Cornelia Paun-Heinzel - Cand prostul ajunge în paginile istoriei
Date: Sunday, February 09 @ 15:42:12 CET
Topic: Limba dulce


Jenică Jănel se gândi - fapt pe care îl făcea rareori, cu mintea sa cât o boabă de mazăre - că se împlinește aproape un an de când a intrat în istorie... în istoria țării... se admiră privind cu atenție, în oglindă, cu ochelarii săi de vedere și se mângâie mândru pe burta sa proeminentă. Doar tocmai ingerase, ca de obicei, câteva porții de catering - de la masa gratuită a copiilor săraci din școala al cărei director era – și meniul zilnic pentru aleși, de care beneficia în calitate de consilier la Primărie, alături de bunătățile trimise de firmele, care aveau nevoie de diverse aprobări. Spre seară, Jenică Jănel știa că va veni tiptil, ca întotdeauna și va încărca în autoturismul școlii - de care beneficia ca manager de unitate de învățământ – pe lângă materialele de construcție folosite la renovarea clădirilor instituției, câteva caserole cu mâncare și pentru acasă, să aducă și familiei - adică soției - care se îmbuibase din plin la Financiarul unde lucra, din porțiile oficiale, dar și din cele neoficiale, de la ONG-urile și firmele finanțate cu bani de la stat, pe care le-a controlat și în care avea și celelalte locuri de muncă - dacă avea timp să treacă pe la ele... dar, măcar pentru mâncare, merita efortul, întrucât salariile le primea, chiar dacă nu frecventa sediile - și fiicei sale, elevă cu bursă de merit la școala tatălui său, unde servea și ea masa, alături de acesta și de copiii nevoiași din unitatea de învățământ.


Cornelia Păun Heinzel : “Când prostul ajunge în paginile istoriei” sau „Istoricu' lu’ Pește” sau „Minte de PFL” din ciclul de povestiri “Vivant professores !” Jenică Jănel se gândi - fapt pe care îl făcea rareori, cu mintea sa cât o boabă de mazăre - că se împlinește aproape un an de când a intrat în istorie... în istoria țării... se admiră privind cu atenție, în oglindă, cu ochelarii săi de vedere și se mângâie mândru pe burta sa proeminentă. Doar tocmai ingerase, ca de obicei, câteva porții de catering - de la masa gratuită a copiilor săraci din școala al cărei director era – și meniul zilnic pentru aleși, de care beneficia în calitate de consilier la Primărie, alături de bunătățile trimise de firmele, care aveau nevoie de diverse aprobări. Spre seară, Jenică Jănel știa că va veni tiptil, ca întotdeauna și va încărca în autoturismul școlii - de care beneficia ca manager de unitate de învățământ – pe lângă materialele de construcție folosite la renovarea clădirilor instituției, câteva caserole cu mâncare și pentru acasă, să aducă și familiei - adică soției - care se îmbuibase din plin la Financiarul unde lucra, din porțiile oficiale, dar și din cele neoficiale, de la ONG-urile și firmele finanțate cu bani de la stat, pe care le-a controlat și în care avea și celelalte locuri de muncă - dacă avea timp să treacă pe la ele... dar, măcar pentru mâncare, merita efortul, întrucât salariile le primea, chiar dacă nu frecventa sediile - și fiicei sale, elevă cu bursă de merit la școala tatălui său, unde servea și ea masa, alături de acesta și de copiii nevoiași din unitatea de învățământ. În cancelarie, se răsfăța din când în când, de sărbători și cu câteo zacuscă de gogonele, de dude sau de corcodele - adusă în cancelarie, de vreo profesoară zeloasă – mâncare considerată de către toți angajații școlii a fi apogeul deliciului culinar. ”Ce mare și grozav sunt ! Așa o personalitate ca mine, nu putea să nu intre în istorie, decât alături de rege ! Câte sfori am tras să fiu pe lista partidului PFL, al cărui membru sunt, pentru a fi înscris pe lista delegației, care a participat la înmormântarea regelui. Am susținut că sunt licențiat în Istorie al prestigioasei Universități Prostologice, diplomă pe care mi-a găsit-o și mi-a plătit-o chiar partidul, atunci când am fost racolat de distinsul domn ex-profesor pensionar, Pelincea, coleg cu mine de cameră la Spitalul Bălăceanca – om de valoare, pe pe care l-am răsplătit din plin cu o catedră veșnică de istorie în școala mea, deși la cei peste optzeci de ani ai săi nu știu dacă își mai amintește ceva, dacă a avut ceva cunoștințe, că doar a fost făcut de către comuniști, cu renumita „Ștefan Gheorghiu”, din simplu muncitor, profesor de istorie și turnător la Securitate. Bătrânul este însă cel mai conștiincios din școală, vine la ore, dar conștient nu mai este demult. Atunci, am avut o sclipire prin mintea mea de licurici și am scris în cartea de condoleanțe: ”Trăiască regele ! ”, gândindu-mă la mine, la ce prăpădit am fost timp de patruzeci de ani, în care am tăiat doar frunză la câini, că doar nu eram prost să muncesc și ce am devenit în această epocă, a tuturor posibilităților, aici, în lumea a patra... benefică pentru cei ca mine, cu deficiențe mintale, considerate atuuri pentru promovare, în ziua de astăzi. Auzisem această strigare, la o ședință a partidului PFL, atunci când unul dintre seniorii care conduceau partidul, tocmai își dăduse duhul și câțiva dintre membrii organizației așteptau funcția, agitându-se ca niște corbi flămânzi în jurul leșurilor. Nu știam că expresia era cunoscută în istorie, pentru că nu am făcut niciodată greșeala să citesc cărți. Habar nu am de istorie și nici nu doresc să-mi pierd timpul să mă documentez în acest domeniu, pentru că nu este deloc necesar, dacă posed cartonul numit licență în istorie și încasez pe lângă banii ca profesor de istorie, ca director de școală și - la fel ca toți cei aflați acum, în această funcție - mai multe salarii de profesori, corespunzătoare catedrelor cu ore, pe care nu le face nimeni în realitate, dar pe care sunt scrise nume fictive, pentru că sunt mare manager de unitate de învățământ actuală - care visează ca într-o zi prefericită să preia chiar conducerea educației în totalitate și atunci voi propune în mod legal, să nu se mai facă nicio oră de curs, că învățătura nu este utilă– sunt consilier la Primărie, am funcții în câteva asociații și firme private, deci nu trebuie să am nimic în cap, pentru că trebuie să-l am ocupat cu matrapazlâcuri, furtișaguri, nu să-l umplu inutil cu cunoștințe istorice, pedagogice sau de management. Pentru a duce în eroare alegătorii, eu port întotdeauna un sacou peticit în coate, pentru ca lumea să creadă că mi-am tocit coatele pe băncile școlilor. La alegeri, oamenii au votat partidul, nu pe mine. Panourile cu imaginea mea, postate prin sector erau garnisite cu câteo frumoasă pereche de coarne de drac, pentru că cei care mă cunoșteau știau că eu sunt diavolul în persoană. Nu se pune nimeni cu mine ! Fac orice vreau, fără să-mi pese de nimeni și de nimic, de parcă întreaga lume ar fi a mea ! Cu siguranță, la alegerile viitoare, poza mea cu coarne de drac va împânzi chiar capitala, un județ sau poate întreaga țară... Imediat ce am ajuns acasă, de la înmormântare, bucuros de realizare, am și postat pe facebook mesajul scris de mine în cartea de condoleanțe regală și cu care mi-am făcut intrarea în istorie pentru totdeauna, alâturi de selfie-ul meu impozant în fața coșciugului regal. După câteva minute, un cititor mi-a răspuns că nu se scrie la o înmormântare „Trăiască mortul !”, așa cum procedasem... Eu însă nu m-am lăsat, ca întotdeauna. Și i-am răspuns amical, cu generozitatea de care dau dovadă întotdeauna, de la înălțimea funcțiilor mele: ”Dragă Gigele, există expresia ”Regele a murit, trăiască regele !”. Îmi pare rău că tu nu ai auzit până acum de aceasta”. Interlocutorul meu însă a continuat cu precizările și a încercat să-mi explice că ”Regele a murit, trăiască regele! ” spuneau francezii, atunci când încoronau, după decesul regelui, pe cel care îi lua locul la tron, iar acestuia îi era dedicată formula ”Trăiască regele! ”, dar nu este cazul acum a fi folosită. Sublinia faptul că situația este complet diferită. Eu nu am cedat, ca de obicei și mi-am susținut opinia. Doar pentru acest motiv, că înțeleg totul greșit și că îmi susțin cu îndârjire convingerile, indiferent care ar fi acestea, am fost selectat ca manager în domeniul educațional, dar și pentru faptul că nu am scrupule și nici nu îmi este frică de nimeni și de nimic, asemeni colegilor de la PFL. Totuși, punctul meu forte, atuul meu a fost întotdeauna faptul că am avut certificarea încă din școala primară, că am intelectul scăzut. Învățătoarea era disperată că nu puteam reține nicio definiție iar de înțeles ceva, nici nu se punea problema. Domnul pensionar ex-profesor Pelincea mi-a văzut imediat potențialul, atunci când eram internați amândoi ca pacienți la Bălăceanca, fiind colegi de salon. Mi-a spus că are previziuni că mă așteaptă un viitor strălucit, pentru că mă va recomanda pentru intrarea într-un partid cu istorie bogată. Nu l-am crezut deloc, deoarece depășisem patruzeci de ani și nu făcusem nimic în viață până atunci. Colegii mei din partidul PFL - care nu a câștigat niciodată alegerile, dar membrii săi au ocupat mereu funcții înalte peste tot - m-au înscăunat direct ca manager de școală, fără școală și consilier la Primărie. Apoi, mi-au făcut rost imediat de diploma de licență de la Universitatea Prostologică, deși mie mi-ar fi plăcut una de la Universitatea Cretină, despre care am auzit, dar am și văzut la colegele mele de partid, că asigură succesul pe cele mai înalte culmi. Păcat că aceasta nu mai avea cartoane disponibile în stoc.
Oricum, eu fac ce vreau unde conduc, doar este autonomie - urmând modelul colegilor mei plasați în funcții – adică locul de muncă este considerat ograda proprie... pe care nu am avut-o niciodată, pentru că ai mei erau foarte săraci... material, dar și cu duhul. Acum, am ajuns eu să am putere nelimitată, să scap de toți inteligenții, care au învățat la viața lor și să îi înlocuiesc cu femei de prin cătunuri, cu minte puțină, care și-au făcut rost de diplome de licență, ca tot omul în ziua de azi, de la binecunoscutele „Debilu Mind &Spirit” SRL University, „Bogdanprostu” SRL Universite, Băile „Tufă de Veneția” Universidad și desigur, consacratele Universități Prostologică și Cretină, care au promovat pe mulți, în special pe multe, pe cele mai înalte culmi ale gloriei. Am angajat ca profesori, oameni considerați de mine foarte competenți. Pe religie, un sărăntoc la toate - venit dintr-un cătun gălățean - instruit de renumitul Popafaci, deci rupt și la propriu și la figurat și trei foști colegi de școală mai tineri: unul cu sindrom Down, altul pentru limba română de la ambliopi - dar care nu are numai vederea slăbită, ci și mintea, încât scrie ca cei cu patru clase primare de pe vremuri - și cel mai apreciat de mine, întâlnit în Piața Ciordăranilor - într-unul din controalele mele de consilier - în timp ce vindea fără taxe corcodușe la tarabă, pentru că-mi dădea mie șpagă - unul tuciuriu cu deficiență mintală gravă, pe care l-am pus profesor de educație fizică la clasele primare, cu două norme didactice, să fie numai cu numele, adică să nu facă nimic, dar să câștige bani foarte mulți. L-am numit pe piețar și șeful “Comisiei de Asigurarea Calității” în școala mea, “Gherevoiești”, pe care am transformat-o după modelul din filmul „Povestea slujitoarei”, în variantă proprie și locală - eu, nefiind prea viril încă din tinerețe, apelez totdeauna la însămânțare, așa cum am procedat și cu nevastă-mea. Dar, ca orice impotent, sunt și pervers iar cu sclavele mele, săracele mele profesoare - care execută fără împotrivire orice ciudățenie comandată de mine, ca să nu rămână pe drumuri, flămânde și să nu se mai răsfețe mâncând zacuștele de gogonele, de dude sau de corcodele, specifice școlii mele “Gherevoiești” - pot să-mi satisfac cele mai îndrăcite fantezii sexuale. Sunt sigur, că una dintre slujitoare, chiar le savurează cu o plăcere deosebită, pentru că există în școala mea și o excepție, sindicalista - racolată chiar de membrii din conducerea sindicală, de pe șoseaua de centură a capitalei - care poartă totdeauna rochii lungi cât un tricou, încât pare a fi desprinsă dintr-o peliculă porno, cu îngrijitoare pentru vârstnici, pentru că este prea smochinită, pentru a interpreta alte roluri. În perioadele friguroase, femeia îmbracă egări transparenți și un pulover decupat cu semicercuri în față și în spate, în dreptul zonelor intime, pentru ca acestea să fie observate cât mai bine de către privitori. Dar, realizarea mea cea mai grozavă, ca istoric de gogonele, de dude și de corcodele a fost și va rămâne tot faptul, că la moartea regelui, eu am scris ceva ce nu a mai scris nimeni niciodată în toate timpurile și nici nu va mai scrie: “Trăiască regele !” și cu aceasta mi-am făcut intrarea pe veci, cu succes, în istoria neamului... și chiar în cea universală...“.
Notă : Aceasta este o povestire. Orice asemănare cu personaje, situații cunoscute este pur întâmplătoare, deși se știe că “Viața bate filmul “ și realitatea poate fi uneori mai înspăimântătoare decât povestirea scrisă.






This article comes from Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

The URL for this story is:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1466