Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 65 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Roata vremii: Mihai Sin. Istorie traita
    Scris la Wednesday, January 11 @ 21:11:59 CET de catre asymetria
    Memoria «Pentru noi, cei născuți în timpul războiului (e vorba de „al doilea”, firește, pentru că dacă am fi venit pe lume în timpul Primului, Marele Război, am fi de mult rătăciți pe sub pământ, sau în cazul supraviețuitorilor, niște ființe matusalemice ce se încăpățânează, cine știe de ce, prin vrerea lui Dumnezeu, să viețuiască încă sub soare), viața ne-a oferit multe evenimente, pe care le-aș numi, fără ezitare, dar și fără pic de ironie, epocale.»
    Mihai Sin


    Roata vremii
    Motto :
    „Mai învârte, Doamne, roata,
    Să-mi mai știu o dată soarta.”
    (Cântec popular)

    Istorie trăită     

        Pentru noi, cei născuți în timpul războiului (e vorba de „al doilea”, firește, pentru că dacă am fi venit pe lume în timpul Primului, Marele Război, am fi de mult rătăciți pe sub pământ, sau în cazul supraviețuitorilor, niște ființe matusalemice ce se încăpățânează, cine știe de ce, prin vrerea lui Dumnezeu, să viețuiască încă sub soare), viața ne-a oferit multe evenimente, pe care le-aș numi, fără ezitare, dar și fără pic de ironie, epocale.
        Îmi vine în minte un vers, celebru acum câteva decenii : „Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut fericirea”. Un vers care închide în el o lume, ca și altul, scris de Mihai Ursachi, și pe care-l invoc din când în când : „Un om din Tecuci avea un motor/și nu i-a folosit la nimic.” Aceste versuri din urmă alcătuiesc de fapt un poem. Obișnuiam, uneori, să le rostesc și în prezența unor oameni care nu înțelegeau nimic : îi urmăream cum se străduiesc, pentru o clipă, să înțeleagă, și să-și compună o reacție oarecare- să râdă sau să scoată genul acela de exclamație greu de definit, valabilă în multe împrejurări, gata să te scoată din mai orice impas, și care să-ți acopere fie prostia, fie incultura, fie sensibilitatea tocită sau inexistentă.
        Cei ce n-au auzit de Dimitrie Stelaru și de Mihai Ursachi vor fi fiind cei mai mulți dintre cititorii ocazionali de astăzi. Dacă au curiozitatea, se pot informa, surse există destule, Internetul e doar una din ele, de departe cea mai frecventată. Acum mă limitez să spun că sunt doi poeți foarte diferiți, cu identități poetice bine conturate în istoria literaturii române cea virtuală și puternică, preocupată până la obsesie de destinul culturii române, la edificiul căreia poeți celebri, dar și alții aproape necunoscuți, au pus pietre de temelie, dar și simple, umile și necesare „cărămizi”.
        Dacă Dimitrie Stelaru „n-a cunoscut fericirea”, oare noi, „cei născuți în timpul războiului”, am cunoscut-o, am gustat-o cumva ?
        Aveam vreo doi ani și ceva când, spre sfârșitul războiului, ne-am refugiat în satul Galați, azi cartier al Făgărașului, în casa bunicilor din partea mamei. Locuința noastră de bază era la „Nitramonia”, la câțiva metri de gardul celei mai mari fabrici chimice din România, devenită după instaurarea regimului comunist, Combinatul Chimic de la Făgăraș. Pe atunci, în timpul războiului, la „Nitramonia” și la „Explozivi” se produceau, printre altele, nitroglicerină și dinamită. în cazul în care americanii ar fi bombardat fabrica, ar fi fost un dezastru, se spunea că pe o rază de zeci de kilometri, totul ar fi fost ras de pe suprafața pământului. în acest sens, refugiul la casa bunicilor s-ar fi dovedit aproape inutil. Dar americanii n-au bombardat fabrica. în schimb, avioanele lor zburau destul de des pe deasupra Făgărașului și a satului Galați, urmându-și o rută despre care nici astăzi nu știu nimic. Spectacolul trebuie să fi fost înfricoșător pentru cei maturi, iar spaima pe măsură. însă pentru copilul care eram, uruitul greoi al bombardierelor trebuie să fi fost, cu certitudine, fascinant. Era ca într-un joc :
    cum îmi petreceam cea mai mare parte din timp prin curtea casei și prin grădină, auzeam și uneori vedeam avioanele. Atunci fugeam cât mă țineau picioarele în casă și strigam la ai mei „hai, baaa !”, ceea ce însemna haideți în grădină, adică la oi, unde pășteau liniștite cele trei sau patru oi ale bunicii. Și cei din casă fugeau și ei cât puteau de repede ca să se adăpostească… Cum nu era vorba de vreun adăpost propriu-zis, toți se strângeau sub coroana vreunui pom mai mare, ca să nu-i vadă, vezi Doamne, piloții americani. O logică tot era în povestea asta. Și dacă s-ar fi lansat din greșeală o bombă, era mai probabil ca aceasta să lovească o casă, și nu o biată grădină.
        Firește, toate acestea mi-au fost povestite, mai târziu, de către părinți, memoria mea nu a reținut nici măcar o imagine. Și așa a trecut războiul, ca într-un joc fascinant. Dar nu-i exclus ca o parte din spaima celor maturi să se fi transmis și asupra copilului…
        A urmat apoi instaurarea sau, ca să folosesc o vorbă des uzitată din 90 încoace, „implementarea” (o vorbă stupidă ca atâtea altele) bolșevismului, practic ocuparea României. Ce a însemnat asta pentru cei maturi ? S-au scris cărți, mai bune sau „vinovate” pe tema aceasta, dar parcă e, în continuare, prea puțin, față de „orizontul de așteptare” al societății românești sau, dimpotrivă, fașă de „orizontul închis” sau, în sfârșit, față de „orizontul prea deschis” spre frivolități, stupidități, imitații și, în general, spre Distracțiie (noua zeiță la care au decis să se închine atâția români, și al cărei nume trebuie rostit cu o intonație anume, asemenea atâtor „năimiți” din televiziuni și studiouri de radio, deveniți peste noapte „dascăli” ai națiunii).
        Ce s-a întâmplat deci cu cei maturi, cu românii ? Unii, puțini, au încercat să opună rezistență în munți. Conștienți că n-au nici o șansă să elibereze România de ocupația sovietică, ei s-au sacrificat pentru a insufla generațiilor de români o lecție a demnității naționale, după cum mi-a declarat unul dintre ei, „gazdă” a luptătorilor din munți. Despre cei, mulți, care au umplut pușcăriile, lagărele, sau au fost deportați, mai ales în Bărăgan, s-a scris mult, dar parcă, iarăși, nu îndeajuns și mai ales nu îndeajuns de convingător, prea puține cărți sau articole având acel „suflu” sau chiar har, care să dezmorțească sentimente naționale puternice și convingeri pe măsură. Iar când asemenea cărți au existat, totuși, nu s-au bucurat de atenția cuvenită, nu de puține ori fiind tratate cu condescendență, la sertărașul de „memorialistică”. Cei mai mulți dintre români au ales însă să se „plieze”, ca de atâtea ori în istorie ; să plece capul, să cânte pe melodia preferată a ocupanților (mai în glumă, mai în serios spus, în acei ani chiar a existat o emisiune la radio, „Să învățăm limba rusă cântând”), să mimeze și să imite, învățând de zor o puzderie de cuvinte noi și stupide, care țineau de „lupta de clasă”, „conștiința de clasă” și, totodată, să-i proslăvească pe criminalii cotropitori.
    Altfel spus, cei mai mulți dintre români s-au „dedublat”, absolvind „cursul rapid” al dedublării, pe care și-i l-au predat unii altora. Oricum, „lecția dedublării” a fost învățată temeinic, spre deosebire de „Curs scurt de istoria PCUS”, pe care nu l-au citit cu adevărat, probabil, decât o mână de carieriști sau și mai puțini „fanatici”. Tot felul de inși, mai ales intelectuali, genul acela de viteji „după război”, au condamnat și „înfierat” acest tip de atitudine, după care românii „s-au pliat”. Sunt departe de a-i condamna și poate ar trebui să scriu o carte ca să-mi desfășor toate argumentele. M-am străduit să-i înțeleg și să-i iubesc pe ai mei așa cum sunt, cu calitățile și defectele lor, în fapt ale noastre, ale tuturor. în orice caz, destule popoare au adoptat calea „dedublării”, pentru a nu pieri sau pentru a evita masacre. Iar în ce-i privește pe „inchizitorii de ocazie”, care clamau neobosiți „lașitatea românească” și constatau cu „disperare” că „mămăliga nu face explozie”, între timp lumea s-a cam lămurit ce urmăresc de fapt… Altfel, bine stimulați, ei continuă și în clipa de față să-și facă „misiunea”.
        „Implementarea” bolșevismului în România a fost rapidă și foarte eficientă. Metoda adoptată a fost aceea a terorii (alternată cu etalarea și exhibarea unor sloganuri utopice, cu minciuna ca politică de stat- clasa muncitoare, clasă conducătoare ș.a., care au semănat multă derută și confuzie, cel puțin un deceniu, apoi, cu vremea, mulți oameni au început să se dumirească) iar instrumentul folosit – Securitatea, sub diferitele ei denumiri. Partidul Comunist Român s-a construit, în fapt, cu „ajutorul” dur al Securității, în anumite perioade legătura lor fiind atât de strânsă, mergând până la confundare, ba aș spune că au existat ani în care se putea pune întrebarea cine conducea, de fapt, România. Securitatea a apărut, de la început, ca o Instituție a terorii matură, bine organizată, eficientă, cu directive cât se poate de clare, venite întotdeauna de la Moscova. Și nu e de mirare, de vreme ce Securitatea și chiar România erau conduse de consilieri sovietici. Iar acești consilieri preferaseră (fără îndoială, având ordine precise tot de la Centru, de la Moscova, pentru că nimic nu era lăsat la voia întâmplării) să completeze primele „state de funcțiuni” cu reprezentanți ai minorităților, cel puțin în privința ofițerilor și subofițerilor, adică evrei, cu precădere de limbă maghiară, maghiari, ruși din Basarabia, secui, țigani. Poate există o statistică procentuală în acest sens, dar dacă nu există, n-ar strica să o facă totuși cineva. Atunci se va vedea și mai clar genul de politică stalinistă dincolo de limitele cinismului, aplicată în România. Să nu se înțeleagă însă că românii au lipsit din aceste prime eșaloane ale Securității. Un personaj foarte bine construit îl găsim în romanul lui Mircea Eliade, „Noaptea de Sânziene”. E vorba de anchetatorul Duma, intelectual ratat, ros de ambiții și invidie, deloc lipsit de inteligență „profesională”, care îl anchetează (parcă de când lumea) pe profesorul de filosofie Biriș, căruia i-a fost cândva amic, alternând bătaia (cruntă) cu promisiuni „generoase”, condiționate de acceptarea colaborării. Sunt scene memorabile.
    Lângă școala mea, aflată tot în apropierea Combinatului, și unde am învățat până am mers la liceu, se afla o unitate militară de Securitate. Ei asigurau paza Combinatului, dar cu siguranță că făceau incursiuni și în munți, pentru a vâna „bandiți”, cum îi numea propaganda. Din când în când erau lansate zvonuri despre „atrocități” comise de „bandiți”- atacuri asupra unor turiști, violuri, asasinate, jafuri. Dar n-aș putea spune acum că ai mei sau vecinii păreau îngrijorați în vreun fel. își vedeau de-ale lor.
        Însă mie nu-mi păsa de toate acestea. Îmi petreceam mult timp în curtea școlii, jucând fotbal, și mai trăgeam cu ochii în curtea militarilor. Jucau și ei fotbal, volei, făceau gimnastică… Plecau la instrucție sau în misiuni cântând cântece populare (doar „Zărzărică, zărzărea” mi-l mai amintesc) sau altele, „tematice”, compuse în grabă de „compozitori” fără rușine, pe versuri de poeți tot fără rușine și cu talent „deturnat”. Erau băieți simpatici, veseli, care nu păreau să aibă habar de ce li se întâmplă.
        Cum canalele culturale de legătură cu lumea occidentală fuseseră retezate, în copilărie am văzut destule filme sovietice, propagandistice, desigur, dar făcute profesionist. Aveau ca loc al acțiunii colhozuri fruntașe, unde toată lumea era fericită, iar seara flăcăi și fete ieșeau pe ulițele stanițelor și cântau minunate cântece rusești, acompaniați de armonici vesele ; probabil textele erau adaptate, dar melodiile erau într-adevăr fascinante. Rubăștile viu colorate ale flăcăilor străluceau de curățenie, băsmăluțele fetelor și bluzele ca și fustele așijderea, iar încet încet, în mintea mea de copil a început să se contureze un univers al raiului comunist sovietic, foarte diferit de ceea ce vedeam în jur : oameni suferind de o tristețe nelămurită, roși de boli, îmbrăcați ponosit, alimente pe cartele, sărăcie și (deja !) chiar mizerie. îmi amintesc foarte bine că, la un moment dat, în mintea mea de copil încolțise ideea că, atunci când voi fi mare, să plec din țară și să mă stabilesc în Uniunea Sovietică. Dumnezeule, Utopia chiar funcționa ! Mai erau apoi puzderia de cărți traduse, cu eroi din război, cu partizani, cu frumoase basme rusești, cu Șolohov, toate într-un „melanj” foarte bine făcut de către importantele forțe propagandistice. De altfel, sistemul propagandei sovietice funcționa ireproșabil, ajutat și de specialiști ai KGB, din moment ce a avut un ecou considerabil în Occident, producând atâția „tovarăși de drum”, unii dintre ei celebri. Asupra acestui fenomen atât de vast și care, fără îndoială, a întârziat și el „căderea comunismului” nu voi poposi nici măcar în treacăt.
        Și totuși, moartea lui Stalin (1953) m-a nedumerit, chiar dacă eram, ca să spun așa, un copil aproape îndoctrinat. în primul rând, am văzut alți copii în jurul meu care plângeau, dar i-am simțit că se prefăceau. în al doilea rând, mi se părea că ne păștea o Catastrofă, pe toți cei din Lagărul nostru. Pentru prima oară am mers la tata și i-am pus o întrebare „politică” : ce va fi cu noi, ne vor cuceri imperialiștii ? Tata, care avea probleme serioase la dosar și scăpase de pușcărie doar printr-o minune, și care evita să discute cu noi sau de față cu noi orice ar fi putut fi colportat de către niște copii încă inconștienți, mi-a zis doar să-mi văd de școală, că nu va veni niciun imperialist peste noi. Și așa a și fost.
        Atâta timp cât am fost elev la Liceul „Radu Negru” (devenit între timp „Școala Medie nr. 1” Făgăraș, practică obișnuită în epocă, pentru a se șterge orice simboluri naționale), între 1956-1960, perioada de „pacificare” a românilor practic se încheiase. Liceul care dăduse luptători în Munții Făgărașului, „gazde” de partizani, oameni de legătură sau pur și simplu simpatizanți, unii „ridicați” din băncile școlii, funcționa acum ca un liceu obișnuit, iar „subiectul” celor întâmplate doar cu câțiva ani înainte parcă dispăruse în neant. Făceam parte dintr-o clasă „umanistă”, nou înființată și întâmplarea a făcut să devenim, băieții, un grup unit, considerat în liceu cam rebel. Le dădeam destule bătăi de cap profesorilor, însă nu-mi amintesc să fii făcut vreodată vreun gest de revoltă cu conotație politică. Aveam cu toții o înclinație spre boemie, mergeam la baluri, „ceaiuri”, petreceri prin satele din jur și în oraș, desigur, și nimic nu părea să tulbure stilul acesta rebel-adolescentin de a parcurge anii de liceu. Și totuși… De te miri unde, aflam că cutare coleg avusese o rudă sau chiar rude (tată, frate, unchi, văr) care făcuse pușcărie sau chiar își sfârșise viața în detenție, fiindcă „fusese în munți”. Acum știam clar că aceia nu fuseseră „bandiți”. Zi după zi, informațiile se înmulțeau, din toate punctele de vedere. Ajunsesem să urăsc comunismul și pe ocupantul sovietic, dar prudența era maximă.
        Adevăratele clarificări au venit însă în vremea studenției. Nici în liceu, nici în facultate nu mi-am bătut capul cu ideea că printre noi vor fi fost informatori ai Securității. Pur și simplu nu-mi păsa, dar adevărul e că nu m-am „deschis” decât de câteva ori, și atunci doar după îndelungi tatonări. Dar în prima jumătate a anilor 60, timp de un deceniu, sau chiar mai mult, un vânticel de libertate a bătut totuși deasupra României. Beneficiile de care ne-am bucurat atunci au fost mai mari decât se recunoaște îndeobște. Au apărut cărți, circulau manuscrise, presa producea și ea, din când în când, „revelații”, fie cu sau fără voie de la poliție, după care cine a vrut cu adevărat s-a putut informa pentru o mai dreaptă situare a noastră ca țară și ca neam în istorie și în contemporaneitate. Au fost ani buni, din mai toate punctele de vedere, chiar dacă, privindu-i acum, regret că ei n-au fost folosiți la intensitate maximă. De pildă, ca să ne referim doar la literatură, „libertatea”, fie ea și parțială, a dus în cea mai mare măsură la o „explozie” a formalismelor de tot felul, unele aiuritoare prin „gratuitate” și lipsa lor de sens. Însă mă gândesc acum că nu-i mai puțin adevărat că cenzura, dimpreună cu Securitatea, se mai rafinaseră și, prin câteva vârfuri ale lor, vor fi considerat că era preferabil să „liberalizeze” formalismele, mult mai inofensive decât acceptarea unor opere sau a unor atitudini care să pună în discuție legitimitatea regimului.
        A mai fost apoi momentul 68, când pieptul și inima multor români s-au umplut de aer proaspăt, de speranță și o anumită doză de încredere. Toate acestea au devenit însă iluzii câțiva ani mai târziu, când într-un ritm tot mai accelerat a început edificarea dictaturii ceaușiste.
        Despre această dictatură bizară s-a scris enorm. Am scris și eu în câteva rânduri, probabil voi mai scrie. M-am referit și la un aspect mai puțin băgat în seamă, și anume la șantajul național cu „pericolul rusesc”. După 68, se răspândise ideea, mai ales printre intelectuali, că avem nevoie de liniște și disciplină și unitate (desigur, în jurul…) în țară, pentru a nu oferi nici un pretext sovieticilor de a interveni în România pentru a ne ocupa. Acest pericol era real, fără îndoială, dar în același timp, cum am spus, dictatura se tot întărea într-un ritm accelerat și în forme din ce în ce mai aberante, insuportabil de umilitoare pentru toate categoriile de „oameni ai muncii”. Dar am cunoscut, în epocă, intelectuali patrioți care mi-au părut a fi sincer îngrijorați de „pericolul rusesc”. Dacă obiectam, în forme nuanțate, că totuși asta nu justifica cutare sau cutare măsuri aberante și că nația nu trebuie să fie ținută în chingi, dimpotrivă, mi se argumenta că avem nevoie de o personalitate foarte puternică, asemenea unor voievozi de pe vremuri, care ținuseră piept turcilor, și care să nu permită românilor să se disperseze. Căci neamul nostru, mi se spunea, ș.a.m.d., ș.a.m.d.  în orice caz, chestiunea era destul de „pe muchie”…
    În sfârșit, ajungem la Revoluția Română. Și în acest moment, după atâția ani, mi se pare frapantă strădania multor intelectuali de a o numi în toate felurile („lovitură de stat”, „evenimente”, „revoltă populară” ș.a.) numai „revoluție” nu. Li s-o fi părut prea mult și poate prea nobil să avem o revoluție ? Prefer să apelez la cuvintele lui Soljenițîn, rostite în 1993, invitat fiind la ceremonia insurgenților din Vendee, victime ale terorii revoluționare din Franța, 1793-1794 : „Niciodată nu-i pot dori o mare revoluție niciunei țări. [...] Orice revoluție declanșează în oameni instinctele celei mai elementare barbarii, forțele opace ale dorințelor, ale rapacității și ale urii. Nicio revoluție nu poate îmbogăți o țară, cu excepția câtorva descurcăreți fără scrupule. Ceea ce aduce ea în general sunt nenumărați morți și, în cazurile mai grave, o degradare durabilă a populației [...] Dacă Revoluția Franceză a secolului al XVIII- lea n-a dus Franța la ruină este numai datorită faptului că a avut Thermidor-ul. Revoluția Rusă n-a cunoscut un Thermidor care ar fi știut să o oprească, ea a antrenat poporul nostru până la capăt, până la abisul prăbușirii.” Chiar dacă n-o fi fost o mare revoluție, susțin în continuare că ea a fost necesară. Cât despre cei ce au contestat-o și o contestă încă cu vehemență, mai spun doar atât : mare-i grădina lui Dumnezeu !
    Dealtfel, în toată perioada „Tranziției” (termen genial, ca și altele, cum ar fi „reabilitarea șoselelor” ? ! ? !), care a permis Jaful național (dar ce n-a permis oare ?), clasa politică a fost făcută, pe bună dreptate, „cu ou și cu oțet”. Dar, vorba aia, unde ne-au fost gânditorii ? Cei ce s-au grăbit să se numească „lideri de opinie”, „directori de conștiință” ș.a., și dintre care unii umplu și acum sticla televizoarelor seară de seară, au spus atâtea gogomănii, dovedind o crasă necunoaștere a realităților românești și a României profunde, paralizând energiile unei nații cu tone de defetism (altfel, o doctrină de război, nu-i așa ?), încât, am mai spus-o, „vinovățiile” s-ar cuveni să fie împărțite.
    Prea mulți oameni din țara asta și-au secătuit energiile sau ne-au părăsit, parcurgând războiul, instaurarea bolșevismului și consolidarea lui, cu toate consecințele, apoi marea umilință a dictaturii ceaușiste și, în sfârșit, „epoca tranziției”… Dar nu e oare prea mult pentru niște bieți oameni ?
    În general, Occidentul (pe care, iarăși, destui politicieni și lideri intelectuali l-au tratat ca pe o instanță morală), prin „trimiși” de tot soiul ne-au mustrat, ne-au tras șuturi în dos, ne-au vorbit cu aroganță și cu un dispreț abia disimulat… în toată această perioadă, din câte cunosc, un singur om, pe la începutul anilor 90, Bernard Kouchner, ministru în guvernul francez, a declarat, cu nu mai știu ce ocazie, că oamenii din Est nu cer nimic de fapt, decât puțină înțelegere.
    Da, aș adăuga, după ieșirea din infern, doar atât : puțină înțelegere… Pe care n-am avut-o și n-o avem. Dar de ce-am fi așteptat asta de la Occident, din moment ce cetățenii României n-au avut și nu au „puțină înțelegere” din partea alor lor, din partea celor care-i tot conduc din 90 încoace ? Hai să răspund cât mai simplu, fără să mă mai complic : pentru că ei n-au ieșit din nici un infern, ei au ieșit din alte cotloane.

    Mihai Sin

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.57 Seconds