Who's Online
Exista in mod curent, 62 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
Restituiri: In amintirea scriitorului MIRCEA CIOBANU (13 mai 1940-23 aprilie 1997)
Scris la Thursday, May 19 @ 13:40:23 CEST de catre asymetria |
MIRCEA CIOBANU (13 mai 1940-23 aprilie 1997)
“Am vorbit, am vorbit despre flacără. / Nimeni nimic
n-a-nțeles…”
Unul dintre cei mai importanți scriitori din ultima jumătate
de veac, Mircea Ciobanu -, poet de nebănuite resurse, romancier
tulburător, eseist sagace și inegalabil editor al colegilor săi de
generație, în primul rând -, născut la 13 mai 1940, ar fi împlinit
astăzii 71 de ani. Prea grăbit să ardă etapele, ne-a părăsit cu 15 ani
în urmă, pe 23 aprilie 1997, în plină putere creatoare. O grea pierdere
pentru literele române, împosibil de suplinit, lucru de care se conving
până și cei mai circumspecți dintre exegeți. Este un chin indicibil să
te gândești câte cărți strălucite ar fi putut să ne dea în acești 15 ani
de când, prin surprindere, a părăsit arena… Pentru cei care doresc să
se împărtășească din esențele înalte ale poeziei lui Mircea Ciobanu, dăm
mai jos un grupaj de doar 11 poeme. Mai departe / scrie-n… cărțile
sale, multe, pe cât de minunate…
Ion Lazu
P.S. De curând a apărut, la
editura Muzeului Național al Literaturii Române, o monografie Mircea
Ciobanu de Cristina Cioabă. O recenzie
la această carte este de găsit pe blogul scriitorului ionlazu.bibro.net
Augur
E bine-aici, deajuns e și atât.
Ninsorile nu cad precum apasă.
Stă-n osii reci un cer nehotărât
și-n cumpeni echilibrul lin se lasă.
Mai bine vezi, spre râpă lupii vin
Să bea la copci și dacă nu, să taie
în țestul apei limpezii canini
Și lupilor genunchii li se-ndoaie.
De foame muți, în arc de salt avar,
Cu umerii lovindu-se și saltul,
Mai bine vezi cum lupii râpa sar,
Mai bine vezi cum unul după altul.
Oaspetele cu spadă
Veni de-afară-nvălmășit și ud.
Nu-și descălță sandalele. Pe straie
Suna tăios o platoșă și, crud,
Răcoarea spadei se lăsă-n odaie.
Și lucrurile toate – tresărind
Sub o lumină încă neștiută
s-au rupt de umbra lor și reci au prins
în limpezi muchii săbii să ascută.
De mine azi mi-am amintit și-mi spun
Că mi-a intrat un oaspete în casă.
Mă-nchin tăcut și umbră i-o-ncunun
Cu spada naltă-n pumnul meu rămasă.
De când
De când printre voi am venit
Vorbele cui le-am rostit?
O, de-ar fi fost ale mele
Nu le-aș fi spus;
Le-aș fi ținut
Pe toate ascunse
în cugetul meu ca pe niște
Lucruri de preț,
Nici sorei tăinuitoare,
Nici fratelui drept
Nu le-aș fi dat
Să le țină la piept;
Pe mări de-ar fi fost
Să-mi caut pieirea,
Pe mări împreună cu ele
Aș fi pierit;
în foc de-ar fi fost
Să mă mistui,
în foc împreună cu ele
m-aș fi lăsat mistuit,
împreună cu ele
în ceasul temut
al morții la cer m-aș fi-ntors
bogat, cum am fost, și tăcut.
Neauzitele
Cum vin pe la casele noastre
Tot astfel și pleacă: neauzite.
Doar cine vede ca printr-o ceață
Le vede și le deschide.
Pline de somn au venit și acum,
Pline de somn au plecat,
n-au luat nimic de la noi,
nimic n-au lăsat –
doar sunetul unor lucruri sărace
care cad rând pe rând
din mâinile celui ce n-are,
dar i se va lua și ce are, curând.
încă o zi, poate două
încă o zi, poate două – și trece și
veacul,
Suflete-al meu.
Unii spun că demult a trecut.
Bine de ei, ferice de ei –
Ei se află în celălalt veac
Printre ploile lui, pe sub arborii lui,
Nu-l mai așteaptă cu inima strânsă, ca
mine,
La streașina-aceasta de gheață, sub
vântul acesta spinos.
Ceea ce se cuvine
Marea și-a scos, în sfârșit, din
adâncuri
Darul de carne și sânge.
Nici pește, nici fiară de apă,
Hoitul lui strălucește pe țărmul
fierbinte, la soare –
încă e ud, dar pe cât se usucă de vântul
amiezii
Pe-atât și duhorile lui
Se ridică mai calde la cer.
Ce le voi spune nu știi, însă gușa
Ți s-a deschis de la sine
Ca pentru marele,
Mult așteptatul cuvânt.
Marele,
Mult așteptatul cuvând nu se-aude.
Se-aude ân schimb, dintr-un crâng
părăsit
Țipătul păsării verzi
Și-al jiivinei roșcate,
Nerăăbdătorul lor țipăt în timp ce-și
așteaptă
Rândul la hoitul acesta bogat ce se dă
Pentru foamea popoarelor.
Amiaza neagră. Atac
Miezul căldurii și-al zilei se-ntunecă
Până la negru.
Cât fluturarea unui zăbranic
Pe dinaintea privirii durează
Clipa de beznă.
Acum se aude păunul țipând
în grădina pustie.
Acum cade omul
înjunghiat lângă zid
Și nimeni nu-l vede. Străinul
Rămâne pe-afară, orbit de-ntuneric.
Cel care-aleargă pe străzile albe ca
varul sunt eu.
Amiaza neagră. Pasărea mim
Lin s-a rotit și cuminte
Pe marginea streșinii
Pasărea mută;
Lin s-a rotit arătându-și
Creștetul galben, picioarele roșii;
Rând pe rând și-a scos la vedere
Podoabele.
Ea m-a privit cu-ndrăzneală,
Ea m-a-nvățat să iau seama la praful de
aur
Care-i acoperă gâtul
Când și-l înfoaie-n bătaia luminii,
Praful de aur albastru,
Praful de aur albastru și verde,
Praful de aur mai negru ca noaptea.
E ceasul când paznicii-și lasă
Capul în piept și adorm
Primejduindu-și viața.
Maica Maria tresare din somn și cu ochii
deschiși
își așteaptă vedenia:
îngerul ei de la prânz i se-arată
Cu pâine uscată și apă. Cu pâine uscată
și apă
Maica maria-și hrănește păcatele
Cât să nu piară.
Amiaza neagră. înainte de țipăt
Lanul de stuf se așterne sub soarele
Mic de amiază.
E ceasul când apa
Se pregătește să nască –
Mâlul răsuflă din greu dedesubt.
Asta se-ntâmplă aici, în ținutul
întinselor mlaștini.
De dincolo, ah,
Din stepa cu iarbă măruntă și ghimpi
Se uită la mine un lup.
Imaginea mea tremurând
Sângeră-n centrul privirilor lui. El
așteaptă
Cu nările-n vânt,
El caută țintă în dreptul
Gâtului meu.
Ce va ieși de acolo nu știu,
Știe Domnul
Pe care nimeni
Nu-L mai întreabă.
Apa se zbuciumă-n muncile facerii,
Iată ce știu.
Din locul mării
S-a pus la cale pâclă și tăcere
Cuvântul stă-n văzduhuri, nerăsfrânt.
Zidiți la nord cu mușchi și verde
fiiere,
Să pot fugi, nici arborii nu sânt.
Sitarii sorb, din locul mării, lut,
Și negru unt, și miez de rădăcină –
Pe când mă-ntorc și nu-nțeleg ce-aud,
Pe când tresar la vuiet de ruină.
Un rest de apă mi-a pătruns în oase,
Și bate-n umăr, ca-ntr-un mal rotund.
De-acolo, dintre marginile roase,
în sânge curge var și cade prund.
Se lasă-n piept o falie de sare.
Mi-aplec pe umăr capul și-n adânc
Aud surpări de albă așezare
Și păsări cum deasupra hulei plâng.
Cântec pentru celălalt veac
Păsări cu zborul sălbatic
Se-aud pe deasupra
Gării pustii;
Umbra lor iute
Cade-n fântâna de-alături și iese
Abia în oglinda
Mostiștei verzi din apus.
Păsări din veacul trecut vin să-și lase
Șirul de ouă pe ape,
La voia-ntâmplării:
Ele nuntesc în văzduh,
Ele dorm în văzduh,
Moartea lor se petrece-n văzduh.
Aleluia.
Voi, păsări, rugămu-ne vouă,
Când veți trece în celălalt veac,
Lăsați-vă oasele mici și subțiri
Pe umerii fiilor noștri; fiți blânde
Și-ndurătoare cu ei.
Nota: Revista Asymetria se asociază acestei comemorări. Mircea Ciobanu a fost editorul primei și ultimei mele cărți editată în România înainte de desțărare. Pentru care lucrare îi sunt recunoscător. Păstrez amintirea unor ore petrecute împreună, în apartamentul familiei Ciobanu, de lungi și pline de miez discuții, de caldă ospitalitate. Sit tibi terra levis. Dan Culcer
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|