multe ori umilit și batjocorit.
    Asta nu trebuie să sune neapărat ca o „consolare” : dacă până și Dostoievski…

    Mihai Sin




    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.45 Seconds