Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 73 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Istorie recenta: Ioan Rosca. Revolutia si Contrarevolutia din Romania
    Scris la Tuesday, November 16 @ 20:50:46 CET de catre asymetria
    Memoria Revoluția și Contrarevolutia din România-04-Ioan ROȘCA {010} Index articol Revoluția și Contrarevolutia din România-04-Ioan ROȘCA {010} Dezinformare represiune și instigare la război civil S-a reușit poziționarea defectuoasă a celor trei forțe : puterea, opoziția (contestația) și populația Răspunsul la această provocare nu se lasă așteptat: susținătorii revoluției, văzîndu-și frații Răsturnarea regimului comunist era absolut necesară și legitimă Toate paginile

    Revoluția și Contrarevolutia din România-04-Ioan ROȘCA {010} Index articol Revoluția și Contrarevolutia din România-04-Ioan ROȘCA {010} Dezinformare represiune și instigare la război civil S-a reușit poziționarea defectuoasă a celor trei forțe : puterea, opoziția (contestația) și populația Răspunsul la această provocare nu se lasă așteptat: susținătorii revoluției, văzîndu-și frații Răsturnarea regimului comunist era absolut necesară și legitimă Toate paginile Incă din primele zile ale revoluției, tovarăsul Ion Iliescu, ideolog format la Moscova și preferat acolo, ca înlocuitor al lui Nicolae Ceaușescu, fiu al unuia dintre activiștii Kominternului (ca și Petre Roman, al cărui tată – pe care îl admiră încă fără rezerve - a fost instalat de Armata Roșie) - iși dovedește orientarea. Intră în contact cu Moscova (de la care se cere și ajutor militar, inițiativă stopată de generalul Gușă). Propulsează în fruntea Frontului garnitura stalinistă "disidentă" (Brucan, Bârlădeanu, etc). Condus de vechi agenți de influență ai URSS (și poate chiar agenți KGB- așa cum au arătat-o unele dezvăluri), Frontul trădează interesele țării, continuînd politica obedienței față de "prietenul de la răsărit", fapt scos în evidență de semnarea scandaloasă a tratatului cu URSS, neomologat.
      Cea mai bună dovadă a desconsiderării intereselor naționale o constituie poziția față de șansa istorică a reunificării României, în momentul extrem de favorabil creat de destrămarea imperiului sovietic, formarea Ucrainei și Moldovei.
    în loc să denunțe ferm pactul Ribentrop-Molotov, cerînd reunificarea, puterea (care pretinde a reprezenta România) este prima care recunoaște independența Moldovei!
    Ideologii comuniști susțin că "nu e momentul" să ne reafirmăm drepturile istorice, că am irita Europa, punînd în pericol stabilitatea zonei. Și asta, într-o perioadă a reconfigurării frontierelor, a căderii zidului Berlinului, într-un moment în care legitimitatea unei reunificări, plebiscitată de populația de pe cele două maluri ale Prutului nu ar fi putut fi contestată de nimeni.
    Formați într-un partid care și-a propus dezmebrarea României și intrarea ei sub oblăduire sovietică, staliniștii aciuați în Front "uită" ușor nedreptatea din 1940 , ciuntirea României istorice, tributul plătit de poporul român pentru eliberarea Basarabiei, suferințele populației crucificate dincolo de Prut (supusă exterminării, deportării și unui proces neiertător de desnaționalizare).

    Tactica comunistă, de a justifica trădarea spre Est, este continuată: invocarea pericolului pierderii Transilvaniei, dacă cerem Basarabia (ca și cum, după cedarea Basarabiei în 1940, nu ar fi urmat arbitrajul de la Viena).
    Deturnarea patriotismului spre problema Transilvaniei era dificilă – pentru că nu se manifesta un pericol iminent. Dar a fost forțată, din mai multe motive. Constatînd că rezistența față de neocomunism se concentrează în Transilvania, în orașele în care a avut loc o adevărată revoluție, și că aceste orașe întorc spatele Frontului și adoptă Proclamația de la Timișoara - experții în diversiune au recurs la arma… pericolului iredentist.

    Fricțiunile dintre români și maghiari sînt ațîțate pînă la explozie. Episodul Tîrgu Mureș e manevrat cu dibăcie asasină. Pericolul maghiar e invocat pentru scindarea și compromiterea opoziției, folosit pentru relegitimarea securității (sub emblema SRI).
    Interesul aparării de dușmanul comun face minuni: naționalismul brun al epocii ceaușiste intervine în ajutorul internaționaliștilor staliniști, în lupta împtriva "huliganilor" revoluțioanari, care l-au debarcat pe… patriotul Ceaușescu. Conform unei vechi deprinderi, neocomuniștii pendulează fără probleme și scrupule, între ațîțarea iresponsabilă a șovinismului și condamnarea ipocrită a xenofobiei.

    Ei își arată deschiderea atunci cînd au nevoie de imagine externă sau de sprijinul ungurilor, evreilor sau țiganilor. Dar nu ezită să corupă patosul național, instigînd (prin informatorii provocatori și propagandiștii din presa aservită) la confruntare interetnică sau chiar la pogrom  (vezi reprimarea țiganilor din 14 -15 iunie).
    Țiganii plătiți să compromită mitingul sau să atace opozanți- sînt "oameni de bine". Cei care fac revoluție, alături de români- sînt infierați. UDMR este dușman sau prieten, în functie de context.
    Chiar și pe 13 iunie, se încearcă specularea unor  evenimente din Ardeal. în rezumat, Frontul respinge reunificarea din Est, arendînd naționalismul Securității, pentru a sparge unitatea cetățenilor revoltați.

    Mai tîrziu, cînd a devenit evident că lumina nu mai poate veni de la răsărit (vezi și ratarea puciului de la Moscova), Frontul se vade silit să preia creator agenda opoziției, susținînd integrarea subalternă a României securiste în NATO și în Europa. O ocazie pentru ca puterea să devină și curea de transmisie neocolonială, patronînd o cascadă de afaceri dubioase, în dauna interesului național.  
    B5. Apărătorii intereselor și unității naționale: românii conștienți de valoarea autonomiei, doresc să trăiască într-o țară liberă. Ei știu cît ne-a costat aservirea față de diverse puteri, ultima dominație, sovietică, fiind cea care ne-a impus comunismul.
    în ciuda tăcerii care a ascuns "realizarile" ocupației sovietice și răpirea Basarabiei, românii care știau adevărul nu puteau fi reprezentați de echipa Iliescu- Burcan- Bîrlădeanu- Roman. Majoritatea dorea eliberarea de sub tutela rusă, reorientarea României spre occident, refacerea alianțelor tradiționale, frînte după 1944 (în urma trădarii de la  Ialta), cooperare echitabilă cu democrațiile dezvoltate, în condiții de respect și interes reciproc. Din păcate însă, oamenii simpli nu au putut combate politica externă a puterii, fiind amăgiți cu aparențe și promisiuni, manevrați spre o totală confuzie, printr-o cascadă de diversiuni care i-au făcut să piardă, pînă la urmă, simțul (sensul) interesului național. Revoluția a fost începută la Timișoara printr-o acțiune comună a cetățenilor de diverse naționalități. Infrățirea etniilor pe baricada luptei cu comunismul a continuat (la Timișoara, Sibiu, Brașov, Cluj, Arad, București, etc., insurgenții fiind români, maghiari și țigani înfrățiți).
    Proclamația de la Timișoara a încercat să consolideze acest spirit fratern,  evitînd sciziunea păguboasă pe criterii naționale. Puterea a făcut totul pentru a sparge această unitate. A "demascat" opoziția ca instrument al unor interese străine și planuri antiromânești. Din păcate, respingînd fără nuanțe "extremismul naționalist",  neglijînd problemele reale ale românilor și minorităților, opoziția politică și intelectuală nu a găsit antidot eficace la aceste manevre, lăsînd puterii monopolul de aparent apărător al intereselor majorității românești.
    Activitatea partizană a UDMR a ușurat sarcina propagandei "naționaliste".  Astfel s-a putut ca, la 1 decembrie, formațiunile "patriotice" pregătite de Vatra Românească și România Mare, să hulească reprezentanții partidelor care au făcut Unirea, spre bucuria manifestă a liderilor Frontului. Unii membri ai opoziției au favorizat jocul cinic al puterii și susținînd teze neo-internaționaliste (mondialiste) în momente și în forme nepotrivite. După ce au agresat în 1990 opoziția sub lozinca "Nu ne vindem țara !", militanții "patrioți" au asistat neputincioși la vinderea pe nimic a României - prin contracte care au produs beneficii doar celor ce le-au semnat. Nu au putut împiedica aservirea față de interese mercantile făcută chiar de cei care chemaseră la vigilență, prefăcîndu-se că protejează avuția colectivă. Capitalul străin, reclamat și de opoziție, nu a fost folosit pentru a sprijini o economie competitivă, ci pentru a umple cîteva buzunare, vinde îtreprinderi subevaluate și mînă de lucru ieftină, a crea populației noi datorii.
    13. Impiedicarea unificării opoziției (revoluționare, politice, civice, sociale, naționale)  prin mijloace mergînd de la dezinformare la represiune și instigare la război civil (p6)
    Deși a fost notorie pentru români și a motivat execuția cuplului Ceușescu, criminalitatea regimului comunist genocidar este recunoscută oficial de-abia acum (vezi declarațiile Președinției în Parlament pe 18 decembrie 2006 și derularea unor anchete ca dosarul P35/2006). Intîrzierea, timp de 17 ani, a unei "tranziții" care a protejat vinovații și a lăsat să moară nemîngîiate victimele- are o singură explicație plauzibilă. Folosind pîrghiile puterii confiscate în decembrie 1989, postcomuniștii au întîziat recunoașterea adevărului privind natura distructivă a regimului pe care l-au condus și, în consecință, privind legitimitatea împlinirii idealurilor revoluției anticomuniste declanșate la 16 decembrie 1989.
    O dată revelate crimele comunismului, speculațiile privind sensul evenimentelor din decembrie 1989 (răscoala anti-ceaușescu, lovitura de stat,etc.) nu mai pot masca adevărul fundamental că, eliberarea poporului român,  răsturnarea reală a regimului comunist, impunea instalarea unor structuri noi de putere, unde nu aveau ce caută reprezentanții vechilor interese criminale (care ar fi trebuit deferiți justiției). După revolta declanșata între 16 și 22 decembrie, aparatul comunisto-securist a contraatacat însă  cu viclenie și hotărîre, conservîndu-și (convertindu-și) puterea în cadrul noilor structuri, uzurpînd (confiscînd, deturnînd, înăbușind) revoluția anticomunistă.
    Eliberarea prizonierilor lagărului comunist ar fi trebuit să declanșeze schimbări pe mai multe planuri, strîns împletite, dar avînd fiecare calendarul și ritmul său (ele formează pistele/problematicile noastre de analiză).
    Trebuiau reformate imediat structurile (instituțiile) statului totalitar (justiție, poliție, administrație, etc.) și mai ales curățite - prin îndepărtarea din poziții de conducere a vechilor "experți" securicomuniști (vezi p1- raportul cetățean/ stat). Clădirea instituțiilor politice democratice (partide, parlament, etc.) era și ea presantă- dar era condiționată de punerea la punct a unor programe coerente de reconstrucție, de informare și educare a alegătorilor, de scoatere la lumină a activității candidaților în timpul comunismului, de deconspirare a informatorilor securității folosiți -prin șantaj- ca agenți electorali ai foștilor lor șefi (p2: reprezentarea politică).
    Ridicarea (selecționarea corectă) unor elite civice active cerea și ea un anume timp, reclamînd însă  o imediată declanșare a campaniei de dezintoxicare a "oamenilor noi" formați de comunism (p3- evoluție civic-spirituală).
    în fine, avînd în vedere complexitatea sistemică a economiei și societății, transformările economico-sociale nu puteau fi decît progresive - pentru a nu antrena distrugerea capacităților de producție și degradarea echilibrului social (p4- evoluție economică). Schimbările la nivel inter-comunitar (raportul majoritate-minorități, autorități centrale-locale, relații externe) trebuiau și ele să țină cont de necesități și împrejurări (p5- probleme național-comunitare). Cam aceasta era agenda revoluției.
    Interesul contrarevoluționar al oligarhiei comuniste era în schimb: încetinirea epurării, evitarea judecății pentru crimele și abuzurile din trecut și menținerea puterii. Puțin le păsa de conservarea structurilor de organizare și a metodelor de producție comuniste - atîta timp cît puteau rămîne la cîrma societății. Bine gestionată, privatizarea controlată de ei se putea chiar transforma într-o monumentală lovitură de înavuțire, adevărata finalizare a procesului de exploatare și acaparare început în 1944. Din păcate, cei care s-au erijat atunci în opozanți față de FSN nu au putut sau nu au vrut să-i sesizeze și sa combată adevărata platformă. Mulți dintre politicienii și intelectualii "opozanți", au neglijat necesitățile organice ale fiziologiei socio-economice, susținînd, fără necesarele prudențe și nuanțe, necesitatea "terapiei de șoc" și acceptînd amînarea epurării personalului de conducere. Din graba de a răsturna "comunismul" și din obediență față de agende externe (interesate mai curînd de compromiterea alternativelor colectiviste de organizare decît de judecarea abuzurilor lagărului) opozanții din 1990 au creditat doctrinar răsturnarea de priorități convenabilă puterii.
    Există multe explicații ale acestei defecțiuni: slaba pregătire și calitatea morală precară a membrilor, centrarea politicii pe generația  pre-comunistă, ipocrizie intelectuală și vanități de pseudo-rezistență, intoxicarea formațiunilor cu agenți, intimidarea și frica, reacția distructivă a populației manipulate, orbiri doctrinare, egoisme mărunte, lipsa solidarității,  etc.
    Dar cauza principală a unei disfuncții care a lăsat România fără apărare este prăpastia între opoziție și populatie,  creată premeditat de putere în 1990,  mai ales prin manevra de la 13-15 iunie. Deși urîtă de majoritatea populației (datorită exceselor regimului Ceușescu) puterea comunistă din România era foarte solidă, înainte de 1989. Forțele partidului, securității, justiției, miliției, nomenclaturii economice și administrative - combinată cu inerția structurilor socio-economice și cu capitalul de degradare investit în "formarea omului nou" - erau mult mai puternice decît forțele divizate, dezorganizate și dezorientate, care doreau o schimbare profundă (cîțiva dizidenți, opozanți, rezistenți- împreună cu pătura pasivă a dușmanilor tăcuți ai regimului).
    Cu aparatul represiv, administrativ și propagandistic intact, puterea post-decembristă s-a văzut totuși în imposibilitatea de a continua un regim care nu se mai potrivea contextului extern, decizîndu-se să se convertească la capitalism- cu pierderi minime.
    Dacă, profitînd de raportul favorabil de forțe,  ar fi reprimat brutal tabăra anticomunistă, într-o  lungă serie de ciocniri în care ar fi fost înfruntată frontal, și-ar fi periclitat pînă la urmă legitimitatea externă și șansele de a rămîne la cîrma României pe termen lung.
    Pe de altă parte, dacă ar fi permis normalizarea situației economice și politice - nomenclatura ar fi riscat tragerea la răspundere pentru crimele și abuzurile comunismului, în momentul în care opoziția ar fi căpătat suficientă putere structurala.
    Ramînea o singură cale, pe care puterea post-comunistă a găsit-o și exploatat-o perfect. Transformarea progresivă a puterii politice centralizate, moștenite din comunism, în putere finaciară distribuita.
    în timp ce opoziția era rătăcită pe false piste, ei pregăteau cîștigarea "pariului" privatizării. Asa cum nu poți judeca nomenclatura, în timpul regimului comunist, nu poți nici pedepsi oligarhia economică a unui capitalism de clan.
    Miliardarii înfrățiți sînt foarte greu de condamnat, putînd controla partidele, presa, conștiințele- prin pîrghii financiare. Iar occidentul nu va respinge Tovarășii convertiți în Patroni care au demontat comunismul- dacă poate face cu ei afaceri bune.
    Nici securicomuniștii ce trebuiau îmbogățiți nu aveau de ce opune rezistență acestui plan genial. Realizarea lui cerea însă  o opoziție divizată, timidă, gălăgioasă și ineficace, menținută pe tușă, eșuată în demersuri sterile, colaboraționistă.
    Frontul a făcut totul (informatori, provocatori, dezinformatori, agresare, cumpărare, intimidare, etc.) pentru a-și selecta opozanți care latră fără să muște. Iar cei care au împiedicat acest proces de domesticire, instigînd spre o contestație frontală, revoluționară, au fost marginalizați sau reprimați- fără menajamente.
    Astfel, s-a ajuns la izolarea și agresarea protestatarilor din și pentru Piața Universității. Lipsită de lideri, părăsită de partide, intelectuali și sindicate, mica grupare a celor care mai contestau confuz, în stradă, sugrumarea revoluției anticomuniste, coruperea democrației, continuarea propagandei otrăvitoare, confiscarea avuției colective, trădarea intereselor naționale și învrăjbirea minorităților- a devenit o victimă ideală, mai ales după manevra de legitimare de la 20 mai. Distrugerea mișcării lor a fost o lovitură mortală dată de Contrarevoluție.
    S-a reușit poziționarea defectuoasă a celor trei forțe : puterea, opoziția (contestația) și populația  (sindicate, etc). Ca să învingă revoluția, ar fi trebuit realizat cartelul opoziție-populație, contra puterii.
    Aceasta a reușit să evite acest pericol, combinînd abil două etape: 1. Cartel putere-populație contra opoziției (pînă la 20 iunie) și apoi 2. Cartel putere-opoziție, contra populației (după 20 iunie). Etapa 1 impiedicînd populația  și opoziția să se apropie, în etapa 2,  în momentul cînd susținătorii înșelați ai FSN, loviți de măsurile socio-economice necruțătoare post-mineriadă s-au îndreptat către opoziție, convinși brusc de "singura soluție, înc'o revoluție"- au fost primiți cu răceală (ca "muncitori învechiți" , "țărani înapoiați" , "sindicate roșii" , "mineri răspopiți", etc.) și sfătuiți să se liniștească.
    Plini de resentimente și frici, fruntașii opoziției au rămas în parlamentul trădării, au îndemnat populația  la non-violență și respectarea legalității, au dat cecuri în alb terapiei de șoc. Iată efectul principal al loviturii din 13-16 iunie.  
    Fenomenele sintetizate mai sus au stîrnit revolta celor care au avut capacitatea să le înțeleagă, depășind perdeaua de fum creată de contrarevoluționari.
    Ele au determinat trei filoane de opoziție activă: cea politică, organizată de partide noi sau reînființate, cea civică – coagulată de grupări de intelectuali cu prestigiu și cea populară- a "protestatarilor străzii". Contestatarii din cele trei categorii au încercat, prin mijloace specifice, să trezească la realitate restul populației, denunțînd uzurparea. Partidele- prin platforme și mesaje, intelectualii – prin intervenții publicate în presa neaservită, opozanții simpli- prin mitinguri și marșuri de protest. Forma cea mai acută a contestației, dovedind exasperarea în fața manevrelor neocomuniste- a fost greva foamei. Populația  păgubită, care ar fi putut înclina balanța confruntării, victimă a dezinformării reușite prin televiziune, ziare și informatori nedesconspirați s-a trezit numai după ce și-a dat seama că a fost înșelată pentru a valida electoral un Front total diferit de cel pe care credea că-l votează. Iar  farsa naționalismului securicomunist și-a dovedit din plin eficacitatea (este folosită pînă azi cu succes). Izolate de masele pentru care luptau, împiedicate să pătrundă în reduta televiziunii, măcinată de orgolii și superficialitate, sabotate continuu de putere, cele trei curente nu s-au putut sincroniza,  sciziunea lor manifestîndu-se nociv în cadrul evenimentelor din 12 ianuarie, 28-29 ianuarie, 12-19 februarie, etc. Apariția Proclamației  de la Timișoara a creat ocazia coagulării forțelor revoluționare (anti-contrarevoluționare) în jurul unui numitor comun minimal: contestarea dreptului de a rămîne la putere a foștilor nomenclaturiști, prin manipularea electorală a unei populații dezinformate.

    Politicienii, intelectualii și cetățenii care doreau implinirea idealurilor  revoluției au făcut eforturi concertate pentru a strînge semnături pentru punctul 8 al Proclamației, și-au exprimat împreună opinia, în cadrul manifestațiilor publice care au izbucnit în țară și au trimis sute de delegați la congresul pentru constituirea Alianței Naționale pentru Proclamația  de la Timisoara, care a avut loc între 28 și 29 aprilie.
    In fața pericolului de a se vedea înfruntați de o opoziție coerentă, unită și incisivă, uzurpatorii puterii au reacționat energic căutînd (și reușind) să-și dezbine și dezorienteze adversarii cu ajutorul unei panoplii de mijloace profund imorale și distructive - care trădează agenda neocomunistă: păcălirea telespectatorilor, intimidarea și sabotarea partidelor prin agenți infiltrați, atragerea intelectualilor pe piste false și sterile, cultivarea unui nou val de colaboraționism, cumpărarea coștiințelor și încurajarea corupției, șantajul, instigarea șovină, compromiterea contestației, reprimarea rezistenței.
    Prin manevre oculte, ei au reușit dezbinarea filoanelor de rezistență expuse mai sus: liderii unor partide evitînd implicarea personalităților și participarea la manifestații și abordînd defectuos problema economică și națională; liderii unor mișcări protestatare, respingînd participarea partidelor, arătînd rezerve față de implicarea personalităților și nereușind să-și trezească concetățenii mințiți și jefuiți, intelectualii neimplicîndu-se frontal în activitatea partinică sau în acțiunile de stradă și contracarînd slab și cu întîrziere manevrele propagandistice de confiscare a justiției sociale și a interesului national, populația  jefuita lăsîndu-se captată de Front și luptînd împotriva propriilor interese, apărătorii unității și independenței naționale, lăsîndu-se antrenați în diversiunile securiste.
    Neputînd manevra masa opozanților, care au simțit și exprimat continuu, în acea perioadă, nevoia de unitate în lupta pentru victoria revoluției anticomuniste, experții în diversiune au dezamorsat opoziția corupînd structurile ei de conducere (reprezentare). Speculînd ambițiile, egoismul, naivitatea sau obtuzitatea unor lideri propulsați în arenă de un mecanism  dereglat de selecție a conducătorilor, puterea uzurpatoare a reușit să paralizeze rezistența de la vîrf, producînd dezorientarea masei contestatare, incapabilă să se replieze în spatele unor noi lideri, neconfiscați. Decizia inițiatorilor Proclamației de la Timișoara (în urma unor discuții purtate cu Ion Iliescu) de a renunța la contestarea candidaturii sale, folosind semnăturile pentru punctul 8 (așa cum au cerut, fără succes, cei veniți la Congresul din 28-29 aprilie)- a pus manifestanții din Piața Universității (și din celelalte "zone libere de neocomunism" apărute în toată țara: Constanța, Tulcea, Ploiești, Iași, Piatra Neamț, Sibiu, Brașov, Cluj, etc.) într-o  poziție ingrată. Mitingurile din tară au fost atăcate cu furie oarbă de susținătorii FSN , violențele și amenințările silindu-i pe mulți manifestanți să se refugieze la București- unde au semnalat situația  grea din provincie, creată prin dezinformare.
    Acceptarea pseudo-alegerilor programate pentru 20 mai de către principalele partide politice (în urma unor negocieri penibile), personalități intelectuale (în urma unor analize debile) și unele asociații implicate în proteste (convinse de cîțiva sfetnici de la GDS să elimine cerința de amînare a alegerilor - condiție evidentă a implementării punctului 8), a sporit confuzia generală. Retragerea multor manifestanți din Piața Universității  dupa 20 mai, cauzată de o cumplită dezamăgire, dar explotată ca o recunoaștere a legitimității Contrarevoluției (ca fapt împlinit electoral), agravează situația  minorității celor rămași pe baricada revoluției.
    Derutați de părăsirea redutei de către camarazii de cauză (eșuați în perplexitate și depresie după "alegerile" din 1990), ultimii manifestanți (în general oameni simpli din categoria revoluționarilor trădați în decembrie) sînt siliți și ei să-și cosmetizeze mesajul, pentru a nu risca sentința de tulburare a ordinii, într-un stat în care puterea părea a fi obținut o nemeritată legitimitate. Se repliază pe o platformă minimală (post de televiziune independentă, etc) și plănuiesc închiderea mitingului printr-o Proclamație.
    Puterea știe că această perplexitate nu poate dura, că victimele manevrelor sale se pot dezmorți, revenind la o contestație viguroasă. Că pumnul de încăpăținați debusolați rămași în Piața Universității  sînt ultimii apărători vizibili ai unei credințe împărtășite de mulți alții, paralizați pe moment de trădarea și deruta liderilor și concetățenilor: aceea că revoluția anticomunistă este deturnată de structurile neocomuniste, care conduc România spre dezastru. Rebelii din Piața Universității  știu că alegerile au fost o farsă, că poporul a fost păcălit, că opoziția a fost confiscată.

    Că niște autentici staliniști, tovarașii Iliescu-Roman-Bîrlădeanu-Brucan, etc. știu și ei că dușmanul de clasa, prins într-un moment de slăbiciune, trebuie anihilat necruțător.  De aceea, puterea face un gest doar aparent absurd, trecînd, pe 13 iunie noaptea, la reprimarea în forță a ultimilor manifestanți. în același timp sînt puse din nou în funcție represivă detașamentele de intervenție ale clasei muncitoare (IMGB, etc) care trebuie să pună studențimea cu botul pe labe.
    Răspunsul la această provocare nu se lasă așteptat: susținătorii revoluției, văzîndu-și  frații "huligani/golani" duși din nou la Măgurele, prizonieri ai cunoscuților milițieni torționari, ies în stradă, încercînd disperați și dezorientați să-și apere camarazii și cauza. Au loc scene similare cu cele din decembrie, unele cu aceiași protagoniști de ambele părți.
    Revoluționarii autentici și forțele de ordine neanimate de ura comunistă- încearcă să evite escaladarea violențelor. Urmează însă  diversiunea- pregătind represiunea. Ca și la 18 februarie, în timp ce liderii manifestației revoltate, dar pașnice, încearcă să calmeze spiritele, intervin provocatorii strecurați între manifestanți, care- alături de elementele turbulente sau vindicative care se ivesc în astfel de ocazii- se comportă vandalic, asaltînd, distrugînd, incendiind, compromițînd.
    Cine mai poate distinge aceste provocări de furia autentică a unei mulțimi adusă la exasperare insurecțională de demonstrația  de rea voință a puterii (a se vedea și atitudinea ei din 11 iunie). Atacul comunard asupra unor clădiri oficiale (Poliție, Ministerul de Interne, Televiziune, etc) dă prilejul intervenției forțelor represive, care lichidează răzmerița în sînge.
    Dar nu e de ajuns. Puterea cheamă în ajutor telespectatorii fideli, instingînd la război civil. Readuce în București detașamentele avansate ale clasei muncitoare (mineri, etc) conduse de experimentata securitate (convertită în SRI).
    Pe 14-15 iunie aceste echipe mixte atacă cu barbarie extremă toate persoanele ce par a aparține unor pături potențial dușmănoase (care trebuie aduse la ordine prin intimidare): studenți găsiți în Universitate sau veniți apoi la examen, țigani vînați prin tot Bucureștiul, intelectuali recunoscuți după ochelari și barbă, bătrîni care nu se legitimează în fața minerilor, etc. Universitatea și Institutul de Arhitectură sînt devastate.
    Sînt făcute descinderi necruțătoare la sediile partidelor și asociațiilor de opoziție și chiar la domiciliul unor lideri. Barbaria vînătoarii de opozanți depășește orice imaginație și stupefiază întreaga lume. Scopul adevărat al acestei lovituri capitale dată Revoluției, cu ajutorul metodelor și instrumentelor de represiune pregatite de regimul Ceușescu (securitate, armată, media, gărzi patriotice, planuri secrete de intervenție, etc). nu a fost dezafectarea unei artere de circulație, igienizarea unei piețe sau împrăștierea unei manifestații ce se apropia evident de sfîrșit, ci intimidarea (paralizarea) întregii opoziții: populare, intelectuale și politice.
    Este revanșa comuniștilor pentru demonstrația  de forță ratată în decembrie, aducerea înapoi la ascultare a  cîrcotașilor anticomuniști nărăviți la libertate. Acești "golani" cu orientare "fascistă" trebuie să știe că dacă vor încerca sa stea în calea restaurației  comuniste, vor fi puși să se lupte cu hoardele clasei muncitoare manipulate, că eliberarea României trebuie plătită cu un război civil fratricid. Acesta este mesajul "mineriadei". Numai înțelepciunea (sau lașitatea, sau luciditatea) contestatarilor -care se retrag dintr-o bătălie inegală- împiedică un carnagiu, provocat pentru conservarea puterii. Lovitura reușește perfect și înfundă drumul spre libertate a României. Intelectualii și politicienii nu găsesc calea de a contracara manevra de înăbușire a revoluției  (în spatele cortinei de aparențe democratice), nu declanșează o rezistență frontală. Descurajați de rezultatul alegerilor viciate (printr-o manipulare care revelează gradul de intoxicare propagandistică a majorității populației ), intimidați de demonstrația  de forță, respingînd soluția războiului civil, prinși în capcana erorilor comise înainte de "alegeri", liderii politici acceptă situația … recunoscînd alegerile, intrînd în parlament, renunțînd în fond la punctul 8, acceptînd, pe 18 iunie alungarea celor care ieșiseră din nou în Piață ca să spună NU unui fapt monstruos împlinit. Intelectualii protestează steril față de excesul de brutalitate al forțelor de ordine, care au intervenit pe 13 iunie și mai ales față de folosirea odioasă a minerilor pe 14-15, dar nu-și mai asumă răspicat cauza manifestanților reprimați.
    Studenții fac un marș de 100 000 de "cămăși albe", doar pentru a pune flori în ușa ministerului justiției, o rugăminte delicată pentru eliberarea lui Marian Munteanu- zdrobit și arestat. Protestele ferme ale diasporei și străinătății -inclusiv cele oficiale- nu schimbă situația  de fond. Rămasă fără voci reprezentative, marea masă a revoluționarilor, solidari cu cei reprimați, retrasă din arenă, este captivă și mută. Mulți dintre ei, scîrbiți și descurajați, se resemnează. Alți revoluționari cad într-o  depresie profundă (vezi sinuciderile lui Călin Nemeș, Gigi Gavrilescu, Radu Chesaru),  sau părăsesc (în masă) o Românie irespirabilă, lipsind-o de aportul celor mai sănătoase elemente ale societății, împinse în exil de răufăcătorii rămași la cîrma țării.
    Structurile rămase la putere obțin concluzia de neîncepere a urmăririi penale, pe baza unor dosare măsluite, în ciuda amplorii evidente a crimelor, comisiile parlamentare acoperind dezertarea Justiției. Se amuză în parlament cu o opoziție decorativă. Apoi încep reforma pe care au denunțat-o ca scop odios al adversarilor lor, trezind din somn proletariatul dezmoștenit- tovarașul de drum trădat, adevărata țintă a uzurpării. România este izolată mult timp în plan internațional, pierzind capitalul moral cîștigat la revoluție, fiind percepută ca un bîrlog al securității. Cei care mai încearcă să apere scînteia revoluției , declarați "radicali" de colegii resemnați la colaboraționism, se zbat fără efect. Intelectualii și partidele declară că nu înțeleg cine și de ce se mai frămîntă între august și octombrie prin Piața Universității .  Lipsite de sprijin și înțesate cu provocatori, mitingurile de protest pentru crimele comise între 13 și 15 iunie sînt patetice, penibile, ineficace. De-abia după liberalizarea prețurilor, manifestațiile din Piață capătă iar consistență, rîndurile protestatarilor fiind întărite de proletarii trădați de FSN. Dar nimeni nu-i dorește, nimeni nu-i captează. Opoziția nu-și revine. încercarea de unificare a ei în cadrul Forumului Democratic Antitotalitar este boicotata de Front, de liderii unor partide și de mulți intelectuali.
    într-un contratimp costisitor, aceștia din urmă lansează Alianța Civică- care reușește trista performanță de a îngreuna coagularea opoziției politice, de a dezamorsa (a se vedea momentul 15 noiembrie) valul nemulțumirilor populare și de a lăsa Timișoara singură în rebeliunea disperată împotriva celor ce au sufocat revoluția.  în decembrie 1990, contrarevoluția fsn-istă stinge ultimile zvîrcoliri ale revoluției  anticomuniste.  
    14 Concluzia spre care converg mărturiile și documentele Pentru orientarea în pledoaria complexă expusă în părțile III-IV, poate fi utilă urmărirea firului central, adică a afirmațiilor majore, care compun argumentația .
    1. Regimul comunist a fost criminal, anormal, nelegitim, instalat de o forță de ocupație (URSS), dînd naștere la abuzuri față de legi, dar și la legi abuzive - care au acoperit un genocid (faptul ca - în codul nostru penal- criteriile de selectie a victimelor genocidului nu figurează explicit, nu are nici o relevanță). O adevarată răsturnare trebuia să conducă la recunoașterea caracterului distructiv al regimului, la scoaterea la lumină a adevărului privind crimele sale, la pedepsirea vinovaților și repararea daunelor, informarea corecta și educarea maselor alienate de el,  reconstructie economica și regenerare socială și morala. Nimic de acest fel nu s-a întîmplat.  Revoluția a fost înfrîntă de Contrarevoluție.  
      2. Răsturnarea regimului comunist (și nu doar a două persoane) era absolut necesară și legitimă (dreptul prizonierilor unui lagăr, la revoluție de eliberare). Datorită rezistenței nomenclaturii parazite, care controla instituțiile și era apărată de miliție și securitate- eliberarea nu era posibilă decît printr-un troc (promițîndu-se impunitatea celor ce acceptau democratizarea) sau prin luptă. Spre deosebire de alte țări din Europa de Est, la noi nu a avut loc o  negociere (oficială, publică) cu cei de la putere. Folosirea miliției, securității, armatei și "gărzilor patriotice"- pentru apărarea regimului- a compromis definitiv nomenclatura comunistă.  Aceasta e acțiunea criminală din decembrie și nu "atacurile populației  împotriva magazinelor,  militarilor" , etc.  
    3. Comuniștii erau extrem de puternici și de bine organizați- față de forțele slabe ale rezistenței. Nu se bazau numai pe legi, instrumente de propagandă, instituții represive și control instituțional total.  Ci și pe pasivitatea populației, alienate de cura (de)formării omului nou, domesticite prin lanțul de compromisuri experimentat la Pitești. Ar fi putut deci zdrobi revoluția sau provoca un război civil.
    Dar contextul extern devenise nefavorabil formulei de organizare a exploatării din România- și dinspre vest și dinspre est. Lanțul schimbărilor în "țările prietene" i-a făcut să prefere îndepărtarea lui Ceușescu (care compromitea întreaga rețea) fără să aibă curajul să o provoace. Pentru a rămîne la putere- recunoscuți și în plan extern- nu puteau să zdrobească insurecția anticomunistă, ci trebuiau să o confiște.
    De aceea, în perioada 22-25 decembrie s-au dus tratative, dîndu-se "verdele" final "schimbării", numai după ce s-au obținut asigurări (garantabile prin șantaje) că noua conducere va proteja și menține vechea nomenclatură la cîrma societății. L-au eliminat pe Ceaușescu (ținut în rezervă la Tîrgoviște) și au întrerupt hărțuielile, numai după ce s-au asigurat că "noua" putere este tot a lor. Negocierile pot fi intuite observînd provocările din acele zile (care au făcut atîtea victime) și dovedite  prin  tot ce s-a întîmplat în acești 18 ani.  
    4. Dacă ar fi fost altfel, după o răsturnare reală- ar fi urmat cu totul altceva. Nici o revoluție nu închide arhivele, nu protejează și îmbogățește vechea putere- asigurîndu-i legitimarea prin "alegeri" . Ci începe cu o epurare masivaă, pentru ca agenții vechiului regim să nu deraieze proiectul de eliberare și reconstrucție (pararea Contrarevoluției ).
    Dar se decisese deja că nu va fi "vînătoare de vrăjitoare". Se puteau schimba "structurile" (adică regulile socio-economice și chiar politice) dar nu și conducătorii. Aceștia riscau anchetarea crimelor, de aceea au conservat pozițiile de decizie și influență, în toate institutțile .
    Oportuniști, fără credințe politice, au fost dispuși să treacă spre liberalism sovietic sau occidental (în funcție de evoluția contextului extern). Treptat, și-au dat seama că racordarea la capitalism și occident le poate fi benefică, ocazionîndu-le îmbogățirea explozivă.  
    5. Au avut însă  o sarcină dificilă: să împiedice răsturnarea de la putere și să evite plata pentru ce făcuseră, dar să restructureze economia și societatea,  racordîndu-le la un nou mod de explotare (și context extern).
    Să pregătească "privatizarea"- adică acapararea prăzii a decenii de jaf și muncă de lagăr. Aveau de înfruntat două posibile rezistențe: una a justițiarilor, cerînd procesul comunismului și epurarea ("lustrație"), cealaltă, a maselor, ce urmau a fi sărăcite și jefuite, cu ocazia "reformei" (restructurării). La care se adaugă revolta cîtorva luptători din decembrie, față de furtul revoluției . Ca să evite formarea unei alianțe între aceste trei forțe, creind o dezbinare și chiar  dușmănie acută între ele, au regizat o enormă diversiune, dusă pînă la pragul războiului civil. Este rolul major al episodului 13-15 iunie.  
    6. Au început manevra de învrăjbire contra opoziției politice, stîrnind masele împotriva plaformei de schimbare rapidă, pusă în seama ei. Nu a fost greu, "partidele" fiind mici grupări în stadiu incipient, divizate și infiltrate, sabotate pe toate căile.
    Infestate de agenți și veleitari, prezentate tendențios tele-cetățenilor, ele au apărut a avea orientarea antipopulară care le era imputată de FSN (și pe care, chiar acesta urma să o implementeze). Mulți "experți" în ieșirea din comunism, au susținut că economia trebuie schimbată rapid, indiferent de preț, că societatea trebuie supusă "terapiei de șoc". Partidele intimidate nu au făcut nuanțele și demersurile necesare contracarării strategiei demagogice a puterii. Nu au denunțat limpede înșelarea simpatizanților FSN. Nu s-au opus ferm confiscării democrației , acceptînd tîrgul care a dus la CPUN și apoi o lege electorală care eluda lustrația. Au legitimat "alegerile", cîștigate de Frontul-stat printr-o campanie bazată pe manipulare și teroare. Au părăsit astfel platforma revoluției  (susținuta de contestatarii din stradă), pentru o "reformă" iluzorie.  
    7. în întreaga țară, practic ocupată de oamenii FSN-ului (PCR-ului)- opoziția a fost pusă în imposibilitate de a face campanie electorală. Puținii temerari care au încercat acțiuni locale, au fost defăimați, intimidați, hartuiți, brutalizați, atacați de hoarde pline de venin și cruzime. în multe orașe, sediile au fost devastate și închise, iar la sate, nu se mai putea ajunge de loc.
    Ziarele opoziției erau returate sau aruncate în gări. Publicul din provincie citea ziarele puterii, urmărea televiziunea puterii, asculta sfaturile informatorilor nedeconspirați, lucrînd ca propagandiști ai puterii (oameni de bine). Alegerile din  '46 se repetau. Partidele de opoziție au protestat, au cerut amînarea "alegerilor", dar nu au luat măsura fermă de a le denunța, împreună,  la timp. Informatorii, și clasica orbire a "centrului" față de realitatea din țară, i-au făcut pe lideri să creadă că vor fi totuși votați.
    Lipsa lor de inspirație și de fermitate este suspectă- și va trebui analizat modul în care au fost "convinși".
      8. Nici intelectualitatea- fără mari merite în revoluție- nu a pus probleme majore puterii. A tolerat inițial apariția activiștilor în fruntea statului- îngrijorîndu-se doar în clipa în care Frontul s-a declarat partid. Au urmat proteste legitime, dar retorice, neînsotite de acțiuni de închegare a unei rezistențe civice coerente și active. Cei care s-au implicat totuși în contestarea puterii au fost ținta unor grosolane campanii de defăimare. De-abia după apariția Proclamației  de la Timișoara, intelectualii s-au așezat în spatele unui program civic. Din păcate, în loc să sprijine partidele, în lupta inegală cu FSN, au practicat "apolitismul" sau candidatura "independenților".
    Limbajul și spiritul în care s-au adresat mulțimii a fost neadecvat, amplificînd temerile oamenilor simpli  față de transformarea radicală predicata. Informatorii și clasica orbire a "elitei" față de "masă", i-au făcut să creadă că vor fi totuși ascultați. Lipsa de inspirație și de fermitate a unor lideri civici este suspectă- și va trebui analizat modul în care au fost "debusolați".  
    9. Elita civica s-a activat dupa 24 aprilie, susținînd mitingul din Piața Universității  prin declarații, dar făcînd prea puțin în plan organizatoric, pentru succesul său. Mai mult, unii sfetnici ai "revoluției  de catifea" au convins asociațiile de luptători din Piață să "renunțe" la revendicările "iacobine" - printre care- impunerea punctului 8 și cererea de amîare a alegerilor. Mitingul a fost întărita numeric, dar diluat strategic și prin intervenția unor studenți, puțin preocupați de înfruntarea frontală a celor care confiscaseră revoluția (mulțumindu-se cu reprezentații simbolice). După aflarea rezultatelor "alegerilor" ,  previzibile pentru cei lucizi și informați, toți cei care se complăcuseră în mrejele exaltării au suferit o cădere psihică.
    S-au retras dupa 20 mai - părînd a recunoaște faptul împlinit.  Era consecința firească a raționamentelor ilogice justificînd renunțarea impardonabilă la cerința amînării alegerilor. Din păcate, aceste inconsecvențe suspecte, au compromis grav șansele mitingului viguros de contestare, la care au revenit , după 23 mai, o parte dintre revoluționarii care inițiaseră protestul- tot mai izolați.

    10. Represiunea din 13 iunie dimineata a dat foc unui butoi cu pulbere.  Luptătorii din decembrie nu aveau cum să asiste cuminți la agresarea și arestarea camarazilor lor rămași în piață. Și mai important a fost aspectul simbolic. Era atacată însăși revoluția de către forțele contrarevoluționare, bazate pe instrumentele de represiune pregătite de Ceaușescu.
    Ceea ce a dus la o izbucnire de revoltă, cu accente insurecționale. Ulterior, participanții nu și-au putut asuma plenar participarea la această luptă, pentru că riscau arestarea, de către o putere legitimată abuziv (și cu concursul unei intelectualități ipocrite, care-și ascundea neputința sub lozinca non-violenței).
    Agenții puterii camuflați în media "de opoziție" au acreditat ideea că numai infractorii care doreau să compromită manifestația  au participat la bătălia cu forțele de ordine, sau că folosirea minerilor, a doua zi, a fost total nejustificată, Bucureștiul fiind pacificat la venirea lor.  
    11. în realitate, în dimineața de 14 iunie situația  era explozivă, ca și în dimineața de 22 decembrie (cam aceiași protestatari fiind arestați, cam de aceleași forțe și cam din aceleași motive). Protestele străzii , chiar nesusținute de partidele anihilate, nu puteau fi zdrobite cu instrumentele lui Ceaușescu, fără consecințe de imagine fatale.
    Folosirea armatei, alienată de implicarea din decembrie, era îngreunată de curentul CADA (interzis, nu întîmplător, printr-un decret dat pe 14 iunie).  Minerii au fost absolut necesari pentru a înăbuși potențiala insurecție din iunie, dar nu mai puteau fi folosiți și pentru a lovi clasa muncitoare ce urma a protesta mai tîrziu, după lansarea reformei.
    Acțiunea minerească a fost premeditat feroce, excesivă.  Astfel, erau intimidate temeinic opoziția politică și civică. Iar ura față de muncitorii ciomăgari era sădită adînc în sufletele intelectualilor.  Și numai astfel susținătorii FSN erau încărcați de vinovății ce aveau a-i împiedica să se apropie de opoziție , în momentul în care au devenit victimele FSN.  
    12.  După 16 iunie, cu terenul curățit și dușmănia socială necesară însămînțată adînc, FSN a declanșat lovitura de grație împotriva populației. Uitînd popaganda de pînă atunci,  "aripa Roman", scoasă brusc la înaintare, a lansat "Reforma" distructivă, fără să se atingă de activiști și securiști , bazîndu-se chiar pe ei drept conducători de neînlocuit ai "reconstrucției" (adică darîmării economiei naționale). Instalarea capitalismului era făcută cu aceeași atitudine pretins mesianică (profund cinică), pe care Tovarășii o aplicaseră la instalarea comunismului. Intreruperea aprovizionării întreprinderilor. Oprirea producției, în cascadă. închiderea fabricilor decuplate de sistem. Transformarea echipamentului în fier vechi. Devalorizarea capitalului productiv, a leului și a nivelului de trai.
    Efecte "dureroase", dar necesare... pentru a coborî valorile pînă la nivelul care să permită cumpararea, de către mafia internă- înzestrată prin "mica privatizare". Cu consecința vînzării pe nimic și spre "oamenii de afaceri" străini, invitați la partenariat.  
    13. în timp ce institutul pentru planificarea reformei economice pregătea "schița" de coagulare a capitalului în mîini securiste,  Constantin Cojocaru venea cu ideea împroprietăririi directe- pentru a nu se inunda societatea cu hîrtia necesară cumpărării (șifonată apoi în mîinile Rețelei). Ideea era periculoasă, dar greu de combătut, juridic, moral și electoral. Cojocaru a fost dus cu vorba - cît timp s-a dorit ascunderea intențiilor FSN - și apoi, marginalizat.  Nu vroiau distribuirea avuției  către cei care o munciseră, mai ales că asta presupunea estimarea valorică a avuției  țării, la 22 decembrie 1989 și a evoluției  ei prin Tranziție.  Opoziția , determinată ocult să sustină iresponsabil programul Roman (în loc să denunțe hotărît distrugerea țării și înșelătoria)- a evitat întîi orientarea Cojocaru - percepînd-o drept... "comunistă".  
    14. Conducerea opoziției civile și politice nu-și revine din lovituri și dezorientare. Respinge tendințele "retrograde" ale populației, revoltate de masurile "reformiste".  Partidele  dezamăgesc prin modul în care legitimează parlamentul (din care nu pot fi determinate să se retraga, nici măcar de rezoluția FDAR). Intelectualii boicotează alcătuirea unei opoziții politice unite. Descurajează (sting) dorința de reluare a revoluției , care cuprinsese mulțimea exasperată. în decembrie 1990, puterea este atacata viguros de sindicate, revoluționarii străzii și de o Timișoară din nou insurgentă. Nu se mai poate apăra nici cu mineri, nici cu armată.  în acest moment critic, cei care o salveaza sînt... liderii opoziției și ai Aliantei Civice, care sting incendiul iminent- în numele evitării provocărilor și "non-violenței. Cultul personalităților, întreținut subtil, își spune cuvîntul. Rușinați de vechile tăceri sau pledoarii pro-socialiste, artiștii și actorii explică doct avantajele marelui capital, defectele echității și justiției sociale. O perfectă acoperiere pentru îmbogățirea securiștilor "de dreapta".  
    15 .  Se formează aripa FSN1, care chipurile frînează reforma promovată de aripa FSN2. Asta pentru ca tot FSN să confiște și nemulțumirile față de… politica FSN. Farsa merge pînă acolo încît, după ce măsurile "FSN2" își arată efectul devastator, aripa "FSN1" dă jos guvernul Roman. Avînd sprijinul multor sindicate și chiar acordul (în general tacit) al unor anticomuniști - minerii sînt împinși să lupte cu forțele de ordine, dărîmînd guvernul ilegitim pe care îl apăraseră în 1990. Evitînd răsturnarea lui Iliescu, FSN1 "apără populația " de ritmul prea viu al "reformei" - exploatînd apoi acest lucru electoral, în 1992. FSN1- devenit PSD, e votat din nou. în patru ani, desăvîrșește capitalizarea de start a securi-fsn-iștilor.  
    16. în 1996, trădarea populației  de către opoziție (efect al trădării opoziției de către populație, în 1990) e dusă pînă la capăt. CDR e lăsat, aparent, să ia "puterea",  doar pentru a se demonstra în exterior "rotativa democratică". în prealabil, se luaseră toate măsurile pentru ca noii veniți "să fie învinși de structuri" . Cei votați de anticomuniști și de victimele "reformei" , se asociază cu aripa "reformistă" a FSN (devenită PD)- care-i sabotează copios. Fac o înțelegere cu "partea bună a securității". La sfîrșitul mandatului- anchetarea crimelor comunismului, contrarevoluției  și tranziției.... rămîne pe data viitoare.  în schimb, sînt pedepsiți cei care au  răsturnat în 1991 guvernul Roman, guvern ilegitim și criminal. Sînt distruse în acești patru ani ai "speranței" ajunse la putere... speranțele ultimilor iubitori de adevăr și dreptate.  
    17. Incepind din anul 2000, cangrena politica nu mai poate fi stăvilită. Nimeni nu mai crede în nimic. Politicienii de toate culorile sînt percepuți- just, ca membri ai unui aceluiași clan parazitar. Justițiarismul social și patriotismul sînt lăsate în grija, PRM și PSM. "Vectorii de opinie" se mai compromit o dată, îndemnînd populația  să iasă la vot... pentru Ion Iliescu. Să nu se aleagă Vadim! Cum să mai susțină ei azi, după o asemenea declarație, că Iliescu este criminalul care a făcut cel mai rău României? Secondat de Roman- partenerul CDR la guvernare, cel ajutat să-și regleze conturile cu minerii, pentru asaltul din 1991, înainte ca mineriadele pro-comuniste din 1990 să fie judecate.  
    18. Se continuă apoi șirul "alegerii celui mai puțin rău".  Comunistul Băsescu, din ramura FSN2- îl învinge pe Năstase - din ramura FSN1. Totul se cufundă în derizoriu. De 60 de ani nu am avut un singur candidat credibil anticomunist la președenție! Masele jefuite nu sînt reprezentate de nimeni. Partidele "de stînga" sînt conduse de cei care au jefuit populația . PRM , PNG, PIN, Conservatorii- compromit și confiscă adevăratul justițiarism. Securiștii și colabaratorii lor formeza noua oligarhie, controlînd toate partidele. Politicienii s-au "reconciliat" , victimele lor, încă  nu. Alianța Civică își dă duhul, în sunet de comunicate demagogice.  
    19. Intrarea în NATO și Europa consolidează pozițiile beneficiarilor crimei. Nevoia de stabilite a democrațiilor este invocată pentru a paraliza răsturnarea, anchetarea și pedepsirea  rețelei de infractori. Racordarea la normele juridice europene scoate din joc periculoasa justiție de tranziție. Circuitul "fondurilor" crează noi oportunități de jaf.  Oceanul de prevederi birocratice europene – dă posibilitatea selectării firmelor prietene. Afacerile țes conexiuni externe solide și protectoare.  
    20. Privatizarea duce la coruperea mediei, care se umple de "banaliști", plătiți ca să  înnece publicul în derizoriu. Se modelează noul om nou: cinic, meschin, incult, superficial, formal, venal, manipulabil. Cine să mai instige oamenii la adevăr și dreptate, la înțelegerea și judecarea a ce s-a întîmplat? Cîțiva intelectuali mai fac periodic figurație civică, alcătuiesc comisii care descoperă ce știm toți de mult, muncesc ca să nu piardă capitalul de imagine creat de lupta lor retorică, din care se mai face și cîte un bănuț.
    După 18 ani, îi apucă acut urgența lămuririi esenței comunismului (insistînd pe nocivitatea mitului echității- ceea ce sprijină doctrinar abuzurile capitalismului securist).. Stau însă  cu spatele la crimele Tranziției. Au un instinct al meterezelor dezafectate, care-i împiedică să se implice pe fronturi reale, deschise. Anchetele penale nu sînt bine văzute sau sînt cerute demagogic, nefiind ajutate.  
    21. Populația , victimă a tentativei de genocid economic,  scapă apucînd-se și ea de furat, jefuit, speculat, profitat. etc. Cei anchilozați în moralitate sînt condamnați la sărăcie. Noua mare și mica burghezie, după atîta lașitate și oportunism, cu cămăruța plină cu chilipiruri și conștiința umplută de justificări discutabile - nu vrea să înțeleagă ce s-a întîmplat.  Dacă ar apare totuși un partid realmente justițiar,  mulți s-ar speria, simțindu-se vizați moral, și amenințați de o platformă de confiscări a averilor ilicite. Conjurația  tăcerii se bazează pe fenomenul Pitești.  
    22. în aceste condiții , absolut conștient de temeritatea intreprinderii, am alcătuit prezentul raport. Ințelegînd macro-fenomenul expus mai sus, consider totuși, că, de sus în jos, trebuie stabilite responsabilități. Nu se pot judeca 20 milioane de victime ale unui proces degenerescent. Dar se poate urmări mecanismul degradării în lanț- și stabili o ierarhie de vinovății morale, penalizabile juridic. O astfel de sistematizare ar fi trebuit pusă la punct de intelectualitatea activă și organizată: economiști -juriști- etc. Am muncit pentru a construi un instrument care să sprijine munca unei comisii de experți... ipotetice. Nu în numele speranței,  care e ca o cafea: după ce-i trece efectul, cazi mai rău. Ci în numele setei de adevar și de dreptate. Si, în ultimă instanță, a setei de sens.

    Revoluția și Contrarevolutia din România-Ioan ROȘCA

    Preluat din : http://www.piatauniversitatii.com/news/default_editoriale.asp.htm
    De studiat  : http://www.procesulcomunismului.com/marturii/default.asp.htm
    Associated Topics

    Geopolitica


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.88 Seconds