Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 29 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Proza: Cornelia Paun. Socul. Povestire
    Scris la Saturday, July 09 @ 18:05:50 CEST de catre asymetria
    Memoria Cornelia Paun scrie "Paul se gândi că, poate cu relațiile securistului n-ar fi dus-o acum atât de rău la facultate. Șeful de catedră actual era făcut profesor universitar de către comuniști, din simplu muncitor. Când a fost el student, era cel mai slab profesor din Universitate. Avea însă activitate intensă ca turnător la Securitate. Și ca urmare, acum, numai el a rămas dintre cei vechi. Acum este cel mai tare !


    Șocul

    Un șuierat prelung, sfâșietor, ca un bocet disperat pătrunde adânc sufletele celor aflați pe aripile bulevardului din centrul Bucureștiului. Fiecare părticică a corpului tresare. Fiori reci parcurg succesiv, fiecare centimetru al coloanei vertebrale. Dacă erai fericit, liniștit , visător, totul s-a spulberat într-o secundă... Este însă ceva obișnuit pentru locuitorii din apropierea arterelor principale ale Bucureștiului. La aproximativ cincisprezece minute te învăluie o astfel de explozie sonoră. O mașină de pompieri, o salvare sau o mașină a Poliției... Intensitatea sunetului face să vibreze orice părticică a corpului omenesc. Poate datorită îmbinării incredibile a sunetelor dureroase, ascuțite, care te pătrund instantaneu sau a vaietului care te înfioară, prevestind ceva rău ? Sunetele sunt mai intense în puterea nopții. Noaptea trece foarte rar câte-o mașină. Dar sigur câteva mașini cu șuieratul înfiorător te vor scoate brusc din dulcea împărăție a visurilor, spre a te conduce în cea a coșmarurilor reale. Apelul telefonului mobil a părut extrem de armonios, deși era începutul unei întâmplări înfiorătoare și cât se poate de adevărată.
    - Carmen, tu ești ? mă întrebă vocea de pe mobil.
    - Da ! răspunsei eu prompt.
    - Sunt Isabela ! Am găsit o casă de cumpărat ! De fapt, un apartament într-o casă ! grăi vocea . - Nu este cumva vreo excrocherie ? am întrebat-o neîncrezătoare. Mare minune ar fi să fie totul în regulă ! Mi-a spus un notar că nu a mai văzut vânzare corectă în ultimii ani ! Excrocii mai săraci vor să încaseze numai avansul, dar să rămână în casă. Îți spun fără jenă că nu au unde să se ducă, adică nu vor să-ți vândă nimic. Mafioții imobiliari însă îți iau banii pe toată casa și nu-ți dau nimic. Și n-ai nicio șansă să-i mai recuperezi !
    - Sper să fie bine ! Tu, unde ești ? mă întrebă Isabela.
    - La Universitate ! i-am răspuns. Am terminat acum orele.
    - Urcă-te într-un 16 și îți spun eu unde să cobori ! Al meu soț are multe cursuri cu studenții în acest semestru și nu poate veni acum. Eu vreau să văd astăzi casa. Te rog, vino cu mine !
    - Bine ! acceptai eu, fără discuții.
    Și nu regretai deloc. Traseul tramvaiului este un spațiu, în care se împletesc în mod straniu, istoriile ultimelor două secole, încremenite haotic într-un colaj misterios.
    Plimbarea cu tramvaiul 16 este o călătorie cu luntrea pe Archeon, șoferul fiind o tristă călăuză. Drumul îți oferă cele mai inedite experiențe.
    De abia parcurgi o sută de metri și intri într-o altă lume, un fel de Valea Plângerii atemporală. O împărăție cenușie, ca o pânză pictată în nuanțe de gri, creație a unui artist deprimat. De la trotuarul înveșmântat în nuanțe întunecate la cenușiul albăstrui al cerului... Apar clădiri construite la început de secol, aflate în paragină, fără geamuri sau ferestre, cu pereți scorojiți, din care ți se dezvăluie fără pudoare cărămida stacojie, trecută prin negura vremurilor, rămășițe de ziduri. Distruse... ca după vreun cataclism sau vreun atac armat ! Par imagini din Beirut, din timpul războiului ! Printre ele și câteva construcții noi : coloși de sticlă, de un albastru intens, pur și metal argintiu, ce adăpostesc vreo două bănci și sediul unei corporații ! Apare chiar scheletul înfiorător al unei noi construcții. Dar senzația este similară cu vederea unui schelet uman . Și din loc în loc, terenuri năpădite de buruieni înalte, filiforme ... Printre ele, apare gingaș, câte-o spirală ascendentă de frunze alternante, decupate în forme interesante, care nu se simplifică decât reducându-se din ce în ce mai mult spre vârful plantei, unde sfârșesc prin a deveni sepalele caliciului, aliniate în cerc. Este o întoarcere spre începutul lor și în același timp un nou început, cel al florii fermecate. Căci orice floare îți dezvăluie privirii, dacă o studiezi cu atenție, miracolul ei. Chiar dacă este o simplă buruiană...
    Observ că tramvaiul îmi oferă o ocazie, pe care nu aș avea-o ca simplu trecător, prin acest traseu. Ca un veșnic căutător al frumosului, pot admira însă printre mormanele de moloz și ziduri, delicatețea detaliilor dantelate, aflate deasupra arcadelor eliptice. Mă las fermecată de misterul statuilor reci de marmură albă, ce tronează cu superioritate pe zidurile firave ale clădirilor, făcând abstracție de restul peisajului.
    Ca pieton, cred însă, că n-aș admira prea liniștită sabia de piatră și gata de luptă a vajnicului soldat roman, ce străjuiește deasupra intrării unei clădiri din fața mea, arborat de ziduri, care se mai susțin ca printr-o minune, căci ar putea zbura oricând deasupra mea. M-ar cutremura minunatul cap al nemuritoarei Venus, suspendat în arcada unui balcoan, căci oricând m-ar putea arunca, pe mine, ca simplu muritor, pe alte tărâmuri, din împărăția misterioasă a umbrelor cenușii... Mai stranii oare decât drumul pe care-l parcurg ?
    Parc-aș fi într-un tunel al timpului, în care am fost proiectată instantaneu, în Bucureștiul începutului de secol, fiind conștientă totuși de prezent. Mă gândesc că, pentru amatorii de senzații tari din Occident ar fi ceva inedit. Dar pentru noi, care avem parte de astfel de lucruri permanent, un așa experiment pare ceva obișnuit, neglijabil.
    Un mic parc se dezvăluie și în mijlocul lui, un foc cu flăcări portocalii-roșiatice, străjuit de figuri stranii: un Jean Valjean al timpurilor noastre, al acestor locuri și câteva personaje mizere, zdrențuroase, cu figuri marcate de o ură diabolică, desprinse parcă din romanele lui Dickens...Cu care nu ai vrea să te întâlnești vreodată face-to-face.
    Extrem de puține case sunt totuși renovate. Acelea în care și-a făcut sălaș vreun partid, vreo asociație... Construcțiile preluate de firme sunt cele mai șocante, prin combinația total nepotrivită a amestecului de modern, cu elemente antice, arhitecturale.
    Ochii îmi zboară încântați spre arhitectura fascinantă a clădirii din față. Încerc să savurez fiecare detaliu... Privirea mea parcurge cu nesaț acest neant al paradisului intersecțiilor dintre gingașele arcuri eliptice, cu minunatele trasee parabolice, al delicatelor coloane hiperbolice pe care tronează din loc în loc sfere perfecte. Irisul meu devine originea sistemului de referință, față de care poți calcula orice rază sau lungime de arc, orice suprafață. Clipa devine originea sistemul de referință temporal, momentul în care întorci clepsidra și firele de nisip fin și auriu încep timide să se strecoare. În această lume a infinitului, nu poposești însă prea mult... Te trezește la realitate anunțul sec, glacial, montat pe peretele din față : “Magazin social”. În stânga, domnește însă un mic castel de un verde primăvăratec, ce te încântă. Raza privirii urmărește din nou însetată, fiecare detaliu, fiecare rotunjire a minunatelor capiteluri din marmură. Starea de feerie dispare rapid. Căci privirea cade pe panoplia rigidă, fixată pe fațada clădirii, în dreapta, la doi metri de sol : “Magazin - ARME ȘI MUNIȚII” ! Privesc atunci mirată spre călătorii din tramvai, sincronizați perfect cu împărăția cenușie de afară. Cu hainele lor, cu gândurile lor...Toți privesc în gol. Plutesc cu toții în imensul ocean al gândurilor personale, al problemele zilnice, de parcă totul în jur este ceva obișnuit, ceva normal. Exteriorul nu-i mai interesează de mult ...
    Printre ziduri demolate, într-un început de stradă tip arc parabolic deformat , figuri mizere, zdrențăroase, cu fețe întunecate... Te gândești fără să vrei la Dante, călătorind printr-unul din cercurile infernului. Unul pe care nu l-a descoperit însă. Un Infern pământean...
    O fetiță jucăușă atrage în fuga ei un câine fioros, ca un Cerber. Lătratul său cheamă o haită din apropiere. Câinii o înconjoară și sar la fetiță, arătându-și colții lucitori. O acoperă cu labele lor nervoase. Și atunci, din curbă, un bărbat aruncă după ei cu un băț. Țipă la ei și-i gonește... În fața lor tronează pios o biserică. Și aceeași stranie comuniune între noul distinsei cupole renovate recent, al intrării laterale proaspăt zugravite și vechimea zidurilor dinspre bulevard, decojite haotic, străpunse violent de moderna țeavă a centralei termice, recent instalate și pe care apare o tăblie, cu specificația „MONUMENT ISTORIC”.
    Gândul îmi fuge nostalgic la sărmanii bătrâni, care locuiesc în vechile case, încă întregi, în care se află probabil cărți de valoare și obiecte de artă inestimabile, la fel ca elementele de arhitectură ce le ornează la exterior, la spaima pe care o trăiesc acești oameni zilnic, neputincioși în fața pericolelor. Căci grupul lui Jean Valjean din părculeț părea pus pe fapte mari. Planifica acțiuni de anvergură... Am ajuns în zona casei de vânzare înainte cu jumătate de oră. Ne-am gândit atunci să căutăm casa, după indiciile pe care le dăduse agentul imobiliar: vechimea clădirii, tipul construcției, aspect. Presupunând că informațiile date corespundeau realității...
    Două case imense corespundeau descrierii. Le-am studiat însă de la distanță. Mai ales că, la una din ele, o persoană aflată la fereastra din mansardă, ne urmărea cu privirea, după o perdea dantelată, deasă și îngălbenită de vreme. Nu am reușit să-i deslușim figura. Bănuirăm că este o persoană în vârstă.
    Isabela era gânditoare. Gândurile îi zburau involuntar la ziua anterioară. Ce mult își dorea ca totul să fie real ! Să poată cumpăra apartamentul. Se gândi visătoare, la tot ce se întâmplase.



    Paul o aștepta la ușa spitalului. O văzu pe Isabela ieșind în grabă și o întâmpină cu glasul emoționat de știre :
    - Stai să-ți dau o veste trăznet ! Am găsit casă de cumpărat !
    Isabela nu spuse nimic și îl privi fără să reacționeze, absentă.
    - Isabela , tu mă auzi ? Am găsit casă ! repetă Paul.
    Ca trezită din somn, Isabela îi răspunse în sfârșit :
    - Casă ? Ai găsit casă de cumpărat ? Dar ne permitem ? întrebă ea.
    - Da ! Are un preț bun ! spuse vesel Paul.
    - Și unde s-o fi aflând ? întrebă Isabela neîncrezătoare.
    - Aici, aproape la câteva străzi. Am vorbit cu agentul imobiliar și a spus că luni, putem să mergem, să o vedem. Știu numai numele străzii.
    - Hai să ne uităm acum ! spuse Isabela nerăbdătoare. Sigur ne dăm noi seama care este ! - Bine ! acceptă Paul . Mergem acum, dacă vrei !
    Străbătură câteva străzi, Traversară bulevardul și intrară pe o străduță.
    - Uite o casă mai veche ! Aceasta o fi oare ? Dar, nu este prea mare ? La parter și primul etaj nu locuiește nimeni. Uite însă la mansardă, o bătrână ne privește ? spuse Paul.
    Se uitară amândoi curioși spre fereastră, studiind în același timp, cu atenție clădirea. La parter, termopanele proaspăt montate contrastau puternic cu restul clădirii. Parterul era zugrăvit recent, dar etajele erau cu tencuială scorojită, într-o stare puternică de degradare. Dacă priveai mansarda, nu-ți trebuia multă imaginație să o vezi spulberată de orice mișcare, produsă în apropiere. Pur și simplu te speria ! Aveai senzația că în clipa următoare îți va cădea în cap !
    Bătrâna fugi speriată de la fereastră.
    - Hai să mai vedem și alte case. Poate o ghicim pe a noastră ! spuse Isabela. Doar n-o fi tocmai aceasta !
    âDupă ce străbătură străduța, tot casa cea veche se apropia mai mult ca descriere, de prezentarea făcută de agentul imobiliar.
    - Lasă că aflăm luni care este , spuse Paul. Să avem și noi puțină răbdare !
    - Bine, acceptă și Isabela.


    Agentul imobiliar ne sună însă și apăru imediat cu autoturismul său la locul de întâlnire. Am plecat împreună spre casă. În fața casei, ne aștepta o femeie de peste cincizeci de ani, corpolentă, cu ten măsliniu și un păr lung, lins, vopsit negru-albăstrui. O însoțea un tânăr grăsuț, cu trăsături ce marcau evident retard intelectual.
    Femeia se prezentă cu tupeu, ca doctor stomatolog într-o comună din jurul Bucureștiului, unde zicea că și locuiește, împreună cu fiul său. Așa ni se mai risipiră și nouă puțin îndoielile apărute în gândurile noastre, la vederea feței întunecate.
    - Avem o vilă în construcție ! spuse femeia. Iar acesta este fiul meu. Și el a terminat medicina, la particular, spuse vorbăreața doamnă. Cât a fost student, i-am cumpărat apartamentul acesta din casă, pe care acum vreau să-l vând.
    Am intrat în curte. Exteriorul clădirii arăta destul de bine pentru trecerea ei prin negura vremurilor.
    - Ar fi fost mai bine dacă era situat la stradă ! exclamă Isabela.
    În curte, bucăți de trotuar spart și gunoi expandat din interiorul pubelei.
    Am urcat pe rând, cu toții, pe o scară îngustă, în spirală, până la etajul întâi al casei. O ușă de termopan, proaspăt montată ne apăru în fața ochilor. Agentul imobiliar o deschise.
    Apartamentul era relativ mic, față de spațiile cu care eram obișnuiți și în care locuiserăm până atunci. Dar erau în casele părinților. Interiorul vechi era completat cu termopane, gresie și faianță nouă, instalații sanitare moderne. Prețul era însă acceptabil.
    - Apartamentul era dorit de vecina de deasupra. Dar noi nu vrem să-l vindem ei. Să nu vorbiți cu ea ! Este cam nebună, ne spuse doamna cea întunecată.
    - Și cu notarul, cum facem ? întrebă Isabela.
    - Puteți să-l alegeți d-voastră. Noi avem însă notarii noștri. Și avocați, și relații... Putem la ei să facem actele. Dacă vreți, bineînțeles !
    - Nu , nu ! Mai bine alegem noi notarul ! spuse Isabela, gândind că așa vor fi mai siguri de corectitudinea tranzacției ce o vor efectua.
    - La plecare, doamna rubicondă le oferi darnică, câte un CD de muzică populară.
    – Acesta este CD-ul cu înregistrările mele. Eu sunt foarte pasionată de muzica populară. Am cântat și la un post de televiziune, ne spuse joviala femeie.


    După trei zile, Isabela mă sună din nou :
    - Bună ! Mâine îmi cumpăr casa ! Am plătit deja avansul ! Și am încheiat precontractul, îmi spuse ea grăbită.
    - E totul în regulă ? o întrebai. Vezi că pericolul să fiți excrocați este foarte mare!
    - Da, am văzut și eu la televizor un pastor din Cluj, care a luat bani de la oameni pentru apartamente noi și nu a construit nimic. Și nici nu a pățit nimic, spuse Isabela. La fel și în Brașov, un fost judecător a întocmit riguros contracte, prin care păgubiții dădeau banii, dar el nu era obligat să le dea nimic în schimb, continuă Isabela.
    - Am văzut și eu niște cazuri din București. La știri spuneau că sunt vinovați cumpărătorii. Că trebuiau să se intereseze. Oamenii spuneau în interviu însă că s-au interesat... Ai avut grijă cu notarul ? am întrebat-o .
    - Păi noi am găsit-o pe notăriță, mi-a răspuns.
    - Un coleg de la facultate, mi-a povestit cum el, cu un prieten, și-au făcut firmă de imobiliare, imediat după revoluție și le-au luat la toți cei care au apelat la ei casele. Oamenii au avut încredere și și-au dat actele pentru a-și vinde proprietățile. Nici măcar nu le trecea prin cap că ar putea fi excrocați. Numai în filme mai văzuseră așa ceva ! i-am povestit Isabelei.
    - Și acum, bănuiesc că, al tău coleg este foarte bogat, îmi spuse Isabela.
    - Nicidecum ! Prietenul a fugit cu toți banii câștigați, iar colegul meu a rămas cu datorii de plătit, am lămurit-o eu imediat.


    Paul și Isabela se întorseseră să viziteze casa. A doua zi trebuiau încheiate actele de vânzare–cumpărare.
    - Isabela, trebuie să vorbim și cu vecinii, să vedem care este situația. Cu singura vecină pe care am văzut-o, nu putem discuta. Și proprietarii ne-au sfătuit să nu vorbim cu ea. Să vedem ce este cu ceilalți. Că de câte ori ne-am învârtit pe aici, nu am văzut nicio persoană, cu excepția vecinei ciudate de deasupra. Nu-i cam straniu ? spuse Paul.
    Intrară pe ușa din față, în corpul de la stradă. Urcară scările la primul etaj și apăru o ușă metalică, proaspăt montată. O ușă identică cu cea de la apartamentul prezentat lor, de agentul imobiliar. Bucăți din foliile albastre care o ambalaseră la transport erau prezente pe suprafața ușii, la fel ca la cealaltă. Bătură la ușă, sunară, dar nimeni nu le răspunse. La etaj, stupoare ! O ușă identică. Sunară, bătură la ușă. Din nou, niciun rezultat. Paul și Isabela erau atât de șocați, încât nu rostiră niciun cuvânt. Nici măcar părerile nu și le spuseră, așa cum făceau ei de obicei. Poate pentru că își doreau atât de mult o casa a lor... Și până acum găsiseră numai excroci. Mama lui Paul a încercat de când era el student, să-i cumpere o garsonieră în București. Și nu reușise. Găsise fie persoane particulare, fie agenții, ce doreau numai să excrocheze. Oare cum reușesc unii totuși, să-și cumpere în mod real, o casă sau un apartament? se întreba mereu Paul. Probabil trebuie să o iei de la persoane cunoscute sau să ai cunoștințe serioase la agențiile imobiliare , se gândea el. Unii au mai reușit să facă tranzacții într-adevăr. Dar cât de mulți sunt cei care au luat țeapă ! Un coleg mai în vârstă de la facultate îi spuse că o fostă colegă, căsătorită cu un angajat la o televiziune au fost păcăliți și nu au putut rezolva nimic. Chiar vecina lor, directoare la un liceu a fost excrocată. A cumpărat apartament într-un complex rezidențial și a plătit o sumă mare din bani. Când a văzut că nu are șanse să se mute vreodată în apartament, a vrut să-și rezolve problema prin judecată. Dar tot demersul a fost inutil pentru că, contractul era atât de bine întocmit de avocatul societății care vindea imobilul, încât aceștia, prin acte nu erau obligați să dea nimic, deși primiseră banii pe apartament.
    Pe o stradă de lângă Universitatea unde lucra Paul, locuia o bătrână într-o casă pe care o vânduse succesiv, din 1990 la douăsprezece persoane. Și excrocheria s-a aflat doar la al doisprezecelea cumpărător, acesta fiind singurul care a vrut să se mute în casă. Era din provincie. Restul cumpăraseră casa numai cu scopul de a investi niște bani. Povestea i-a istorisit-o chiar portarul de la Universitate. I-a arătat și casa cu pricina. Ultimul cumpărător chiar a dat în judecată, că avea nevoie de locuință, după ce rămase și fără bani, dar nu a câștigat. Situația era prea complicată. Bătrâna își explica simplu la judecată excrocheria :
    - Maică, am vrut și eu să trăiesc mai bine. Ca din pensie, banii nu prea îmi ajungeau.
    Paul și Isabela își cam luaseră gândul că își vor putea cumpăra vreodată propriul apartament. Și iată că totuși acum se pare că a apărut ocazia unei tranzacții reușite. Paul a căutat din nou anunțuri imobiliare, forțat de situația existentă la căminul studențesc la care locuiau, unde începuse renovarea completă. Asistenții și lectorii tineri, din provincie, erau cazați împreună cu studenții. Erau mulțumiți, pentru că plăteau mai puțin decât erau chiriile obișnuite și în plus se simțeau încă studenți. Acum, trebuiau să-și găsească urgent unde să se mute. Odată cu criza financiară toate căminele studențești și ale liceelor primiseră fonduri uriașe pentru renovare. Și toate s-au închis. Așa că, această ocazie, gândi Paul, apărea la momentul potrivit.
    Isabela și Paul coborâră și apoi merseră în corpul al doilea, unde se afla apartamentul lor.
    - Hai să încercăm la clădirile vecine, spuse Paul.
    Ieșiră amândoi în stradă și văzură școala, din vecinătatea imobilului.
    - Încercăm aici ? întrebă Paul. Și se îndreptară amândoi către intrare.
    În ușă erau două femei, între două vârste.
    - Daca nu vă supărați, știți cumva situația cu imobilul vecin ? întrebă politicoasă Isabela. Urmează să cumpărăm un apartament din spate. Am plătit și avansul, spuse voioasă Isabela.
    - Eu lucrez de mulți ani în școala aceasta – îi spuse una dintre femei. Imobilul a fost în litigiu și se pare că a fost câștigat în instanță de un bătrân, care se pare că a fost proprietar înainte. Chiriașa a deschis și ea proces, dar se pare că a pierdut. Moșul avea două fete. Prima a luat partea din față. Cealaltă nu știu ce a făcut. Ceea ce știu că nu este în regulă, este că moșul trăiește iar ele l-au declarat mort, pentru a face acte pe numele lor. În realitate, pe un apartament din casă, parcă pe cel din spate, există uzufruct. Pe moș l-au internat într-un azil din apropierea Bucurestiului.
    Paul și Isabela se gândiră imediat că era vorba de apartamentul lor. Pe el s-a făcut uzufructul ! - Spune-ți, vă rog, proprietarul este cel căruia i-a fost naționalizată casa ? întrebă curioasă Isabela. - A, nu ! îi răspunse femeia mai în vârstă. Proprietarul a fost mare securist la viața lui ! Când comuniștii au preluat puterea avea numai patru clase primare. Era un simplu tâmplar. Dar regimul avea nevoie de oamenii lui. Omul i-a ajutat să pedepsească dușmanii de clasă, iar ei l-au făcut rapid colonel. Pentru serviciile sale, a primit în proprietate această casă, după ce a fost naționalizată. Nu oricine primea o casă atât de mare ! Despre adevăratul ei proprietar nu se mai știe nimic. Mai mult ca sigur a murit.
    - Dar copii, nu a avut ? Poate că revendică ei casa , întrebă Paul.
    - Eeee…Cu ei este poveste veche. Proprietarul a avut un fiu la care ținea foarte mult. Când acesta era la facultate s-a îndrăgostit de o colegă, fiica unui preot și a vrut să se căsătorească. Părinții însă s-au împotrivit vehement ! Spuneau să-și aleagă o fată din popor, dacă vrea să aibă viitorul asigurat. Așa poate reușeau să-și salveze și casa. Fetele muncitorilor și ale țăranilor erau înscrise la facultate imediat. Chiar fără să fie absolvente de liceu. Făceau în loc Facultatea Muncitorească. Fiica preotului, degeaba era inteligentă și învăța foarte bine. Pentru cei ca ea existau foarte puține locuri la facultate. Erau concurenți câte zece pe un loc. Și chiar dacă absolvea facultatea, tot greu ar fi dus-o. Tânărul însă nu a ascultat. O iubea prea mult pe Alina. S-au căsătorit fără să aștepte consimțământul părinților. Și atunci în prima seară , după ce și-a anunțat părinții de căsătorie, s-a întâmplat ceva teribil. Noaptea, în timp ce tinerii îndrăgostiți dormeau, au fost uciși în somn, cu multe lovituri de ciocan... De atunci se spune că, casa este bântuită de stafii. Se aud permanent strigăte înfiorătoare, disperate în noapte…
    - Ce tragedie ! exclamară uimiți Paul și Isabela. Mulțumim mult de tot pentru informații ! spuseră în cor Paul și Isabela.
    Ce ciudat ! gândi Paul. De ce povestirea a fost un șoc pentru el ? Un șoc care parcă l-ar fi scos dintr-o amnezie. De ce avea sentimentul că ceea ce i se povestise cunoștea demult ? Poate pentru că și el pățise același lucru ? Părinții s-au opus căsătoriei cu Isabela . Ar fi vrut-o de noră pe fata unui securist , vecin de bloc. Dar nu era atât de frumoasă și inteligentă ca Isabela. În plus, atunci înainte de 1989, nu se mai duse la școală după opt clase. Și nici nu avea șanse să mai facă școală vreodată. După revoluție însă, securistul i-a aranjat fetei liceul la seral și chiar diploma de facultate, una particulară, deschisă într-o garsonieră, de unul dintre cei cu care colabora atunci când se ducea să toarne la Securitate. Apoi, securistul ieși la pensie și se înscăună ca și alți foști colegi de-ai lui, ca președinte al asociației de proprietari. O ducea mai bine ca pe vremea comunismului ! Se credea proprietar pe tot blocul ! Și jecmănea fără scrupule, pe toți proprietarii ! Fără a avea curaj vreunul să comenteze ceva ! Îi mai și amenința înainte, că doar asta făcuse toată viața.
    - Dacă aud pe vreunul că zice ceva de mine, îl dau în judecată !
    Și oamenii nici nu încercau măcar să spună ceva. Știau toți ce-i cu judecata. În plus ar fi fost plătită tot din banii lor, ai asociației ! Și avocatul, și șpaga ! Câștigul cel mai mare al securistului a fost cu repararea liftului. A cerut o sumă fantastică, din care se putea cumpăra un elicopter. După ce a strâns suma, fiica sa a fost angajată imediat la Procuratură. Iar la lift s-au vopsit doar ușile. Instalația și cablurile au rămas tot cele vechi.
    Paul se gândi că, poate cu relațiile securistului n-ar fi dus-o acum atât de rău la facultate. Șeful de catedră actual era făcut profesor universitar de către comuniști, din simplu muncitor. Când a fost el student, era cel mai slab profesor din Universitate. Avea însă activitate intensă ca turnător la Securitate. Și ca urmare, acum, numai el a rămas dintre cei vechi. Acum este cel mai tare ! Și-a adus fiica, ginerele și fiul, pe cei doi fii ai săi și soția. Cu fiul cel mare, Paul a fost coleg. Era printre ultimii din an. Dar acum, așa ceva nu are importanță. Dacă are propriul părinte șef... A fost făcut conferențiar, chiar de tatăl său .
    Paul credea că prietenul său Mihai, o duce mai bine că este la altă catedră. Și șeful lui de catedră nu și-a adus familia. L-a lămurit însă Mihai că nu stă mai bine decât el. Domnul profesor șef de catedră are alte slăbiciuni. Și-a adus iubiții, pe care i-a promovat în funcții. Pe Mihai nici nu-l suportă. Paul l-a întrebat odată curios, dacă iubiții erau singuri. Și a aflat ceva surprinzător ! Toți erau căsătoriți, cu copii, la fel ca și domnul profesor, de fațadă ! Nimeni să nu bănuiască nimic. Și totuși mulți cunosc adevărul...Paul făcea haz de necaz și spunea, de multe ori, că el, Mihai sunt Isabela sunt niște naturi catiliniare eminesciene. Și ei nu s-au născut atunci când trebuia...
    Se gândi la Isabela. La spitalul unde era medic, șeful de secție era mare fustangiu. Pe timpul regimului comunist era brancardier, dar avea și activitate de turnător. Partidul nu l-a putut însă înscrie la Medicină. Era concurență foarte mare și trebuia să ai intelectul dezvoltat. Atunci doar 2 % dintre absolvenții de liceu făceau facultatea. Chiar dacă erai securist, trebuia să ai ceva minte, să faci o facultate. După revoluție însă, numărul locurilor la facultăți a crescut fantastic, ajungând în corespondență biunivocă cu cel al locuitorilor, absolvenți de liceu. La medicină au ajuns candidați loc pe loc. După ce a terminat Medicina, la particular, a fost numit imediat șef de secție. Acum, și-a angajat un harem cu tinere doctorițe. Pentru el, nu conta pregătirea lor, că Isabela terminase Medicina înainte de revoluție prima, cu zece. El preferă absolventele de particulare, numai să-i cedeze lui. Nici măcar să fie frumoase nu-l mai interesează, la vârsta lui ! În plus sunt și absolvente de Școala de Arte și Meserii, rută progresivă. Adică nu au putut lua admiterea la liceu, dar au dat bacalaureatul. Au fost însă primele la cursurile de top model.
    Ce ciudat... Ieri la facultate, a venit la el mama unui student, dintr-un sat din jurul Bucureștiului.
    - Fiul meu lucrează în Spania, spunea ea. Câștigă și el un ban cinstit. Femeia vroia să-i rezolve examenele. La colegii lui Paul chiar reușise.
    Paul însă nu cedă.
    - Eu sunt infirmieră la spital, spuse femeia. Și sunt studentă la Medicină !
    Gândurile i-au fost întrerupte de glasul melodios al Isabelei.
    - Oare ce este uzufructul ? îl întrebă ea.
    - Hai să o întrebăm pe notăriță, că doar noi am găsit-o, spuse Paul.
    - Să o întrebăm la telefon ! zise Isabela.
    - Dar mai întâi să vorbim cu agentul imobiliar. Apoi, mergem la Primăria de sector să vedem dacă este înregistrat decesul.
    Paul luă mobilul și formă numărul.
    - Bună ziua, suntem perechea cu casa de vânzare. Am aflat că bătrânul proprietar nu este mort. Mergem la Primărie să verificăm.
    - Da, trăiește ! Dar nu cumva să mergeți pe urme ! le spuse cu glas amenințător agentul. Dacă mai verificați ceva, o încurcați cu noi ! Vorbim mâine la notariat, când ne vom întâlni ! și închise nervos telefonul .
    Paul rămase ca trăznit.
    - Hai să vorbim și cu notărița , îl încurajă Isabela.
    - Bună ziua, doamna notar, suntem cei cu apartamentul din casă, programați pentru mâine. Am aflat că există uzufruct pe proprietate. Ce înseamnă acest lucru ? Primul proprietar mai trăiește, deși a fost declarat mort, de către fiice.
    - Dacă există uzufruct, contractul de vânzare-cumpărare nu mai are nicio valoare. Dar cred că bătrânul este mort. Și dacă nu este, dacă ei au acte de deces, atunci ce mai contează ? Oamenii sunt tari, cu multe proprietăți, rezolvă ei totul ! Rămâne să ne întâlnim mâine să încheiem actele, le spuse notărița poruncitor. Nu accept să renunțați sub nicio formă ! Dar cine v-a spus ?
    - Chiar agentul imobiliar ! răspunse Isabela.
    - Cred că notărița îl sună pe agentul imobiliar și-i spune că știm de moș, că trăiește, și-l învață să mintă. Să nu mai recunoască că-i viu , spuse Paul.
    Paul și Isabela se întoarseră în apartament. Își aduseră deja o parte din lucruri, pentru că proprietarii le-au spus că se pot muta deja. Și cum ei erau presați de faptul că la cămin deja începuseră lucrările de renovare, nu au stat mult pe gânduri. Și Paul , în seara aceea avu o idee trăznită.
    - Hai să rămânem peste noapte aici ! Avem fotoliile și alte lucruri pe care le-am adus. Ce bine că fiul doamnei că ne-a lăsat să le aducem ! Sunt cam obosit după ziua de astăzi ! Ce spui ? o întrebă Paul.
    - Bine, dacă vrei tu, acceptă Isabela. Măcar să vedem ce cumpărăm. Dar oare este în regulă ? Stai puțin, hai să ne uităm pe actele de precontract. Cum se numea cel la care bătrânul vânduse prima dată apartamentul ?
    - Uite numele soției lui, Madelene. Nu spunea doamna de la școală că una din fiice era Mady ? A vândut apartamentul la ginere ! spuse Isabela.
    - Să vedem cine a întocmit actul de vânzare-cumpărare. Mai mult ca sigur că este mort, spuse Paul. Și deschise laptop-ul să afle.
    - Da, notarul este decedat ! Și următorul act ? Doar nu este și al doilea notar mort, cel care a încheiat vânzarea de la ginere la doamna cea măslinie, exclamă el exaltat.
    Continuă cu înfrigurare căutarea pe internet.
    - Și al doilea este sigur mort, îi spuse Isabela. Este foarte clar. Actele nu sunt în regulă.
    - Isabela, e mort și al doilea ! E o notăriță, de fapt ! exclamă cu glas tare Paul.
    - Iar am dat de o excrocherie, spuse Isabela dezamăgită. Mâine dimineață ne luăm lucrurile de aici. Și anulăm vânzarea ! Îl sun chiar acum pe șoferul care ne-a ajutat să ducem lucrurile.
    Adormiră rapid, necăjiți, după ziua obositoare pe care o avură. La ora unu noaptea însă au fost treziți de urlete înfiorătoare. Isabela începu să tremure.
    - Stai fără frică, ești cu mine, îi spuse Paul. Dar și pe el îl trecuseră fiori reci prin corp. Ochii se îndreptară rapid spre ciocanul pe care-l văzuse aruncat atunci când vizitaseră prima dată casa, ca spre o soluție . ..
    - Oare ce o fi ? întrebă în șoaptă, speriată Isabela.
    - Poate stă vreo nebună în clădirea de vizavi. Dar strigătele se auziră mai puternic, mai înfiorător. Povestea cu stafiile nu o crezuseră deloc, dar acum...
    - Poate stă cineva la mansardă ! Acolo unde era o ușă metalică nouă, la fel ca a noastră și la fel ca cele din toată casa.
    - Și cu groaznica poveste... șopti Isabela tremurând de frică.
    - Ei, tu mai crezi în povești ? încercă să zâmbească Paul. Dar surâsul lui era forțat, limitat de frică.


    Dimineața , la zece mă sună telefonul.
    - Sunt eu, Maria ! Scuză-mă, știi ceva de Isabela ? Nu o găsesc de aseară, nici pe ea nici pe Paul. Am fost de dimineață pe la ei și nu mi-au răspuns l Nici la telefon nu răspund ! Nici unul, nici celălalt ! spuse îngrijorată femeia.
    Maria era mama Isabelei, medic, ca și fiica sa.
    - Am înțeles că au rămas în apartamentul din casa pe care doreau s-o cumpere ! M-a sunat Isabela aseară, răspunsei.
    - Da, dar de ce nu răspund acum la telefon ? întrebă femeia.
    - Nu știu, mai încearcă! Încerc și eu ! i-am spus.
    - Ai totuși puțin timp ? mă întrebă disperată Maria.
    - Am cursuri cu studenții de la ora 11, i-am răspuns.
    - Te rog, vino cu mine până la apartament ! mă rugă ea.
    - Bine , acceptai eu.
    După o oră eram pe străduță. Strania casă îmi părea un loc imposibil de definit geometric în coordonate x, z, y, accesibilă doar prin introducerea unui cod secret pe care doar unii îl cunosc. Și ciudatele uși metalice, identice...Totuși curând apăru fațada casei. Maria mă aștepta la intrare. Am intrat în curtea mică și am deschis ușa corpului interior al clădirii. Am urcat scara elicoidală până la etajul unu și în față apăru ușa metalică, proaspăt montată, pe care mai stăteau încă agățate bucăți transparente de folii albastre. Am bătut, am sunat și... liniște. Atunci Maria a pus mâna pe clanță și ușa s-a deschis ușor. Un ciocan scăldat în lichid roșu ca sângele era aruncat în drum. Pe canapea Paul și Isabela erau cufundați în dulcele somn al nemărginirii. Pe cearceafurile albe, parcă aruncase cineva petale de maci roșii ca focul. Păreau pictate de cineva într-o culoare intensă, purpurie, roșie ca sîngele...
    Maria leșină în fața mea. Am luat atunci telefonul și am sunat.

    Un șuierat prelung, sfâșietor, ca un bocet disperat pătrunde adânc în noi toți, aflați pe aripile bulevardului din centrul Bucureștiului. Fiecare părticică a corpului tresare și simți cum fiori reci parcurg succesiv, fiecare centimetru al coloanei vertebrale. Dacă erai fericit, liniștit , visător, totul s-a spulberat într-o secundă...

    Cornelia Păun "

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.95 Seconds