|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 54 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Restituiri: Pavel Reifman. Din istoria cenzurii rusesti, sovietice si postsovietice - II Scris la Saturday, February 05 @ 16:03:07 CET de catre asymetria |
Continuăm, mai bine zis reluăm publicarea studiului lui Pavel Reifman, cu Capitolul VI. Cântece despre
libertatea cuvântului. Partea II, în traducerea Lilianei Corobca, cercetătoare ea însăși în domeniul cenzurii ideologice comuniste.Asymetria Extras din Pavel Reifman. Din istoria cenzurii rusesti, sovietice si postsovietice Despre cenzurarea operei compozitorului Șostakovici (II) Pavel Reifman s-a născut la 29 ianuarie 1923 în orașul ucrainean Uman. Și-a întrerupt studiile filologice la Leningrad din cauza războiului, plecând pe front. Termină cu brio facultatea de Litere în 1949, dar, din cauza campaniei antisemite staliniste, nu va putea rămâne la Leningrad. A lucrat la Pskov, apoi, din 1953, la Institutul din Tartu, unde și-a început cariera și Iuri Lotman. în pofida obstacolelor, și-a susținut doctoratul la Leningrad. A publicat cărți și articole despre istoria literaturii și jurnalisticii rusești. în 1993 este numit profesor emerit la Universitatea din Tartu. Cartea electronică „Din istoria cenzurii rusești, sovietice și postsovietice” este un curs universitar ținut masteranzilor și doctoranzilor filologi din Tartu în perioada anilor 2001-2003. Stilul este pe alocuri eliptic, cu fraze nominative, cu citate abundente pe care profesorul le comenta publicului studios. Cartea poate fi citită pe siturile "http://reifman.ru/" ; "http://www.gumer.info/bibliotek_Buks/History/reifm/19.php". Cu asentimentul autorului, am selectat și am tradus două fragmente care se referă la soarta compozitoului Dmitri Șostakovici. Am selectat primul fragment din „Capitolul IV. Bunăvoința apăsătoare (poetul și împăratul). Partea II” și fragmentul al doilea din „Capitolul VI. Cântece despre libertatea cuvântului. Partea II”. în prima parte a traducerii noastre, reifman face referiri și citează din cartea lui S.M.Volkov „Șostakovici și Stalin : artistul și țarul”, apărută la Moscova, 2004. Prezentare și traducere de Liliana Corobca Pavel Reifman Șostakovici (II) Prezentare și traducere de Liliana Corobca Am selectat și am tradus două fragmente care se referă la soarta compozitoului Dmitri Șostakovici. Am selectat primul fragment din „Capitolul IV. Bunăvoința apăsătoare (poetul și împăratul). Partea II” și fragmentul al doilea din „Capitolul VI. Cântece despre libertatea cuvântului. Partea II”. în prima parte a traducerii noastre, Reifman face referiri și citează din cartea lui S.M.Volkov „Șostakovici și Stalin : artistul și țarul”, apărută la Moscova, 2004. L. C. 2. Capitolul VI. Cântece despre libertatea cuvântului. Partea II. O perioadă de timp n-au apărut niciun fel de indicații ideologice, dar la sfârșitul anilor ’40, s-a impus un nou val, de data asta despre muzică. Și în centru a fost iar Șostakovici, deși nu doar el singur. Până la asta soarta lui, după persecuțiile din anii ’30, s-a aranjat parcă destul de bine. Mai mult chiar, Stalin i-a acordat toate favorurile. în mai 1946, compozitoul a primit un apel telefon de la Beria care i-a comunicat că, la ordinul lui Stalin, i se oferă un apartament mare în Moscova, o vilă de iarnă, un automobil și 60 de mii de ruble. Șostakovici a vrut să refuze, mai ales banii. Beria i-a amintit sever: păi, este darul conducătorului (Volk. 508). Darul conducătorului nu poate fi respins. Cu toate astea, când s-a vorbit despre muzică, personajul principal al noilor persecuții a ajuns din nou Șostakovici (Volk. 508). Ținta atacului este mascată. După titlu, decretul emis se referă la Muradeli. De fapt, lovește în primul rând în Șostakovici, La 2 ferbruarie 1948, Jdanov i-a trimis lui Stalin un proiect: Decretul despre muzică. Au fost incluse aici și textele prezentărilor introductive, ale participărilor la dezbateri, informări succinte despre consfătuirile CC. Totul este gândit până în detalii, prevăzut și planificat. Jdanov aduce la cunoștință câte articole trebuie scrise pe tema asta, cuvântările căror oameni de cultură vor fi publicate în „Pravda” și cât spațiu revine fiecăruia. Totul i se raportează lui Stalin. Pe 10 februarie 1948 a apărut decretul CC despre.... muzică, „Despre opera Marea prietenie de V. Muradeli”. Pe 11 februarie este publicat în „Pravda”. Acolo opera lui Muradeli este numită o creație antiliterară, vicioasă atât din punct de vedere muzical, cât și al conținutului. Opera nu este, într-adevăr, o capodoperă. Compusă împreună cu G. Mdivani la comanda Comitetului pentru artă pentru aniversarea a 30 de la revoluția din Octombrie. Scopul propus: de a crea, pe baza materialelor din Caucaz, o operă jubuliară, proslăvind prietenia popoarelor URSS. S-au investit mijloace mari. Conducerea era sigură că opera va primi premiul Stalin. în 1947, mai mult de 20 de teatre se pregăteau să o joace, inclusiv Teatrul mare. Premieră festivă la care a asistat Stalin și a plecat furios după actul întâi. Nimeni nu mai înțelegea nimic. Diverse presupuneri despre motivul furiei: conform unei versiuni, Muradeli a scris o nouă melodie pentru un dans lezghin (caucazian), deosebit de cea tradițională, folclorică, atât de îndrăgită de Stalin; conform altei versiuni – conducătorului nu-i plăcea, în general, muzica lui Muradeli. Existau și alte variante, dar nimeni nu știa nimic sigur. Probabil, motivul indignării a fost concepția ideologică a operei, au fost considerate forțe progresive nu acele popoare caucaziene care trebuia. în decret se spune: „Fabula operei este faslă din punct de vedere istoric și artistic, când pretinde să reprezinte lupta pentru instaurarea puterii sovietice și a prieteniei popoarelor în Caucazul de Nord din anii 1918-1920. Se creează în operă o imagine neadevărată, chipurile, anumite popoare caucaziene, precum georgienii și osetinii, s-ar fi aflat în acel moment în conflict cu poporul rus, ceea ce este un fals istoric, pentru că în calea instaurării prieteniei poparelor din acea perioadă în caucazul de Nord stăteau ingușii și cecenii.” (Grom. 396). Să amintim că repulsia lui Stalin față de inguși și ceceni s-a reflectat asupra destinului lor în timpul războiului (au fost deportați). încă o împrejurare putea cauza supărarea lui Stalin – proslăvirea în operă a lui Sergo Ordjonichidze, a rolului lui în lupta pentru puterea sovietică din Caucaz. Ordjonichidze, unul din cei mai apropiați prieteni și ortac al lui Stalin din trecut, l-a trădat pe Stalin conform părerii acestuia și a fost adus în pragul sinuciderii în anul 1937 (unii consideră că Ordjonichidze a fost pur și simplu ucis – PR). Oficial nu a fost considerat dușman al poporului, n-a fost exclus din listele conducătorilor, figurează în dicționare și enciclopedii, dar, de obicei, cauza morții nu este indicată. Relațiile lui cu Stalin erau cunoscute multora. Stalin, nu o dată, a dat de înțeles că nu-l suportă. Atingând tema aceasta, autorii operei au dat greș. Pentru toate cele enumerate, Muraveli a fost considerat formalist, având atitudini antipopulare, domenii în care nu avea nicio vină. (rămâne de văzut dacă în primul act după care a plecat Stalin apăruseră acea melodie lezghină, Ordjonichidze ș.a.) încă o versiune despre istoria decretului privind această operă: în timpul spectacolului, Stalin s-a întunecat și a ieșit din sală fără a da explicații. Nimeni nu îndrăznea să întrebe; tovarășii fideli și lingușitori au găsit în muzica lui Muradeli defecte și au compus decretul despre opera „Marea prietenie”, care era studiat ca directivă și cercurile muzicale și nu numai. Iar Stalin a ieșit atunci când „pe scenă a apărut umbra lui Banco”. Asta-i deja din Shakespeare. Banco e unul din conducătorii uciși de Macbeth, fost prieten apropiat. Expresia „Umbra lui Banco” a ajuns să aibă o semnificație comună, generală a conștiinței necurate (în interpretarea lui Pomeranț, apoi a lui Gromov). Dacă autorii decretului despre muzică s-ar fi oprit la Muradeli, nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit. Dar principala jetfă nu era deloc el. în cartea lui Volkov se spune că decretul a fost pregătit dinainte. Funcționarii de partid i-au trimis lui Jdanov un memoriu despre interzicerea „Marii prietenii”. Unul dintre ideologii sovietici de seamă din acea vreme, D. Șepilov (nu atât de ignorant, putea să cânte, de pildă, de la început până la sfârșit „Dama de pică”), a trimis un alt memoriu „Despre defectele privind dezvoltarea muzicii sovietice”, unde era vorba tot despre Muradeli, dar reproșurile esențiale îl vizau pe Șostakovici (simfonia a opta și a noua) și pe Prokofiev (opera „Război și pace”). Mai înainte de asta, Stalin l-a întrebat pe Șepilov: de ce nu avem operă sovietică? „trebuie să ne ocupăm de asta”, a adăugat el (Volk. 487). Și s-a ocupat. în memorandumul lui Șepilov se constata că Șostakovici și Prokofiev „recurg în mod conștient la o muzică intenționat complicată, cu forme abstracte și fără text, care își permite a fi „liberă” de chipul concret al realității sovietice” (Volk. 489); Șepilov scria și despre faptul că opera a ocupat mereu o poziție principală, dar Prokofiev și Șostakovici se comportă ca niște evazioniști, ba chiar de-a dreptul ca niște dăunători. Pe 5 ianuarie ’48, Stalin, însoțit de tovarășii săi, a ascultat opera lui Muradeli în cadrul unei audiții închise la Teatrul mare și a făcut-o praf. Iar după asta a apărut decretul. în decret, pe lângă Muradeli, erau criticați cei mai buni, cei mai talentați compozitori sovietici. Se arăta că în creațiile lor „în mod deosebit de evident sunt expuse denaturările formaliste, tendințele antidemocratice din muzică, străine poporului sovietic și gusturilor lui artistice. Semnele caracteristice ale acestei muzici sunt negarea principiilor de bază ale muzicii clasice, propagarea atoniei, disonanței și discordanței... Refuzul unor importante baze muzicale ale creației, precum melodia, atracția pentru haos și combinații neuropatologice transformă muzica într-o cacafonie, într-o adunătură de sunete haotice. Această muzică se închină prea mult muzicii moderniste din America și Europa, care reflectă marasmul culturii burgheze, negând total arta, aflată în impas.” (Grom. 397). în document figurează lista compozitorilor având „tendințe formaliste și antinaționale”. Nu după alfabet, ci conform rolului și importanței, într-o anumită succesiune : D. Șostakovici, S. Prokofiev, A. Haciaturian, V. Șebalin, G. Popov, N. Miaskovski. Anume în această ordine. Pentru „propovăduirea printre activiștii culturii muzicale sovietice a tendințelor străine aceasteia, care duc la impas în dezvoltarea muzicii, la lichidarea artei muzicale” (Volk. 520). Compozitorii au fost învinuiți de faptul că, „alergând după noutatea prost înțeleasă, s-au rupt în muzica lor de cerințele și gustul artistic al poporului sovietic, s-au închis într-un cerc îngust al specialiștilor și gurmanzilor muzicali, au coborât rolul social al muzicii și au diminuat semnificația ei, limitând-o la satisfacțiile gusturilor dubioase ale individualiștilor estetizanți” (Grom. 397). Mai era vorba în acel decret și despre „teoria putrefacției” explicând neînțelegerea poporului față de muzica multor compozitori sovietici prin faptul că ascultătorul de rând, poporul, „n-a crescut” până la înțelegerea lor; de asta, chipurile, nu trebuie să ne intimidăm, el va înțelege o astfel de muzică după câteva veacuri. O aspră condamnare a criticii muzicale care laudă asemenea compozitori, a Comitetului pentru artă, a comitetului organizatoric al Uniunii Compozitorilor sovietici. Și concluzia: „A se condamna orientarea formalistă din muzica sovietică ca fiind antinațională și ducând, de fapt, la lichidarea muzicii” (Grom 398). E amintit cazul legat de opera lui Șostakovici „Caterina Izmailova”, articolul despre aceasta era deja o mărturie a faptului că depravarea formalistă din muzică era condamnată de mult de partid, iar compozitorii și, în primul rând, Șostakovici au neglijat radical critica de partid. Pe data de 11 februarie, Șostakovici primește un apel telefonic de la secretarul lui Stalin, A. Poskriobâșev, care-i spune că lui îi este ordonat să-i citească personal lui Șostakovici decretul CC (Volk. 521). Pe 11, 12 și 13 ianuarie 1948, a avut loc o consfătuire generală în cadrul CC. La ea au fost invitați peste 70 de muzicieni și compozitori importanți, inclusiv Șostakovici cu Prokofiev. Era acolo, desigur, și Muradeli, și T. Hrennikov , în vârstă de 34 de ani, la început de carieră (opera lui „în furtună” unde pentru prima dată într-un astfel de gen muzical a fost reprezentat Lenin, a primit premiul Stalin). S-a păstrat stenograma adunării: participanții știu că Stalin e supărat, dar nu înțeleg motivul (491 și mai departe). Trei oameni se orientează clar în situația dată: Jdanov; Șepilov și... Muradeli. Adunarea a fost deschisă de Jdanov, instruit de Stalin (se vede din carnetul de însemnări al lui Jdanov de la începutul anilor ’48. Acolo vom găsi fraza: „A se aminti de «Lady Macbeth din Mțensk») (Volk. 496). Jdanov a început discuția despre Muradeli, despre cusururile operei acestuia, adăugând că ele „sunt foarte asemănătoare cu neajunsurile din opera «Lady Macbeth din Mțensk» a tovarășului Șostakovici, care au fost condamnate la vremea lor” (Volk. 496). Tuturor le era clar că nu era nici cea mai mică asemănare între Șostakovici și Muradeli. Și Jdanov știa asta (pricepea câte ceva în muzică; se spunea că uneori cânta acceptabil la pian). Dar trebuia scos la lumină vechiul concept și Jdanov citește bucăți uriașe din articolul „Haos în loc de muzică”. El sugerează că articolul e scris de Stalin: „acest articol e alcătuit la indicația CC și exprimă părerea CC.” „Haos în loc de muzică” devine iarăși pretext principal pentru noi acțiuni: „acum e clar: condamnarea orientării de atunci din muzică trăiește și nu doar că trăiește, dar primează în muzica sovietică” (497). Pe urmă i s-a oferit cuvântul lui Muradeli. Acesta a vorbit în direcția impusă de Jdanov. Se creează impresia că reacția lui nu era spontană, că a fost instruit din timp și era la curent cu părerea lui Stalin, care dorea ca reproșurile sale aduse lui Șostakovici în anii ’30, un pic uitate, să fie auzite de toți compozitorii contemporani: aceasta va duce la o schimbare istorică în direcția dezvoltării muzicii sovietice, le va ajuta compozitorilor să-și reexamineze concepțiile creatoare. Anume de asta Muradeli a putut critica opera lui I.I. Dzerjinski „Donul liniștit” (i-au permis asta). A vorbit despre faptul că partidul oferă artei orientarea ideologico-politică, dar realizarea acestei orientări e împiedicată de diverși critici răufăcători și profesioniști mucegăiți, care afirmă că a utiliza moștenirea clasică, muzica populară este o metodă tradiționalistă, înapoiată, învechită (429). în esență, discursul lui Muradeli era un denunț la adresa moderniștilor și a occidentaliștilor în frunte cu Șostakovici. își începe discursul cu o afirmație răsunătoare: „Tovarăși! Nu sunt întru totul de acord cu deciziile CC ale partidului nostru!” Toți și-au ciulit urechile. Muradeli continuă: „partidul m-a pedepsit puțin! Trebuia să mă pedepsească și mai sever, și mai mult!” (Volk. 522-523). După asta, Jdanov invită patricipanții la discuție. Muradeli: poate el n-are dreptate și CC îngroașă culorile? Nimeni din cei prezenți nu s-a „prins” într-o astfel de discuție, n-a început să critice CC sau să se denunțe reciproc. Dintre toți, Miaskovski a criticat cu jumătate de gură decizia, de apariția căreia s-au bucurat, afirmă el, toate mediocritățile. Au vorbit agresiv, în spiritul impus de putere, doar T. Hrennikov și V. Zaharov. Directorul conservatorului din Moscova, Șebalin, în loc să-i critice pe formaliști, a apucat să spună că la conservator a pătruns apa prin acoperiș. (Volk. 499). Prokofiev, din zvonuri, mima atenția față de cuvintele lui Jdanov demonstrativ de exagerat. Circula legenda precum că Jdanov însuși s-a așezat la pian ca să demonstreze cum sună adevărata muzică. Volkov o respinge: în sală nu era niciun pian. (505). Și totuși câțiva ticăloși au vorbit „în direcția necesară”. Șostakovici a numit acele discuții „dezonorante, mârșave”. După decretul despre muzică au început să-l judece, la fel ca în trecut. Prin țară s-au rostogolit un val al adunărilor publice: toți, de la academicieni până la maistrul secției de turnătorie al uzinei de construcție a mașinilor din orașul Nalcik, A. Zagoruiko, îl criticau pentru formalism în muzică: „Foarte corect, acest Decret, va apropia muzica de popor”, căci muzica care se scrie „este imposibil de ascultat. Nici formă, nici fond, furtună sălbatică de sunete...” (Volk. 524). Chiar și în mediul muzical, Șostakovici se putea baza doar pe câțiva oameni apropiați. Compozitoul se află în pragul totalei disperări, dureri de cap, greață. Jdanov raportează cu regularitate lui Stalin despre ecourile Decretului. în paralel, Stalin mai primește informații din partea KGB, până și convorbiri private, bârfe. între timp, în locul lui Alexandrov, vine în fruntea Agiprop-ului Șepilov. Și el trimite notițe informative lui Jdanov și Suslov privind reacțiile la decret. Se referă la o adunare de partid cu ușile închise la Uniunea compozitorilor, care a durat două zile. „Toți cei care au luat cuvântul au aprobat fierbinte hotărârea CC” (Grom 399). O asemenea adunare are loc și la conservatorul din Moscova. Șepilov scrie: profesorii sunt încântați de Decret, spun că niciodată n-au citit despre muzică „cuvinte mai perfecte și mai puternice, ca în acea hotărâre”. Tot aici mai comunică faptul că adunarea n-a decurs fără asperități: „Unele cadre didactice ale conservatorului au susținut că a fost lovită cea mai puternică grupă de compozitori; în operele lui Șostakovici, Miaskovski sunt multe aspecte pozitive. Cineva și-a exprimat temerea ca nu cumva simfonia – forma superioară a muzicii – să fie înlocuită cu muzica în stil de horă a lui Piatnițki”. Șepilov notează și unele opinii mult mai directe în apărarea compozitorilor crticați: interpretul Sviatoslav Richter insistă ca în programul concertului lui din 17 februarie să fie inclusă una din sonatele lui Prokofiev; când angajații filarmonicii l-au sfătuit să nu facă asta, Richter a răspuns: „Atunci mă duc la Prokofiev acasă și în semn de respect, îi cânt sonata” (Grom. 400). Dar astea din urmă sunt detalii. Majoritatea, judecând după rapoarte, admiră decretul (ori doar se preface că-l admiră). „Și-au recunoscut” greșelile și compozitorii criticați. Șepilov raportează că, conform informațiilor Agitrop-ului, Prokofiev scrie o operă după cartea lui N. Polevoi „Povestea unui om adevărat”, Șostakovici e enervat, dar și el are de gând să scrie muzică după „Garda tânără” de Fadeev. De fapt, Șostakovici este încordat, traumatizat. Dar, la fel ca în 1936, răspunde lucrând. Termină primul concert pentru vioară (a început a-l scrie în 1947, dar l-a conceput încă din 1942). Prima și a doua parte a concertului - tristețe profundă care trece în indignare, tonuri tragice, aproape isterice, în care irumpe un dans evreiesc (sângerosul freilehs). Partea a treia – un dans lent solemn și sumbru; iar apoi – carnavalul, eliberat de frică, dansul condamnatului la moarte care merge la execuție; bufoni, clouni, „micul paradis” (Volk. 512). în anul 1948 Șostakovici compune una dintre cele mai sarcastice satire din muzica lumii „Micul paradis antiformalist”. Descriere muzicală a pogromului cultural. Partidele Unității, Secundului, Terzului (Stalin, Jdanov, Șepilov) (Volk. 515). Amestec de cancan provocator și operetă franzușească. Finalul-apoteoză făcut cu atâta strălucire batjocuritoare, încât, de obicei, ascultătorii solicită repetarea lui. Răspunsul compozitorului la o nouă „prelucrare”. Firește, „Panorama” este ținută în taină. Pentru prima dată s-a auzit de ea în prefața amintirilor lui Șostakovici, publicate după moarte în Occident, în 1979. Iar premiera a avut loc doar în anul 1989. Nedumerirea Occidentului: de ce era nevoie de toată această poveste? Stalin, la fel ca în anii ’30, preocupat de prepriul prestigiu, bate din nou în retragere. Lui Șostakovici, Prokofiev, Haciaturian, Miaskovski le sunt acordate diferite premii. Sunt „iertați”. în limitele cunoscute (Grom. 400-401). Pentru premii și onoruri se plătește. Un preț scump. în martie ’49 Stalin îi propune lui Șostakovici să plece la New York, la conferința americană pentru apărarea păcii, în componența delegației sovietice (A. Fadeev, P. Pavlenko ș.a.). Șostakovici refuză, spune că este bolnav, roagă să i se transmită aceasta lui Stalin, ba chiar trece și un control medical la Kremlin. La 16 martie Stalin îl sună, întrebând de motivele refuzului. Șostakovici îi răspunde că nu poate merge pentru că muzica lui și a altora amintiți în decret este interzisă în URSS și nu este jucată, de mai mult de un an. Stalin simulează mirarea: „Cum adică nu e jucată? De ce nu e jucată? Care-i motivul?” Șostakovici susține că asta-i făcut la ordinul Glavrepertkomului (adică al cenzurii). Stalin: „Nu, noi n-am dat asemenea dispoziții. Tovarășii de la Glavrepertkom vor trebui corectați.” (Volk. 531). Stalin întreabă de sănătate. Șostakovici îi spune adevărul curat: „Mi-e greață”. Stalin a rămas uluit. Nu s-a așteptat la asemenea răspuns. Totuși, Șostakovici a trebuit să meargă. Dar câte ceva a reușit să „negocieze”. A apărut o Dispoziție a Consiliului de Miniștri: a se considera nelegitim și a se anula decretul Nr. 17 din 14 februarie ’48 despre interdicția de a interpreta muzica unor compozitori; pentru publicarea nelegală a decretului, Glavrepertkomul să fie mustrat”. Semnătură: Președintele Consiliului de Miniștri al URSS. I. Stalin (despre toate acestea compozitorul va povesti în memorii). Conferința a avut loc între 25-27 martie într-un hotel luxos din New York. în componența delegației sovietice mai făceau parte S. Gherasimov și M. Ciaureli. Toți – oameni foarte cunoscuți în URSS. Dar în America puțin cine îi cunoștea. La aeroport s-a adunat o mulțime considerabilă a admiratorilor lui Șostakovici. La conferință au participat mulți scriitori cunoscuți, muzicieni de stânga (A. Miller, L. Helman, L. Bernstein ș.a.). Tuturor le era bine cunoscut Șostakovici (540). Ei, și aici are loc scandalul. Nabokov l-a întrebat dacă este de acord cu critica din „Pravda”, adusă compozitorilor occidentali Stravinski, Schoenberg, Hindemith. întrebare destul de provocatoare. Asemenea întrebări, dacă nu e cazul unui dușman pe care vrei să-l provoci, nu trebuie puse. Dar Nabokov a pus-o. Era clar că Șostakovici, în sinea lui arzând de rușine și de indignare, nu poate spune adevărul. Așa s-a și întâmplat. Compozitorul a răspuns că e de acord. Nabokov, conform propriilor amintiri, jubila; a scris că știa dinainte care va fi răspunsul, se mândrea că l-a demascat pe Șostakovici, unica metodă de demascare a tradiției interne a comunismului rus (541-2). De fapt, în cazul dat, nu trebuia să te mândrești cu fapta ta, ci mai degrabă să-ți fie rușine. Mai ales că întrebarea a fost dictată de aspirația la popularitate a lui Nabokov: „i-am șters nasul lui Șostakovici”. Compozitorul își va aminti până la sfârșitul vieții cu dezgust și frică de aceste zile în New York. Autorității sale din Occident și nu doar din Occident i-a fost dată o lovitură puternică. Muzică lui a fost considerată aservită propagandei sovietice. „Războiul rece” a întărit această receptare, care a durat aproape 30 de ani. Manifestul de la Stockholm despre interzicerea bombei atomice, „lupta sovieticilor pentru pace”, diverse acțiuni ale diplomației sovietice – la toate astea, sub presiunea puterii de stat, a trebuit să participe și Șostakovici. Undeva să se prezinte, ceva să semneze. Fără credință. Cu dezgust. După moartea lui Stalin, în 1959, la Varșovia, Șostakovici se plânge lui Erenburg că trebuie să asculte „toată această absurditate” și, scoțând din priză firul de la căști, spuse cu plăcere: „Acum nu mai aud nimic. Nemaipomenit de bine!” (Volk. 545). Spre deosebire de alții, el, cel puțin , nu se înșela. S-a referit tăios în convorbirea cu F. Litvinova la Picasso: „Doar înțelegeți, sunt într-o închisoare și mă tem pentru copii și pentru mine, iar el este în libertate, poate să nu mintă!”; „Cine-l trage de limbă? Ei toți - Hewlett Johnson, Joliot-Curie, Picasso – sunt niște ticăloși. Trăiesc în pace, unde chiar dacă nu-i simplu de trăit, poți vorbi și lucra, poți face ceea ce consideri de cuviință. Iar el vine cu porumbelul păcii!” (în anul 1950, Picasso a fost decorat cu premiul Stalin „Pentru întărirea păcii”; portretul pe care i l-a făcut lui Stalin, după moartea acestuia, a fost pus în ediția omagială a revistei „Lettre Française”) (Volk. 546). Lui Șostakovici i se pot atribui mai multe vini: oratoriul „Cântec despre păduri”, cantata „Deasupra Patriei strălucește soarele”, muzica pentru filmele „Căderea Berlinului” și „Neuitatul 1919”. Pentru „Căderea Berlinului”, compozitorul a primit al patrulea premiu Stalin. în acele momente, conducerea Uniunii compozitorilor îl apreciază în cel mai înalt stil: „Proslăvind munca eroică a oamenilor sovietici, D. Șostakovici, în oratoriul Cântec despre păduri, îl premărește pe tovarășul Stalin, genialul creator al mărețului plan de transformare a naturii” (Volk. 548). în anul 1949, înaintea premierei „Cântecului despre păduri”, un amic îi spune lui Șostakovici: ce bine ar fi, dacă în locul lui Stalin, în oratoriul tău, ar figura, de pildă, regina olandeză care, se pare, este mare susținătoare a împăduririlor. Șostakovici a exclamat: „Ar fi minunat! Eu răspund de muzică, însă de cuvinte...”. în vederea instruirii marxist-leniniste, lui Șostakovici i s-a dat un instructor special; lecțiile se petreceau acasă la compozitor. Instructorul a descoperit că nici pe pereți, nici pe masă nu se găsește portretul lui Stalin și i-a făcut observație; Șostakovici a promis să îndrepte greșeala, dar portret așa și n-a mai atârnat (Volk. 551); instructorul vorbea despre Stalin cu Șostakovici: desigur, sunteți un om renumit, dar, în comparație cu el, stăpânul unei jumătăți a lumii, cine sunteți? – Un vierme, răspunse Șostakovici. – Exact, un vierme! – aprobă cu încântare instructorul, fără a simți ironia, fără a observa că i s-a citat romanța „Viermele” de Dargomyzhsky pe versurile lui Béranger. Povestind această istorie, Șostakovici căzu pe gânduri. „La ce te gândești?” îl întrebă interlocutorul. „La faptul că nouăzeci de procente din populația țării noastre este alcătuită din asemenea proști.” Gânduri grele, departe de orice satisfacție și împăcare. Și, în același timp, asemănătoare cuvintelor atribuite lui Galilei: „Și totusi se învârte”. Și senzația că important este doar lucrul. Aici nimeni nu-l poate împiedica, niciun fel de cenzură. Ciclul vocal „Din poezia populară evreiască” scris în anul 1948 «pentru sertar», în împrejurările unei isterii antisemite tot mai ascuțite. Premiera acestuia a avut loc abia în anul ’55, după moartea lui Stalin (Volk. 553, 562). în anul 1936, în „Pravda” este publicat răspunsul lui Stalin la întrebarea unui jurnalist evreu din SUA despre antisemitism. Stalin a răspuns: „Șovinismul național și rasial este rămășița unor apucături mizantroape, specifice perioadei canibalismului” (Volk. 555). La sfârșitul anilor ’40 e puțin probabil c-ar mai fi făcut asemenea afirmații. Șostakovici însă a fost și a rămas un adversar deschis al antisemitismului. încă în 1933 el include o temă muzicală evreiască în Primul concert pentru pian (Volk. 557). La 12 ianuarie ’48, este ucis marele artist evreu Mihoelis. La 15 ianuarie, Șostakovici vine în apartamentul acestuia, o îmbrățișează pe fiica artistului, spunând: „îl invidiez” (560). Moartea lui Stalin. în ultimii ani ai puterii staliniste, Prokofiev a primit al șaselea premiu Stalin pentru oratoriul „De strajă pacii” (1951), iar Șostakovici al cincilea, pentru ciclul de muzică corală despre revoluția anului cinci (1952). Dar ambii știau că în orice moment fulgerul poate lovi și în ei. După moartea lui Stalin, Șostakovici a simțit probabil o oarecare ușurare, dar mari speranțe nu avea: la fel ca mulți alții se temea că șurubul se va strțnge și mai tare (Volk. 569). în timpul înmormântării lui Zoșcenko, la cimitir, Șostakovici a spus: „ce bine că a supraviețuit călăilor săi – Stalin și Jdanov” (580). Disputa cu defunctul conducător a continuat imediat după moartea acestuia, în Simfonia a zecea, în opinia lui Volkov, cea mai reușită. La baza ei se află o schemă clară, aproape rigidă: confruntarea artistului cu tiranul. Partea a doua – scherzo copleșitor, înspăimântător – portretul lui Stalin (după Volkov, așa considera Șostakovici însuși și, mai târziu, și fiul său). Introducerea unor fragmente din muzica filmului „Căderea Berlinului” și reinterpretarea lor (anii’50). Premiera simfoniei a avut loc în decembrie 1953 la Leningrad (a dirijat Mravinski) – reacția compozitorului față de moartea tiranului (584). Lupta cu stalinismul a continuat și mai târziu, în „Urmașii” din ciclul vocal „Satire” (600). în acest timp, compozitorul duce o intensă activitate social-organizatorică. Devine prim-secretar la congresul Uniunii compozitorilor; deputat în Sovietul Suprem etc. (603). în anul 1960 intră în partid (spune prietenilor că n-a vrut, dar s-a supus presiunii conducerii). Aparent atinge apogeul. Dar o stare sufletească dificilă. Din 1958, se îmbolnăvește des, stă mult prin spitale. Enigmatică slăbiciune în mâini și picioare. La limita căderii psihice. Al optulea cvartet. „Căci de soartă nu te poți apăra” (ultimul vers din „Țiganii” lui Pușkin), ca un recviem sie însuși (608). încă înainte de acesta, în compoziția muzicală pentru „Tânăra gardă”, în partea „Moartea eroilor” se cântă un marș funebru – după părerea lui Volkov, motiv autobiografic. Tot în cvartetul al optulea, care include citate auctoriale apare ideea sacrificiului în numele fericirii generațiilor viitoare. Un fel de autobiografie și necrolog lui însuși, scris în trei zile. Despre lacrimile vărsate în timp ce compunea (611). La 2 octombrie 1960 are loc premiera concertului. N-a avut vreun succes deosebit. Valorile mai înainte interzise, opoziția avangardistă au ajuns pentru elita intelighenției determinante. De aceea, motivul „Chinuit de grea robie” a fost întâmpinat ca un moveton. în afară de asta, concertul a fost dedicat „memoriei jertfelor fascismului și războiului” (615). Dedicația a indus în eroare nu conducerea, cum fusese conceput, ci publicul. Concertul n-a fost bine primit. A XIII-a simfonie, „Babi Jar”, compusă pe versurile lui Evtușenko, a stârnit din nou nemulțumirea puterii. Hrușciov însuși s-a năpustit asupra ei. Despre antisemitismul din URSS nimeni nu vorbise atât de deschis. Sub presiunea conducerii, Mravinski a refuzat să dirijeze orchestra pentru interpretarea simfoniei. O nemulțumire deosebită trezea partea a patra, „Spaimele”, versurile căreia au fost scrise de Evtușenko special pentru Șostakovici: despre spaimele semănate de Stalin în sufletele oamenilor. Premiera a avut loc în decembrie 1962, în Sala mare a filarmonicii din Moscova (620). Succes enorm. Scrisoare de recunoștință din partea M. Iudina: mulțumesc din partea celor chinuiți. Impresiile lui E. Neizvestnâi: în sală se aflau mulți funcționari suspuși, nomenklatura de partid cu soțiile. Acestea, la fel ca întreaga sală, s-au ridicat să aplaude: „Și deodată am văzut cum s-au ridicat mâinile fincționarilor – mâneci negre, manșete albe – și fiecare, punând mâna pe coapsa nevestei, o trăgea hotărât înapoi pe scaun. Parcă era regizat după un ordin nevăzut. Film kafkian!” (621). Poemul vocal-simfonic „Execuția lui Stepan Razin” și simfonia a XIV-a s-au bucurat de succes, dar nu la fel de mare ca a XIII-a. Puterea n-a întreprins nicio manifestare de represiune pentru a nu atrage atenția părții liberale a societății asupra compozitorului. Simfonia a XIV -a e o operă de o forță copleșitoare. Toate cele 11 părți sunt legate de tema morții; o senzație de disperare în fața banalității întâlnirii cu moartea violentă; adresare directă lui Stalin în partea a opta; „Răspunsul cazacilor zaporojeni sultanului din Constantinopol”, „portretul grotesc al lui Stalin”. Indignarea lui Soljenițân, prezent la premieră, față de tema „Moartea este atotputernică”. Scriitorul l-a acuzat pe Șostakovici de „ateism și pesimism social” (626). La acea vreme, Soljenițân era în plină ascensiune, energic, întreprinzător și-l irita viziunea întunecată, tragică a lui Șostakovici. în 1966 compozitorul are primul infarct. Operele sale se transformă tot mai des în recviem sieși. A XV-a simfonie este o adevărată cântare funebră, 35 de minute de muzică de înmormântare. în aceeași tonalitate a răsunat și Sonata pentru vioară, interpretată deja după moartea compozitorului. Pe la premiere compozitorul părea un fel de manechin cu o mască împietrită, crispată, în loc de față (628). Iritarea cercurilor de opoziție s-a exteriorizat atunci când, în 1973, în „Pravda” a apărut scrisoarea celor 12 compozitori și muzicologi împotriva lui A. Saharov (unul dintre semnatari a fost Șostakovici) (630). La timpul său, el nu semnase scrisoarea care susținea executarea lui Tuhacevski, iar aici a semnat, ca un om speriat și frânt. Lidia Ciukovskaia a afirmat în samizdat: „semnătura lui Șostakovici în această scrisoare este o dovadă incontestabilă a faptului că întrebarea pusă de Pușkin despre geniu și criminal acum e clarificată pentru totdeauna: „geniul și crima sunt compatibile” (630). Cu tot respectul pentru Lidia Ciukovskaia, nu putem accepta afirmația ei. Mai întâi de toate pentru că Șostakovici n-a săvârșit nicio crimă. Nici măcar nu se înșela apreciind realitatea. Nu poate fi acuzat nici măcar de conformism. El nu a servit puterea, nici pe Stalin. A înțeles prea bine esența acestora. în privința lor nu-și făcea nicio iluzie. în acele împrejurări el a sacrificat totul pentru ceea ce era cel mai important – arta lui. Pe aceasta n-a trădat-o, făcând compromisuri în toate celelalte domenii, înțelegând că asta va trezi neînțelegerea și blamul prietenilor și adepților, că se va trezi în tabăra dușmanilor lor. Aceasta adâncea și mai mult dramatismul situației lui. Dizidenții, care îl condamnau, aveau, din punctul lor de vedere, dreptate, dar ea era cumva unilaterală, mioapă. Nu sunt ei cei în drept să-l judece după tiparul lor. Poate nici al altora dintre contemporanii săi. Lui i se poate atribui epitaful din „Evanghelie” la „Anna Karenina”: „A mea este răzbunarea, eu voi răsplăti.” Șostakovici a trebuit de două ori să se întâlnească direct cu Stalin, la mijlocul anilor ’30 și la sfârșitul anilor ’40. Și, în cele din urmă, compozitorul a învins în ambele cazuri: Stalin a trebuit să se prefacă oarecum că Șostakovici a acceptat și a învățat lecțiile primite, că și-a schimbat modul de a gândi, că și-a trădat creația. Probabil, Stalin chiar credea asta, dar de fapt, nu era așa. în 1973, Șostakovici scrie ciclul vocal după versurile M. Țvetaeva „Poetul și țarul”, „Nu, bătea o tobă” care amintea în același timp de sinuciderea poetei, despre înmormântarea lui Pușkin, a lui Stalin, despre moarte, în general, despre apropierea propriei morți. Șostakovici a murit la 9 august 1975. Moartea a încă unui compozitor inteligent, genial, care s-a aflat la răscrucea istoriei, respins și de ai săi, și de străini. Viața lui este o poveste despre frica uriașă și mânia uriașă, despre dragoste și milă, despre artă, supraviețuire creatoare într-o epocă cruntă, printre inimi crunte. Conflictul cu puterea s-a prelungit chiar și după moartea compozitorului. Puterea voia să-l facă al ei. Cu anumite precauții. Necrologul a apărut în „Pravda” abia după trei zile de la moartea lui Șostakovici. Cauza reținerii a fost cuvântul „marele”, căre figura în necrolog, iar acest epitet era neapărat nevoie să fie aprobat de Brejnev. Acesta era la odihnă și nu putea imediat să aprobe sau să interzică. Pe 14 august a avut loc o înmormântare fastuoasă. Primul care a semnat necrologul a fost Brejnev. Apoi urmau membrii Comitetului central în ordine alfabetică și după asta toți ceilalți într-o ordine neînțeleasă. Sicriul a fost pus în sala mare a Conservatorului. Cei mai înalți funcționari de stat nu s-au prezentat, dar au trimis delegați „de sus”. Din garda de onoare de lângă sicriu făceau parte Pelșe, Solomențov, Demicev. E controlat fiecare gest, fiecare cuvânt. Totul este din timp prevăzut și gândit. Sunt expuse trei puncte de vedere. Tihon Hrennikov susține că Șostakovici a fost întotdeauna un comunist adevărat, care a considerat partidul comunist ca fiind forța cea mai progresistă din lume. Sviridov s-a referit la sufletul unui om remarcabil, fiu devotat al Rusiei; vocea îi tremura, mai să plângă. Șcedrin și-a expus regretul că Șostakovici n-a reușit să ducă la bun sfârșit conceperea fără precedent a operei pentru 24 de cvartete de coarde în diferite tonalități... Și niciun prieten sau apropiat lângă sicriu. La fel ca la sicriul lui Pușkin din ciclul vocal al lui Șostakovici, pe versurile Marinei Țvetaeva: Atât de mare onoare, că prietenii cei mai dragi n-au loc. Unde nu te-ai uita, unde n-ai călca, în stânga în dreapta – înțepenite, Mutrele jandarmilor. Cu toate astea, Șostakovici și-a îndeplinit misiunea. în pofida tuturor, el a putut scrie ce a vrut și muzica lui, ascultată în lumea întreagă, este cel mai convingător monument al compozitorului. (vezi Volkov, precum și „Moskovskie novosti”, Nr. 31, 12.08.05). |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |