Adrian ROZEI. La masa cu diavolul...
Date: Monday, January 07 @ 15:58:10 CET
Topic: Historia oculta


La masă cu diavolul…



În luna septembrie a anului trecut, am cunoscut din întâmplare, într-un sanatoriu din Paris, un domn de la care am aflat, vorbind vrute și nevrute, că era evreu din Budapesta. Mai apoi, mi-a mărturisit că se născuse în Satu Mare, imediat după Primul Război Mondial. După ce am mai discutat câteva minute, mi-a venit deodată în minte o întrebare delicată: voiam să știu cum a scăpat din deportările masive care au avut loc în Ungaria, la sfârșitul războiului. A ezitat câteva clipe, după care m-a întrebat: “Ai timp să asculți o istorie mai lungă?” Intrigat de această reacție, i-am răspuns afirmativ. Descrierea evenimentelor pe care am auzit-o în continuare s-a desfășurat de-a lungul a trei zile, câte o oră în fiecare zi.

  1. Postat în premieră la 15/03/2008 pe blogul autorului

» Service après vente (vezi mai jos)
Boulogne, aprilie 2018„
După ce am auzit această relatare cutremurătoare, am rămas în contact cu Szigmond Kalocsai. 


Mărturisesc că ceea ce am aflat atunci mi s-a părut atât de uimitor, ba chiar neverosimil, încât, după primul episod, am alergat să verific autenticitatea afirmațiilor interlocutorului meu. Mai apoi, am urmărit în cunoștință de cauză povestirea lui, am discutat împreună diferitele detalii și am vizionat caseta înregistrată acum mai bine de doisprezece ani pentru Fundația “Survivors of the Shoah”. Această mărturie unică a unui martor primordial care a trăit în primul plan un moment particular și fără pereche al ultimelor zile din cel de-al Doilea Război Mondial este atât de impactantă și se îndepărtează atât de mult de imaginile cunoscute, încât poți înțelege cu ușurință ezitările martorului în a o face publică. Însă, în mod straniu, se va vedea în continuare că aceste evenimente și polemicile care le-au generat continuă să fie de actualitate până în zilele noastre, la mai bine de o jumătate de secol după ce s-au petrecut. Un argument major în favoarea necesității de a fi amintite.


* * *

Mă numesc Sigismund Kalocsai și m-am născut pe 14 august 1922 într-un oraș numit Satmar. De fapt, acest oraș are două nume: în 1922, când m-am născut, orașul aparținea României, deci se numea în românește Satu Mare, iar în ungurește, Satmar. Această regiune din Transilvania a fost mai disputată decât Alsacia și Lorena, pentru că între 1919 și 1945 și-a schimbat de patru ori naționalitatea între România și Ungaria. M-am născut într-o familie aparținând burgheziei evreiești dintr-un oraș unde, din 50 000 locuitori, între 14 și 16 000 erau evrei. E regiunea unde s-a născut hasidismul; orașul se găsește la cca. 80 km de Sighet, unde s-a născut laureatul Premiului Nobel pentru pace, Elie Wiesel. Printre acești cca. 15 000 evrei din Oradea conviețuiau trei comunități importante:
  • -“hassidimii” cu rabinul Teitelboim în frunte,
  • -“ortodocșii”,
  • -și altă comunitate, numită “Statu quo”.
 Nu exista comunitate “neologă”, în sensul occidental al cuvântului, pentru că sinagoga noastră nu avea orgă, ca în sinagogile neologe din diferite țări, și citirea Torei se făcea în mijlocul lăcașului, ca în cele ortodoxe. Tatăl meu era industriaș. Aici trebuie să ne întoarcem la Tratatul dela Trianon. Se știe ca acest tratat nu a fost conceput sub influența președintelui Wilson, ca cel dela Versailles, ci de guvernul Franței, care a creat un lanț de trei state, născute pe vestigiile Imperiului Austro-Ungar, al cărui scop era formarea unui zid de rezistență între influența Mittel-Europa (germană) și, deja, Uniunea Sovietică. Aceste trei țări erau Cehoslovacia, România și Iugoslavia, țări în care trăia o importantă minoritate ungară. În România, această minoritate reprezenta cca. 2-3 milioane de locuitori care se aflau în Transilvania, atașată prin Tratatul dela Trianon. Generația părinților mei era profund asimilată ca unguri, care nu acceptau deloc “ocupația” română. Românii, ca popor, erau desconsiderați de către unguri, care se considerau aristocrați, față de români care erau țărani. Cum o mare parte din Ungaria a fost ciopârțită și oferită celor trei state citate, o politică iredentistă, de naționalism excesiv, a fost provocată în Ungaria, cu repercursiuni până astăzi. Aceste trei state fuseseră constituite în totalitate după modelul francez: Cod Napoleon, parlament ales prin vot proporțional, literatură franceză etc. În România, de exemplu, limba franceză era obligatorie în cei opt ani de liceu. Am învățat într-un liceu român, cu toate că la 150 km de orașul nostru, într-un oraș mai mare, Nagyvarad (Oradea), exista un liceu evreiesc. Am studiat la liceul laic, român, unde, de exemplu, n-aveam voie să vorbim ungurește. Românii rezistau cum puteau la acest naționalism ungur, de exemplu, organizând concursuri de limbă română pentru funcționari și cel care nu vorbea românește era licențiat. Se manifesta o luare de control de către România, care era, pe hârtie, dar și în realitate, un stat democratic, unde făceau parte din parlament chiar și deputați din partidul evreiesc, care se numea “Partidul evreilor”. Începând din 1935, când am început să înțeleg ce se petrece, exista în mod indiscutabil un antisemitism emanație a ungurilor, foarte puțin sau deloc din partea românilor, cu excepția marilor orașe ale țării, pentru că, după cum astăzi există în Franța “Frontul Național”, democrația cerea să existe și în România un partid politic de dreapta, numit “Garda de Fier”, care era fascist declarat în mod oficial. Aceștia, din când în când, prădau prăvăliile evreiești sau sinagogile, însă nu foarte frecvent. Statul însuși și guvernul nu erau absolut de loc antisemiți. În familia mea eram doi copii, eu și sora mea, care avea 15 luni mai mult ca mine. Am studiat liceul și am ajuns la bacalaureat în iunie ’40. Între timp, în mai ’40, a avut loc Conferința dela Viena. Hitler și Mussolini, pentru a recompensa Ungaria, țară aliată, membru al Axei, semnează un Diktat care înapoiază, precizez, o parte din teritoriile pierdute prin Tratatul dela Trianon. Astfel, orașul meu redevine unguresc pe 5 septembrie 1940, deci, practic trei luni după ce am dat bacalaureatul. Atunci, toată familia și-a schimbat naționalitatea. De fapt, tatăl meu nu a învățat niciodată limba română. Refuza, încerca să vorbească doar când era indispensabil și chiar atunci cât mai puțin. Deci, în momentul intrării în orașul meu, primul oraș “eliberat” de către unguri, regentul Horty a sosit pe 5 septembrie călare pe un cal alb. Pe balcon, unde toată familia privea defilarea, erau două persoane care plângeau: tatăl meu și cu mine. Tatăl meu, de bucurie pentru că își regăsea drapelul și țara sa, și eu, pentru că știam perfect ce ne aștepta, nu deportarea, nu holocaustul, asta n-am prevăzut-o, însă știam că vor intra în vigoare anumite legi antievreiești și că exista un “numerus clausus” în universitățile din Ungaria în momentul retrocedării unei părți din Transilvania. Plec la Budapesta, unde se găsea universitatea și, mulțumită relațiilor, reușesc să mă înscriu și, în același timp, să lucrez. Studiez ingineria textilă. Suntem în septembrie 1940, când existau deja legi antisemite, însă limitate. În “Mica Ungarie”, plus provinciile alipite, viețuiau 800 000 până la 1 million de evrei. Printre ei, în afară de ortodocși și hassidimi, toți erau convinși că nimic rău nu li se poate întâmpla evreilor “en tant que tels” având în vedere trecutul lor în țară, în armată și datorită naționalismului lor exacerbat. Tatăl meu îmi spunea într-o zi în ghetou: “E imposibil ca un fost ofițer al armatei austro-ungare să fie considerat ca evreu!” Această frază, pentru mine, explică tot! Era de necrezut! În Ungaria, pe toate porțile apartamentelor, fără excepție, se găsea o mică placă, pe care scria că “Ungaria ciopârțită nu e o țară, dar Marea Ungarie e un Paradis!” Și precizez: pe toate porțile! Pentru că nimeni nu îndrăznea să n-o pună. Eu înțelesesem cultura occidentală transmisă… revin iar la exemplul Franței. Profesorul nostru de franceză era un bărbat sau o femeie, adevărați francezi, plătiți de “Alianța franceză”. De aceea am avut cursuri de drept în franceză, explicații privind Codul lui Napoleon sau Constituția franceză; eram abonat și citeam ziarele din Franța. Încet-încet, am înțeles cu toții ce înseamnă “democrația”, deși încă dela crearea ei țara în care m-am născut nu era o adevărată democrație. În realitate, nu știam ce înseamnă o adevărată democrație. România era o țară “democrată”, însă coruptă până în măduva oaselor! Imaginați-vă două mici principate care dintr-odată devin o țară de 18 milioane de locuitori și a cărei principală resursă este petrolul! Ungaria, după cum îmi spunea tatăl meu, era tot atât de coruptă; singura diferență o vedeai când întâlneai pe stradă inspectorul impozitelor. Cel român te saluta respectuos, de departe, pentru că știa că l-ai plătit. Cel ungur, întorcea capul, ca să nu-ți întâlnească privirea! Aceeași pudoare de “popor superior” sau “aristocratic”! Ei se considerau, în mijlocul acelor popoare numite “slave”, ca fiind “ultimul bastion al Occidentului”. În anii ’30, făceam parte, ca noi toți, dintr-o mișcare sionistă; în orașul nostru erau trei: -cea mai importantă era emanația Histadrutului*1, “Hașomer hațair”, -pe urmă “Jabotinsky” sau “Betar”*2, -și, mai apoi a noastră, numită “Klal”*3. “Klal” era emanația politică din care făceau parte toți evreii așkenazi, mai târziu, fondatori ai Statului Israel. Mișcările sioniste, în afară de Betar, nu erau în acea vreme focalizate spre “Aliyah”*4, vorbesc despre anii ’37 sau ’38. Activitatea noastră nu era, în realitate, decât un scutism: învățam ebraica și strângeam bani pentru “Keren Kayemeth le Israël”*5, cum se numea în acea perioadă, organizam mitinguri, asistam la conferințe, dar ne opream aici. “Aliyah” nu era ceva imediat previzibil pentru noi, cu excepția celor din “Betar”. Aceasta era activitatea mea sionistă, tot atât de bine ca elev de liceu, cât și ca student. Am studiat la facultate între 1940 și 1942, pe urmă n-am mai putut continua studiile. În această perioadă, eram în contact cu prieteni care erau adevărați sioniști. Pe vremea aceea, circula în Ungaria o glumă care spunea: “Ce-i un adevărat sionist? E un evreu care încearcă să trimită în Israel un al treilea evreu, cu banii celui de-al doilea!” Era o caricatură a sionismului. Aveam mulți prieteni printre cei din “Betar”, care era o organizație serioasă. Singurul lucru care mă îndepărta de ei era atitudinea lor prea de stânga care, după părerea mea, reprezenta un risc prea mare față de autorități. Comuniști nu existau, în afară de câțiva indivizi, a căror existență o ignoram. Mișcarea “Klal” era cu mult mai moderată. În 1942, sunt înrolat în armata ungară, însă, în locul unei uniforme militare, noi eram îmbrăcați în civil, dar cu o brasardă galbenă, pentru evrei, sau albă, pentru evreii convertiți la catolicism. Între timp, un număr important de legi antievreiești apăruseră în Ungaria. Între altele, se considera că este creștin cel care putea demonstra ca cei patru bunici erau creștini. Deci, dacă tatăl tău, evreu convertit, s-a căsătorit cu o creștină, erai considerat tot evreu. Erau deci un număr important de brasarde albe printre noi. La început, grupul nostru, care se numea “câmp de muncă”, era compus din tineri care aveau vârsta pentru a fi înrolați, dar, cu timpul, pe măsură ce războiul avansa, au fost aduși chiar și cei care aveau până la 50 ani. Scopul activității noastre era să înlocuim armata ungară în construcțiile de fortificații sau stocaje în munți, să lucrăm în uzinele de montaj ale aviației sau de armament… Eram auxiliarii civili ai armatei ungare.

Trebuie să precizez că, fără să vreau, am avut în viață foarte, foarte multă șansă! Cea mai bună dovadă este că, fiind născut în Transilvania, am fost înrolat nu la Budapesta, ci în orașul Baia Mare, la vreo 50 km de orașul meu. Aici suntem conduși într-o cazarmă și avem un comandant, colonel, ofițer de carieră al armatei ungare; eram încadrați de ofițeri de carieră, subofițeri și soldați. Nu puteam ieși din unitate, în afara permisiilor acordate. Colonelul a decis că voi lucra în funcția de secretar, în biroul alăturat de al său, și astfel mi-a salvat viața, ca și altor sute de evrei de sub ordinele lui. Era un om excepțional; după război am aflat că a fost decorat tot atât de guvernul ungar, cât și de cel român. După câte știu, e singurul militar de carieră ungur decorat de guvernele staliniste. Numele lui era Revitzki, Emeric Revitzki. L-am ajutat mult după război, însă merita chiar și mai mult! El îi considera pe tinerii evrei ca pe copii lui și îi apăra cu ghiarele și cu dinții pentru a nu fi trimiși pe frontul rusesc, în Ucraina sau la Voronej, unde 90% din regimentul meu a pierit.
Mie mi-a spus în ianuarie 1944: “Pleci la Budapesta. Te-am recomandat pentru un regiment unde vei fi iarăși secretar.” Mi-am preluat funcția de secretar, care consista, mai ales, în a dispune de toate ștampilele cu care puteam fabrica orișice acte false pentru toți prietenii. N-aveam mare lucru de făcut. Locuiam în oraș. Într-o zi primesc un telefon dela prietenul meu, Dr. Rudolf Kasztner, care era jurist și jurnalist la Cluj, cel mai mare oraș din Transilvania, și pe care-l cunoșteam bine pentru că era sionist. Mă cheamă la el și-mi explică proiectul care consista în a negocia direct cu SS-iștii, ca sionist, pentru a salva un million de evrei și să-i transporte în Palestina. Am găsit ideea atât de trăznită, lunatică, încât am încercat să-l conving de inutilitatea intervenției. După câteva zile, m-a chemat din nou și, de data aceasta eram mai mulți: Kasztner marele șef, Gottesmann (dupa cum iși amintește S. Kalocsai, însă documentele consultate îl numesc Springmann!, n.n.), șeful “Betar”-ului, Joël Brand, șeful dela “Hașomer Hațair” etc. Ne-au expus punctul lor de vedere și am fost obligați să acceptăm concluzia că, dacă nu tentăm nimic, în tot cazul, cea mai gravă urmare va fi că vom fi deportați.
Pe atunci, nu știam nimic despre deportare, însă, din ziua când am început să colaborăm, unul dintre noi a fost desemnat să ajute vreo cincizeci de tineri evrei polonezi, dintre care unul scăpase dela Sobibor (lagăr de concentrare din Polonia n.n.), și care trăiau în mod clandestin în Ungaria. Trebuia să le obținem acte, dar și o locuință și hrană. Ei ne-au informat, pentru prima oară, că lagărele de concentrare există, pentru că nu știam nimic. Concluzia aceastei reuniuni fiind că cel mai rău ni se va întâmpla chiar și dacă nu ne încercăm norocul, e mai bine deci să-l încercăm. Drept care cei trei lideri au cerut o audiență la Obersturmbannfürerul Krumey, care era marele șef SS pentru Ungaria. Au fost primiți și, spre marea noastră surpriză, la prima vizită li s-a răspuns: “Reveniți peste trei zile; aștept ordinele.” Cei trei delegați au spus adevărul: că vor să salveze un million de evrei, aducând Germaniei produsele de care ea avea nevoie. Au adăugat de la bun început: “cu excepția armamentului”.

Între timp, pe 19 martie 1944, regentul Horty, fără nicio pregătire politică, a lansat un appel aliaților prin radio, cerând o pace separată pentru Ungaria. În aceeași seară, regimentele SS invadează Ungaria, deportează pe regent și instalează un guvern nazist. E un eveniment foarte important pentru că, a doua zi, liderii Comunității israelite sunt convocați de colonelul Krumey, care cere, ca de obicei, pături, paturi etc. Comunitatea era prezidată de Dl. Samuel Stern, proprietarul unor importante mori de făină din Budapesta. Comunitatea, în loc să livreze ceea ce reclamaseră autoritățile SS, a adus de două sau trei ori cele cerute. Din nou, același spirit de asimilare excesiv, imaginând că a face plăcere ocupantului este singura metodă de salvare a comunității! Cei care au început negocierile, plecând dela o propunere lunatică, de necrezut, erau sioniștii, care erau convinși că în orice caz, dacă eșuează, vor fi deportați. Sioniștii aveau convingerea că, în ciuda ocupației germane, nu trebuie plecat capul în fața autorităților nemțești, ci din contra, trebuia să vorbești cu ei pe picior de egalitate.

Am participat la cea de-a doua întrevedere. Singura mea intervenție, pentru că vorbeau numai Brand și Kasztner, a fost materială, cerând lui Krumey să ne dea autorizații (Ausweissuri), adică hârtii de liberă circulație semnate de SS. Guvernul instalat de germani avea un prefect, numit Endre, care era în același timp comandantul jandarmediei ungare. Mai răi decât jandarmii unguri, care purtau după tradiție o pană de cocoș la șapcă, nu exista! Mai antisemiți, nu exista! Pe lângă ei, mermbrii SS erau niște umaniști! Noi formam un grup de 12 sau 13 persoane la curent cu proiectul nostru. Consideram că nu e niciun motiv să speriem populația. Scopul acestor “Aussweissuri” era să nu putem fi arestați în stradă de jandarmii unguri, la început numai 13 persoane care să poată circula și negocia. Am mințit în fața nemților, afirmând că delegația venea din partea JOINT-ului*6 american. Krumey ne-a crezut, pentru că a continuat nu numai negocierile, dar la fiecare etapă trebuia să așteptăm două zile, pentru că redacta un raport. Am aflat asta după aceea, când ni l-a citit, chiar și semnătura unui general SS numit Wisliceny, care făcea parte din Statul major al lui Himmler. Deci, ca un bun executant, Krumey făcea un raport de fiecare dată către autoritățile superioare, care, în 48 ore, răspundeau. Și de fiecare dată răspunsul era: “Continuați negocierile”. Am cerut lista produselor de care aveau nevoie și care pot face obiectul schimbului pentru a obține salvarea evreilor. Primul răspuns a fost: “camioane militare”. Imediat Brand a răspuns: “Amintiți-vă, Dle. Colonel, că americanii nu vor să dea material militar.” Răspunsul colonelului: “Ce propuneți?”.

Atunci am propus cacao, ciocolată, banane, portocale, adică produse care nu mai existau în Europa, pentru că exportul lor era interzis din cauza războiului. Răspuns: “Nu!” Negocierile au durat vreo trei săptămâni, până când Krumey a spus: “Trebuie să terminăm! Va fi 10 000 USD pe cap de evreu, 5000 plătiți imediat și 5000 la sosirea în Palestina, pentru care vom indica un cont în Elveția unde americanii trebuie să-i vireze.” Am început prin a vorbi de toată lumea, adică cca. un million. Poate părea extraordinar, lunatic, trăznit… Însă un million înmulțit cu 10 000 USD nu e imposibil când poți salva un million de vieți! Din păcate, cu acordul nemților, jandarmeria ungară a început instalarea ghetourilor în toată țara, cu excepția marilor orașe, în timp ce noi discutam. Odată negocierile terminate, Krumey a adus din Cluj, orașul natal al Dr. Kasztner, vreo 40 persoane din ghetou, printre care și familia lui Kasztner și șefii sioniști locali. Noi consideram că în marile orașe erau cca. 500 000 persoane, în afară de cei din ghetou, și în naivitatea noastră, ne-am spus: “câtă vreme nu sunt deportați, stăpânii lumii fiind SS-ii, ei îi vor scoate ca să-i trimită în Palestina”.

Am subestimat de departe autoritățile ungare, pentru că eram convinși că puterea e în mâinile SS-ilor care pot face ceea ce vor. Era o eroare în ce privește “problema evreiască”. Au început să-i deporteze pe evrei. Nu nemții! Niciodată! Numai jandarmeria maghiară deporta. Ei alegeau oamenii cei mai bogați din ghetou și-i băteau până la moarte pentru a afla unde și-au ascuns averea. Nu era nici un SS în ghetouri. Când ghetoul a fost instituit în orașul meu natal, cum aveam la îndemână toate ștampilele, m-am dus la părinții mei, la Satu Mare. Era la început, fiecare putea ieși și intra în ghetou, nu era încă închis. Comitetul evreilor se reunea încă în afara ghetoului. Casa noastră era chiar la limita ghetoului. Ferestrele care dădeau înspre orașul catolic erau închise cu scânduri. Mi-am regăsit famila. În buzunar aveam diferite acte false care atestau că sunt catolici, altele emise de Ministerul de Interne afirmând necesitatea imperioasă de a se prezenta la Budapesta. Am avut o discuție în “a parte” cu tatăl meu, căruia i-am arătat actele. Reacția a fost: “Când tot poporul evreu e în pericol, nu am intenția să-mi reneg religia!”. Vasile (Lacsi) Kalocsai – tatăl naratorului – la Satu Mare în 1938 Nimic nu e mai șocant decât răspunsul unui om inteligent, care e deja la limita ghetoului și care încă își închipuie că nu i se va întâmpla nimic! Mi-a explicat că însuși comandantul jandarmeriei i-a spus că numai bărbații capabili de muncă vor lucra în fiecare zi în afara ghetoului și că vor reveni în fiecare seară, iar că femeile și copiii vor rămâne în ghetou. Și au crezut! Iar argumentul pe care îl voi regreta toată viața a fost: “Foarte bine! Dacă nu vreți să veniți cu mine, eu o să rămân cu voi!” Aveam sentimentul că puteam ajuta cu ceva. Și tatăl meu mi-a răspuns: “Nu-ți dai seama! Ești un militar sub autoritatea guvernului ungar,… deci devii un dezertor.” Credea în ce spunea. Și m-a obligat să mă întorc cu trenul în aceeași seară, ca să nu fiu dezertor. Avea în cap ordinea stabilită, respectul față de lege și guvern, în martie 1944! În același timp, mi-a indicat chepengul, instalat sub mașina de gătit, prin care am coborât ca să-mi arate unde erau zidiți aurul și banii. Era mândru pentru că ascunsese acolo provizii pentru șase luni. E clar că au crezut ce li s-a spus și s-au instalat într-o situație care, pentru mine, era absurdă și care, pentru ei, reprezenta realitatea. Rezultatul a fost că întreaga familie a fost deportată…

Revenind la Budapesta, am aflat că Krumey ne-a spus că nu are decât două sinagogi la dispoziție și că trebuie să adunăm 1400 până la 1500 persoane maximum. I-am cazat pe saltele, în sinagogă, sub supravegherea SS-ilor. Ne-a mai spus că, după ce plătim, va studia posibilitatea unui alt transport. Ne-am reunit pentru a decide cine va face parte din această tranșă de 1400 persoane. Am decis că prioritari erau cei cincizeci de evrei polonezi, scăpați din lagăre, care erau clandestini și într-o situație cu mult mai dificilă. Pe urmă am decis că trebuia salvată o anumită “intelighenția” de evrei unguri pentru a putea fi siguri că, după război, viața comunitară va putea renaște. Am ales profesori, psihologi, scriitori, vreo 50 sau 60 persoane. Mai apoi, un gup de sioniști, bogați sau săraci. Cea de-a patra categorie: cei care plăteau, nu numai pentru ei, ci în totalitate. Astfel am strâns valize cu aur, bijuterii, devize… Aurul venea, mai ales, dela stomatologi, care aveau lamele de 24 karate, cu o valoare importantă într-un spațiu redus. Cu aceste valize, ne-am dus într-un hotel în care ne așteptau patru sau cinci bijutieri germani. Ne-am instalat fiecare dintre noi cu o valiză și un contabil german, care, în mod conștiincios, nota fiecare obiect. Un SS recupera foile, una câte una, și aduna cifrele, până când, la un moment dat, a spus: “Halt! Avem suma!”. Și noi am reîmpachetat în valize ce rămăsese și am plecat.

A doua zi am cerut convocări SS tot ce poate fi mai oficial pentru cele 1400 persoane, care, cu aceste hârtii, puteau intra în cele două sinagogi, fără să fie molestate de jandarmi. Printre ele, familia lui Kasztner, care venea dela Cluj, chemată de Krumey. Am fost numit șeful sinagogii din strada Bocskay și am obținut, după cum promisese Krumey, doi SS gardieni înarmați cu puști, ceea ce era extrem de necesar pentru a nu fi molestați de jandarmi și ca să putem ieși zilnic în oraș pentru a face cumpărăturile necesare: hrană, medicamente etc. O amintire marcantă din sinagoga dela Budapesta, unde eram cazați: Într-o zi vine un tânăr religios și îmi spune: “Văd că tu ai autoritate, aici. Sincer să fiu, când am sosit aici nu credeam în această posibilitate. Însă noi suntem sioniști. Aș vrea să o convingi și pe sora mea, care locuiește la Budapesta. Te simți capabil s-o faci?” Îmi dă o scrisoare, redactată în ebraică pe care n-o înțelegeam, și adresa. Sosesc la adresa indicată la 12, 12 și jumătate, ora bombardamentelor și a alertelor aeriene, pentru că știam că atunci voi întâlni mai puțini jandarmi pe stradă. Eram însoțit de un SS în taxi și intrăm într-o casă marcată cu steaua galbenă, în care erau regrupați evreii dintr-un ghetou, din care nu puteau ieși decât două ore, dimineața și două ore, după amiază. E o amintire teribilă! Casele aveau cursive interioare și în spatele fiecărei ferestre, ascunși după perdele, simțeam oameni speriați, care vedeau un tip în civil cu un brasard purtând crucea încârligată, urmat de un SS în uniformă și înarmat. Puteai citi teroarea pe chipul lor și cum se ușurau când treceam de ușa lor. Pe brasarda mea scria “Verbindungsman” – om de legătură. Sun la ușă; iese o bătrânică; îi spun că sunt trimis de Dl. Cutare, pentru sora lui. Intrăm cu soldatul SS, ne invită să luăm loc și pleacă să-și aducă fata. După câteva minute auzim urlete, zbiarăte, sosește o tânără, ai fi zis că era nebună: “Dle., bătrâna asta e nebună! Nici n-o cunosc, ea zice că sunt fiica ei, nu-i adevărat! Uitați-vă la actele mele, sunt catolică, maghiară de nu știu câte generații, nici nu înțeleg ce vrea!” Am înțeles situația și am spus că eu plec.
Atunci bătrânica mi-a zis: “Veniți cu mine! Dar puteți să-l lăsați pe celălalt afară?” Am intrat în camera ei și m-a întrebat: “Dacă sunteți cu fiul meu, înseamnă că sunteți evreu!” “Bine înțeles!” “Și atunci?” “Asta e situația!” “Puteți spune rugăciunea pentru pâine?” “Pot să vă recit tot ce vreți!” Și m-a pus să recit câteva rugăciuni. “Știți, aș putea fi mama Dvs. Dacă v-aș ruga să vă dați jos pantalonul, v-ați supăra?”
După această operație, mi-a cerut să aștept câteva minute. A revenit cu două lumănări și un șal alb, ținând-o de mână pe fată; a întins mâinile deasupra capului fetei și a recitat o rugăciune. Pe urmă a spus: “Cu acest om poți pleca liniștită!” Azi, fata e în Israel.

Această întâmplare îmi va rămâne imprimată în memorie ca și cum ar fi evenimentul cel mai important al istoriei noastre! Proiectul inițial al SS-ilor prevedea că vom pleca în vapoare, pe Dunăre, până la Marea Neagră, în portul român din Constanța și, de acolo, tot cu vapoare în Palestina. Prima încercare, făcută cu 300 persoane a eșuat pentru că au fost înconjurați de un pluton de jandarmi unguri și Krumey a trebuit să utilizeze întreaga lui autoritate pentru a obține întoarcerea lor la sinagogă, la punctul de plecare. Krumey putea interveni pe lângă ministrul ungur de tutelă, pentru a influența comportarea jandarmilor, însă aceștia nu ascultau de ordinele SS-ilor.
După trei zile, Krumey ne-a spus: “Trebuie să terminăm. Vă vom duce cu trenul la Marsilia și, de acolo, veți pleca în Palestina.” Agenția evreilor din Palestina nu știa nimic despre această operație. Cunoșteau prima parte, pentru că Joël Brand, la un anumit moment, a încercat să ia contactul cu JOINT-ul. Ne era frică de îndrăzneala noastră! Nu știam dacă SS-iștii vor accepta banii. Ne era frică să nu fim descoperiți și încercam să tragem de timp, pentru că primisem promisiunea că, atâta vreme cât negocierile continuau, cu sau fără rezultat, nu se va proceda la deportări. Pe atunci, nu ni se părea foarte important, pentru că nu credeam cu adevărat în succesul acestei operații. Aveam confrați care spuneau: “La ce bun construiesc ghetourile dacă vor să ne deporteze? De ce nu ne deportează imediat? În loc să ne aducă în ghetou, de ce nu la gară și în tren?” Ceea ce avea o logică! La un moment dat, ne-am spus că trebuie să luăm contactul cu JOINT-ul. Noi am sugerat via Istanbul, care se afla pe atunci într-o țară neutră cu toate reprezentanțele diplomatice ale Aliaților și ale Axei. Joël Brand a cerut autorizația de a pleca singur, cu trenul, lăsându-și soția și copiii. Krumey a răspuns: “Nu, plecați mâine cu un avion militar!” Și a doua zi a plecat!

Ne înțelesesem asupra unui cod și am înțeles că JOINT-ul nu dorea să negocieze, în nici un caz, cu SS-iștii. Acest fapt, Joël Brand l-a confirmat prin telegrama codată dela Istanbul. Am continuat negocierile cu spatele la zid, ca să ajungem la suma necesară. Se presupunea că JOINT-ul ne va da un ajutor material pentru a salva 1 000 000 evrei, plătind 10 000 USD pentru fiecare. După ce s-a petrecut în continuare, se va vedea că exista posibilitatea unei înțelegeri. Între timp, Brand trimetea telegrame spunând că JOINT-ul trebuia să consulte Comitetul de administrație, ceea ce va necesita timp. Noi continuam negocierile. După prima tentativă care eșuase, am fost îmbarcați într-un tren cu vagoane pentru călători de clasa a III-a și cu un vagon de clasa a II-a, pentru cei patru însoțitori SS care păziseră sinagoga. Câteva compartimente erau rezervate pentru bătrâni și bolnavi, pentru că grupul era format din persoane dela sugaci la 80 ani. O ultimă tentativă de a ne opri a jandarmilor, sub pretext că linia a fost bombardată, ne întârzie cu o noapte. Cum era cald, noaptea ne-am culcat pe iarbă. Dimineața eram încercuiți de jandarmii unguri și cei patru SS au reușit cu greu să obțină să fim lăsați să urcăm în tren. Cele 1400 persoane ajung, în fine, la Viena, unde Krumey și Kasztner ne așteptau pe cheiul gării; ni se dă cacao caldă, cozonac, prăjituri și ni se spune, cât se poate de serios, că, din păcate, liniile fiind bombardate, nu vom odihni într-un “Erholungslager”, adică un “lagăr de refacere” al sănătății și, de cum va fi posibil, ne vom continua drumul. Am mai voiajat două zile, până când am ajuns într-o gară cu inscripția “Bergen–Belsen”.
N-aveam nici o idee ce însemna asta, deși, având hărți, urmărisem traseul și văzusem că mergeam înspre Marea Nordului, la 300 Km de Hanovra, ceea ce ne îndepărta serios de Marsilia. Cele 1400 persoane ajung la Bergen –Belsen, unde ne aștepta Krumey, care urma să fie spânzurat după război, însoțit de câini și garda SS. Ne urcă în camioane și ne conduc la cca 6-7 Km. Două persoane din grup erau desemnate pentru a nota direcția și distanța, pentru ca să știm unde suntem. Ajungem la un lagăr, unde suntem cazați în șase barăci, unele lângă altele. Krumey ne spune că suntem într-un “Beforzugtest lager”, adică un “lagăr privilegiat”, că vom alege Consiliul nostru evreiesc, care va fi unica autoritate a lagărului, că trebuie să creăm o poliție internă, pentru menținerea ordinii, și că SS-ii nu au dreptul să intre în lagăr, cu excepția momentului în care se va face apelul, o dată pe zi. Unul dintre SS-i cere ca medicii să iasă din rang. Erau printre noi vreo 30-40 doctori.

Cum nimeni nu îndrăznea, când am văzut că lucrurile se încurcă, am ieșit în față, spunând că sunt doctor. Locotenentul-colonel m-a instalat în superba lui mașină, cu care am ieșit din lagărul evreiesc și ne-am dus în cel SS. Mă invită să mă așez în biroul lui, mi se adresează cu “colega!”, îmi oferă țigări! Trebuie să spun că, fizic, arătam ca niște oameni normali și nu ca prizonierii evrei care sufereau în lagăre: îmbrăcați normal și cu o greutate potrivită. După zece minute de discuție, înțelege perfect că nu am fost niciodată medic. Când m-a întrebat de ce am mințit, i-am răspuns că nu mi-e teamă de el, că familia mea e deja deportată și că tot ce mi se poate întâmpla e să mă omoare. A râs, foarte politicos, și m-a anunțat că voi fi secretarul lui. Mi-a dat permisul de liberă circulație și mi-a indicat baraca unde, chiar a doua zi, urma să organizez spitalul evreilor. Naiv, l-am întrebat: “Cum, nu există un spital evreiesc?” A răspuns: “Da, însă în celălalt lagăr.” N-am înțeles! Mai târziu, din zvonuri, am aflat că Bergen –Belsen era împărțit în trei lagăre: primul era al nostru, cel privilegiat, în care, alături de noi, era o baracă cu 10 sau 15 persoane, piloți americani și englezi, doborâți deasupra Germaniei, aduși aici și schimbați, în mod periodic, cu piloții nemți. O marfă, cum eram și noi! Cel de-al doilea era “Arbeitslager”, unde frații noștri evrei erau duși la muncă. Cel de lângă noi părea a fi ocupat de cei de curând deportați, însă cu care n-am putut comunica. Cred că erau evrei olandezi.

În fiecare zi ieșeau cu uneltele și reveneau seara. Eram însărcinat să organizez spitalul și bucătăria. În trenul cu care am venit aveam un vagon de hrană pentru noi, adică fie orez, fie conserve, fie legume uscate, tot ce se putea transporta. Ni s-a alocat o parte din bucătărie. Seara, am văzut că o secție din Blocul 6, unde se găseau “hassidimii”, nu mâncase. A doua zi, mergeam la Krumey și îl întrebam dacă nu putem pregăti mâncare “cașer”, pentru că altfel, o parte dintre noi, refuză să mănânce. “De ce nu? E responsabilitatea Dvs.” Astfel, am avut cu toții bucătărie cașer. De aceea am spus că am avut din totdeauna o anumită reticență. Șansa a făcut ca aceste 1400 persoane, deși au cunoscut îndeaproape o oarecare angoasă, când mai târziu nu au mai avut hrană sau când o rană nu se cicatriza… Cum vreți să compar ceea ce am trăit cu situația altor milioane de evrei! Oare n-ar fi mai bine să păstrez tăcerea asupra acestor întâmplări? În această perioadă eram secretarul ofițerului german Sturmbannfürer Josef Wintzmayer, care venea la birou zece minute pe zi. Eu, cu Ausweissul de care dispuneam, mă plimbam cât puteam. Numai de a treia secțiune a lagărului, “Vernichtungslager”, lagărul de exterminare, nu mă puteam apropia, nici măcar de departe. Anumite contacte existau între lagăre, de exemplu, prin cei care lucrau la bucătărie. Cum erau comandanți chiar și în “Vernichtungslager”, trebuia să li se ducă de mâncare de trei ori pe zi. Deci cei care conduceau căruța cu mâncare aveau puține contacte cu această secțiune. Știam cu toții ce se întâmplă acolo. La noi, toate sărbătorile erau respectate; am scos chiar sulurile sfinte, pe care le ascunsesem, am organizat o trupă de teatru, în fiecare seară se desfășura un program într-una sau alta dintre barăci. Nu munceam deloc în timpul zilei. Într-o zi, unchiul meu se îmbolnăvise grav. Pe vremea aceea nu existau antibiotice, însă Ciba, în Elveția, fabrica un medicament similar. Mă duc la Lt. Col. Wintzmayer, care-mi spune: “Nici o problemă! Iau mașina, mă duc la Hanovra și în două ore sunt înapoi”. Aveam numai o mică valiză cu medicamente, pentru spital. N-am înțeles de ce s-a dus! Mi-a spus: “Noi avem o înțelegere!” El o respecta scrupulos, însă nu era obligat să facă tot ce făcea. De ce?

Pe urmă, ca din neatenție, el lăsa scrisori primite din afară, pe care, bine înțeles, le citeam. Într-o zi, am aflat că era ziua lui de naștere. Cum ne făcea servicii enorme, i-am confecționat, din fiole de medicamente și vată, un cadou. I-am spus: “Iată singura șampanie pe care v-o pot oferi pentru aniversarea Dvs.!” S-a așezat și mi-a explicat că dacă s-a înrolat în SS ca voluntar era pentru că voia cu orice preț să supraviețuiască; că e austriac; că nu voia să plece pe frontul de Est și că era singura modalitate de a scăpa. Atunci mi-a spus: “Nu uitați cum m-am comportat cu Dvs. și, dacă supraviețuim, s-ar putea ca după război să am nevoie de ajutorul Dvs.” Szigmond și sora lui la Satu Mare în 1938 La începutul lunii iulie 1944, am fost trezit noaptea. Sosește Krumey, care ne informează că nici o centimă nu a fost plătită în Elveția și, în consecință, “vom fi obligați”, după cum a spus, “să vă transferăm în lagărul alăturat, cel de muncă. Înțelegerea e înțelegere! Am așteptat destul. Însă, pentru a vă demonstra buna noastră credință, -pentru că argumentul prietenilor voștri care refuză plata este că nu mai sunteți în viață – vom demonstra că sunteți în viață.” A tras la sorți la întâmplare 10% din nume, adică 144, separând chiar familii, și a spus: “Vă urcați în camioane și plecați în Elveția!” După șase zile, ploua cu cărți poștale din Elveția, cu codurile convenite, certificând că au sosit cu bine. În altă ocazie, așteptând ca jumătatea să fie plătită, timpul trecea, nu mai aveam hrană în rezervă, apăruse febra tifoidă, soseau primele grupuri evacuate din Polonia, printre care țigani și prizonieri ruși, nu mai era loc nicăieri și au creat un lagăr doar pentru ei. Atunci am înțeles că ceea ce contează nu e rezistența fizică, ci rezistența morală. Rușii și țiganii, care trăiseră dintotdeauna în condiții sanitare mizerabile, cădeau ca muștele, după apariția tifosului. Știam că tifosul se propagă prin păduchi și, ca să nu-i luăm, ne spălam chiar și în aceeași apă, în același hârdău, chiar și câte cincizeci, însă de două ori pe zi! Și ne rădeam în fiecare zi, chiar și cu aceeași lamă! Numai ca să nu se propage boala. Până la urmă, n-am fost mutați la “Arbeitslager”. În decembrie 1944, ajunsesem deja într-o situație grea: în ultimile șase săptămâni ne temeam de transfer, pentru că simțeam războiul în aer, banii nu fuseseră plătiți și noi nu ne mișcam! Atunci ne-a fost, cu adevărat, frică!

În cele din urmă, pe 4 decembrie, la două noaptea, sosește Krumey: “Doamnelor și Domnilor, plecați peste o oră în Elveția!” Nimeni nu l-a crezut! Nimeni! Atunci ne-am spus: “E lagărul de exterminare! Ni l-au trimis pe Krumey pentru că îl cunoaștem”. Comisia evreilor (Judenrat) mă cheamă și îmi spune: “Ai un ‘Aussweis’. Du-te și trezește-l pe Lt. Col. german.” De abea ieșeam din lagăr, când am văzut două faruri care se apropiau. Era chiar el: “Am auzit că plecați! Vin să vă liniștesc și să-mi iau rămas bun!” O oră mai târziu, eram în trenuri încălzite, de clasa a III-a și plecam cu toții dela Bergen-Belsen. Toți cei veniți din Ungaria. Lipseau numai două persoane. Într-o zi, soseau deportați dela Auschwitz. Când soseau grupuri de deportați, toată lumea intra în barăci, în afară de noi. Noi rămâneam în curte. O pereche din Cluj, din familia Kasztner, recunoaște una din fiicele lor în grup și îi fac semn. A doua zi, această persoană cere o întrevedere cu comandantul lagărului și îi spune: “Dle. Comandant, am văzut-o pe fiica mea în grupul sosit dela Auschwitz. Vă rog să o transferați în grupul nostru.” Comandantul răspunde: “Da!” După o oră vin să caute perechea, sub pretextul de a-și recupera fiica. Nu i-am mai revăzut nici odată! După informațiile obținute, comandantul ar fi luat această decizie pentru că au pronunțat cuvântul “Auschwitz”, care era tabù chiar și la sfârșitul anului 1944!


Deci, în momentul plecării lipseau aceste două persoane, însă înregistrasem două nașteri. Plecăm, deci, cu trenul. Deși totul era distrus, ajungem, ca printr-un miracol, după două zile, la lacul Constanța, la Lindau, care formează frontiera între Germania, Austria și Elveția. Krumey, prezent, ne spune frumos “La revedere!” și doar atunci aflăm că amicul nostru, Kasztner, se află la Theresienstadt, nu departe de Praga, cu alți 1500 evrei unguri, al doilea convoi. Așteptau plata celui dintâi, ca să libereze pe cel de-al doilea. Aceste 1500 persoane au fost eliberate mai apoi de armata sovietică. La Lindau, autoritățile elvețiene ne iau în primire. Sunt numit șef, pentru că vorbesc mai multe limbi, și aflu dela elvețieni că suntem aici pentru cincisprezece zile și că vom pleca la Philippeville, în Algeria, pentru că elvețienii nu vor să-și ia refugiați pe cap. Suntem conduși la St. Gallen, la un spital, unde toți suntem bolnavi, pentru că doctorii nu ne-au spus cum trebuie să mâncăm. După trei zile, suntem transportați la Caux, lângă Montreux, o stațiune de ski, instalați într-un palace, care era complet gol, ca toate hotelurile pe atunci. Mai târziu, acest hotel a devenit sediul mondial al “Reînarmării mondiale”*7 americane!
Ne-am instalat în acest hotel, care nu era suficient de încăpător pentru necesitățile noastre, drept care am luat și hotelul alăturat “Regina”, unde locuiau colegii noștri “cașer”. Am fost numiți “Republica din Caux”! În nici un caz nu voiam să mergem mai departe. Eram în paradis! De acolo am trimis telegrame lui Churchill, Roosevelt, Stalin, De Gaulle explicând că niște nenorociți de refugiați evrei se află în Elveția și că autoritățile locale vor să ne deporteze în Algeria. În ciuda tuturor rugăminților, elvețienii n-au cedat și ne-au anunțat că a doua zi sosesc camioanele. A doua zi, 1400 persoane, femei, copii, bătrâni, erau toți goi pușcă, afirmând că dacă autoritățile locale vor să ne transporte astfel prin Elveția, noi suntem de acord! Așa au cedat și am rămas, până la urmă, în Elveția. Am sosit deci pe 7 decembrie, în plin război, în Elveția și grosul trupei a plecat spre Ungaria la mijlocul lui august 1945, cu excepția a 400 persoane, de care s-a ocupat JOINT-ul, care au plecat în Palestina. Dacă n-ar fi fost acești sioniști, întreaga idee nu s-ar fi născut niciodată! Eu am rămas în Elveția. Pe elvețieni nu-i iubesc. În primul rând, colonelul responsabil de grupul nostru ne lua tichetele de hrană și totul era disponibil numai cu tichete. L-am denunțat și a fost arestat. Erau ipocriți în general, pentru că fuseseră mai naziști decât naziștii, s-au îmbogățit fără limită în timpul războiului făcând afaceri cu Germania, dar pe 8 mai clopotele au bătut ca și când ei ar fi câștigat războiul! Nu mi-au lăsat o amintire agreabilă! Între timp, am plecat cu câțiva camarazi în Italia, ca să participăm la rezistență împreună cu italienii și să luptăm împotriva armatei lui Kesselring*8. Eram 12 persoane.

Am părăsit Elveția de manieră clandestină, pentru că eram păziți de armată și în fiecare zi se făcea apelul. Însă noi nu aveam nevoie să ni se spună cum se iese dintr-un lagăr! Am rămas însă foarte puțin timp, pentru că ne-am dat seama că nu era serios și că italienii erau niște gugumani. În realitate, am avut impresia că, pentru ei, rezistența nu era decât un pretext pentru a-și lichida conflictele personale între familiile mai mult sau mai puțin dușmane. Trecusem în Val d’Aosta și în orașul Aosta cu hârtiile elvețiene de refugiați, așa că ne puteam instala câtăva vreme ca să vedem “de unde bate vântul”. Am fost conduși la vreo 15 km., în munți, unde am întâlnit un grup de rezistenți de vreo 60 persoane. În zece zile n-am auzit decât un singur foc de pușcă, în schimb certuri, joc de cărți… Drept care, am decis să ne întoarcem în Elveția.
După cum am mai spus, Elveția nu-mi e dragă. Am încercat să câștig niște bani, pentru că mă plictiseam. Am remarcat că funicularul care trecea pe lângă hotelul nostru se urca până la Rochers-de-Naye, la 1800 metri și că, în timpul iernii, când zăpada era înaltă, poștașul lua schiurile și mergea din fermă în fermă pentru a distribui scrisorile. Mi-a dat ideea de a reveni la meseria mea de bază -textilele- și așa am găsit un grosist în cartea de telefon din Lausanne, numit Dreyfuss. Mă duc să-l întâlnesc, mă primește, îi arăt cartea de refugiat elvețian, bagă mâna în buzunar ca să-mi dea de pomană, dar îi răspund că nu am venit pentru asta, că nu sunt un cerșetor: aș vrea o bucată de stofă fără tichet și fără bani, pe care nu-i am. Ca să scape de mine, îmi dă stofa cerută. După câteva zile, revin cu banii câștigați și cumpăr trei bucăți de stofă. Aveam toate tichetele necesare pentru că soții fermierelor erau mobilizați în timpul războiului și eu obțineam dela femeile lor tot ce doream. După numai o lună, cinci sau șase băieți din hotel lucrau deja pentru mine. Însă după ce făcusem turul unei văi, nu mai reveneam, pentru că metrajul sau calitatea lăsau de dorit! Apoi, am perfecționat sistemul cu un coleg a cărui sarcină era să umble din primărie în primărie, unde recupera lista fermierilor cu vârsta lor și cea a copiilor. Când sosea într-o fermă, spunea: “Mme. Cotraz, vin dela minister.” Și arăta cartea cu crucea elvețiană. “Sunteți o familie meritoasă; aveți o fată de măritat; vă aduc stofă pentru fata Dvs. la un preț special, ca pentru familiile meritoase!” Și așa vindeam stofele.
După legea elvețiană, orice refugiat putea cere să fie eliberat dacă avea un cont cu 2400 FS, adică de 12 ori 200 FS necesari pentru a trăi o lună. Scopul legii era să ocupe pensiunile de familie care, din cauza războiului, erau goale și fără turiști. Când am strâns destui bani, m-am eliberat, însă am continuat acest comerț, locuind într-o pensiune din Lausanne. Cum mă plictiseam, m-am dus la Geneva, la sediul “Crucii Roșii” și am cerut să mă întorc în Ungaria. Mi-au spus că pregăteau trimiterea unui convoi cu medicamente pentru copii, în luna august. Am fost numit șofer, cu o mașină Opel Kadett, un camion și, după trei zile de negocieri, două autobuze pentru cei care doreau să se întoarcă acasă. Elvețienii ne-au avertizat că plecăm pe responsabilitatea noastră, pentru că, probabil, rușii nu ne vor lăsa să traversăm punctele de control. Cei care însoțeau medicamentele, nu aveau nici un risc, însă ceilalți… Așa am învățat cum se lucrează cu rușii. Aveam și tablete de ciocolată, și devize, și medicamente, însă a trebuit să negociez vreo 4 sau 5 zile cu ei. Între timp, cum aveam mașina mea, am întâlnit alți camarazi ieșiți din lagăre, care așteptau în carantină, din cauza tifosului, ca să se poată întoarce în Ungaria.

Reamintesc că Kasztner a fost asasinat pe când era deputat în Knesset, în Israel.*7 S-a scris mult despre acest subiect. A fost acuzat și de deturnare de fonduri și de nepotism. Nu știu și n-am dovezi! Ceea ce știu, este că ne-a salvat, cu ideea lui, pe noi toți, adică 3000 evrei. Și, dacă l-ar fi crezut mai devreme, dacă n-ar fi existat această asimilare morbidă a evreilor, care nu credeau că un evreu ungur poate fi persecutat, ar fi putut salva cu mult mai mulți. Kasztner a salvat două grupuri de evrei: al nostru și cel care, ajuns la Theresienstatd, a fost eliberat de aliați. Mie, Kasztner mi-a salvat viața și nimic nu e mai prețios. Kasztner a negociat de două ori cu Eichmann, la Budapesta. După câte mi-a spus el, Eichmann, care era superiorul lui Krumey, a fost chemat de acesta la Budapesta pentru că dorea să-i demonstreze cât e el de competent. Prin discuția directă între Eichmann și Kasztner, acesta dorea să arate cât era el de necesar și cât de bine lucrase. De fapt, Eichmann nu era responsabil în sferele superioare de cazul nostru, ci Wisliceny, care avea același rang cu Eichmann. Pentru Eichmann, așa numitul “grup Bergen-Belsen” era o noutate, un caz urmărit de colegii lui. Și cum probabil că exista o anumită rivalitate între diferitele servicii…! Iată ce mi-a zis Rudolf.

În august ’45, după întoarcerea în Ungaria, m-am înapoiat la Satu Mare numai timp de 12 ore. Am găsit sinagoga distrusă, casa noastră distrusă, în afară de mormântul bunicilor mei dinnainte de război, pe care l-am fotografiat, nu mai rămăsese nimic. N-am rezistat, era mai presus de puterile mele! Prea multe amintiri, o lume car s-a dărâmat! Aveam aceeași senzație ca și cum aș fi fost în comă avansată, dar încă lucid! Aveam impresia că nu mai controlez nimic, era ca nisipul care-ți curge printre degete! După câteva ore, mă întorc la Budapesta, unde mă pun pe lucru ca un sclav în fabrica de textile pe care o aveam. Cu acordul autorităților comuniste, organizez o operație de troc de blănuri contra mașini textile din Belgia, ceea ce îmi permite să voiajez de mai multe ori în Occident. Astfel am înțeles ce se organizase la Ialta și unde se găsea frontiera între comunism și capitalism. Încerc să salvez o parte din bani, cu ajutorul afacerii de compensație din Belgia, însă nu o pot finaliza, pentru că survine naționalizarea uzinei de azi pe mâine, în aprilie ’48. Am avut dintotdeauna noroc!
Aveam o fetiță de 16 luni, însă nu mai aveam libertatea de spirit din timpul războiului, din cauza responsabilităților familiare. Mă însurasem în iunie ’46. Uzina închisă de poliția economică, sunt dat afară și acuzat de tot felul de scorneli, după modelul clasic comunist. N-am semnat nimic, am rezistat și după multe eforturi, am reușit să ies din închisoare, unde am rămas numai zece zile. După legile regimului comunist de pe atunci, dacă nu semnai, nu exista nici o probă. Pe urmă, lucrurile s-au schimbat! Încă odată am avut noroc! Într-una din casele mătușii mele, locuia cineva care-l cunoștea pe ministrul de Interne, generalul care controla forțele de poliție. Mă primește. Această persoană vorbea idiș, pentru că era născută în zona slovacă-ucrainiană a Austro-Ungariei. Îi explic că am nevoie de un pașaport pentru a pleca din țară. Și nu unu’, ci douăsprezece! Îmi răspunde: “Visezi!” “De loc! Avem șase apartamente plus proprietatea dela țară pe care le puteți avea!” Acest erou al războiului din Spania, Dr. Ferencz Munich (președintele Consiliului de Minștri în 1956 n.n.), care mai are încă o stradă cu numele lui la Budapesta, și care a trăit între 1919 și 1945 la Moscova, cu excepția sejurului în Spania, un adevărat “tovarăș”, telefonează în fața mea la Departamentul pașapoarte, al cărui șef era. La telefon îi răspunde un colonel, pe care îl cunoșteam, pentru că fusese în lagărele de muncă, fiind evreu, și care îi trântește telefonul în nas, spunându-i: “Aceste pașapoarte nu le veți obține niciodată!” Din cauza afacerii de troc, nu voia să mă lase să plec. Totuși, o parte din familie obține pașaportul, ceilalți, ascunși într-un car cu fân, reușesc să treacă în Austria. La Viena, împărțită în zone de ocupație, ne instalăm în cea americană. Pentru extinderea validității pașaportului, mă servesc de un cartof! Metoda era simplă: luați un cartof crud, îl tăiați în două părți perfect netede, luați pașaportul care are deja o ștampliă, apăsați cartoful pe ștampilă și o reproduceți pe pagina albă. Rezultă o ștampilă de clasa I! Cum aveam de hrănit douăsprezece persoane, împreună cu familia cumnatului meu, toată lumea lucra! Cumnatul se învârtea prin cafeneaua Parlamentului și căuta clienți, de la care obținea câte 5 sau 10 USD pentru fiecare extensie de validitate. Așa am trăit câteva luni.
În cele din urmă, plec la Bruxelles, ca să recuperez banii trimiși, și descopăr că transferul fusese blocat de guvernul ungar și începem un proces. Ne-am instalat la Paris, într-un hotel la care locuiam la mansardă, iar jos era un bordel. Ajunsesem pe 7 decembrie 1948 la Gare de l’Est cu pașapoarte “Regatul Ungariei”, pe care le traficasem cu vize pentru Honduras, plătite 50 USD la Viena. Pe baza acestor vize false, elvețienii și francezii au eliberat o autorizație de trecere, fără oprire. La Basel, polițistul francez, după ce s-a uitat la vize, ne-a spus: “Știți că nu aveți dreptul să vă opriți?” “Desigur, mergem la Le Havre să ne îmbarcăm!” Noroc că nu ne-a cerut biletul de tren, pentru că nu era valabil decât până la Paris! La hotel, portarul ne spune a doua zi: “N-aveți viză! Duceți-vă la Prefectură!” La Prefectură, nimeni nu cunoaște “Regatul Ungariei”! Cer audiență la șef, urc la etajul trei, unde găsesc o femeie grasă, foarte simpatică, de vreo 50 ani. Îi explic problema mea, pun pașapoartele pe masă, se uită la ele și-mi zice: “După ce mi-ați spus, înțeleg că totul e fals! Păcat că n-avem frontieră cu Ungaria ca să vă putem expulza! Dar ce e adevărat în această poveste?” “Adevărat? O secundă, Dnă.!” Deschid ușa și-i arăt toată familia, pe culoar. “Toate aceste ființe trebuie să mănânce, Dnă.! Lăsați-ne să rămânem. Vom munci!” Nu numai că ne-a lăsat, dar ne-a și împrumutat bani ca să ne putem face fotografii pentru un permis de 30 zile. Și din 30 zile în 30 zile, din 3 luni în 3 ani, în 5 ani… până când am depus cererea de naturalizare. Atunci a venit în vizită, pentru prima dată, agentul de poliție din cartier. Am discutat un moment, am băut un pahar și l-am întrebat ce vânt l-a adus pe la noi. “Ați cerut naturalizarea. Vrem să știm cu cine avem de-a face!” După vreo șase luni, soția îmi spune: “Iar avem o scrisoare dela Ministerul de Finanțe. Nici n-am avut timp s-o deschid!” Înăuntru ni se cerea să plătim 25 FF, pentru că obținusem naționalitatea franceză! Cum se poate? Cumnatul meu a cerut-o în același timp, are doi copii născuți în Franța și a fost amânat peste cinci ani! De ce? Mă duc la Ministerul Populației, unde sunt primit și mi se explică: “E simplu! Cum se scrie numele Dvs.?” ” Kalocsai cu K!” ” Și cumnatul?” “Se numește Politzer.” “Deci cu litera P? E clar! Alocația era valabilă până la litera L!” Iată cum devii francez! Asta se cheamă “noroc”! N-am suferit niciodată ca atâtea milioane de oameni în timpul războiului!
Când mă gândesc la toate aceste evenimente, eu care nu sunt cu adevărat credincios, îmi spun că trebuie să existe ceva! E imposibil! De ce tocmai eu? Mă întreb ca bătrânul evreu din poveste: “Ce-am făcut ca să merit asta?” De aceea am afirmat dela început că am o reținere să-mi povestesc amintirile. Ele sunt cu siguranță foarte colorate, interesante, ies din comun, însă față de toți cei pe lângă care am trecut, care au suferit… Și încă ceva: Când mă întorceam cu Crucea Roșie și ajunsesem la Linz, mă plimbam și am întâlnit niște refugiați într-o cazarmă, lângă linia de demarcație, unde așteptau autorizația rușilor ca să revină în țările lor. Un camarad îmi spune: “Tot n-avem nimic de făcut, deseară. Vino cu mine la cazarma Cutare.” “Ce putem face acolo?” “Când prindem un SS, acolo îl isprăvim!” SS-iști erau torturați, ai noștri îi prindeau… Am ieșit din sală, când am văzut ce se petrecea acolo. Oare SS-iștii meritau asta? Cum n-am trăit ce au suferit acei băieți, care i-au prins… nu puteam participa! Era peste puterile mele! N-aș fi făcut asta nici măcar cu un animal! Nu știu dacă mărturia mea va fi luată în considerație. În orice caz, dacă mai există supraviețuitori din grupul nostru, ei nu vor putea spune altceva decât ce-am spus eu. Cu aceasta am povestit totul!

* * *
“Celui qui se met à table avec le diable, doit avoir une longue cuillère!”, *8 spune un proverb francez. Iată că Sigismond Kalocsai a reușit să negocieze cu diavolul, să stea cu el la masă și, totuși, să-și salveze viața. Și nu numai odată, ba chiar și cu diferiți “diavoli”! Pentru că, după cum am văzut, Rudolf Kasztner, cel care a conceput această acțiune, în cele din urmă a fost înghițit de demonii pe care i-a dezlănțuit. Totuși, în cazul lui, istoria nu și-a spus încă ultimul cuvânt. În luna iulie 2007, exact la 50 ani după ce a fost asasinat, valizele de documente pe care Kasztner le-a lăsat și care astăzi se află la Yad Vashem, au putut fi deschise și date spre consultare publicului. Familia lui profită de această ocazie pentru a demara o nouă acțiune de reabilitare a lui Rudolf Kasztner. Ca de obicei în cazul unui subiect atât de sensibil, în care au fost în joc viețile a sute de mii de oameni, părerile sunt împărțite. Poate de aceea mărturia lui Sigismond Kalocsai, actor de prim plan al evenimentelor dezbătute, are o importanță capitală. Însă, contrar celor afirmate și repetate de el – “Am avut dintotdeauna noroc în viață!” – ne putem întreba dacă, norocul repetându-se de nenumărate ori, nu este mai degrabă rezultatul unei realizări personale. Sau, cum spune proverbul binecunoscut: “Norocul și-l face omul cu mâna lui!”

Adrian Rozei
Paris, februarie 2008

NOTE:
  1. Histadrut: sindicat al muncitorilor evrei fondat in 1920; a devenit după crearea Statului Israel unul din principalii proprietari de întreprinderi din țară
  2. Betar: mișcare sionistă de dreapta creată în 1922 de catre Jabotinsky
  3. Klal Israel: Comunitatea evreilor – reprezintă ansamblul mișcărilor și tradițiilor evreiești
  4. Aliyah: cuvânt ebraic cu semnificația “ascensiune” sau “ridicare spirituală”. In limbaj comun înseamnă imigrarea evreilor în Israel.
  5. Keren Kayemeth: Fond national evreiesc, fondat în 1901, al cărui scop era cumpărarea de terenuri în Palestina. După crearea Statului Israel, s-a consacrat amenajării teritoriului.
  6. JOINT: Congresul mondial al evreilor: federație internațională creată în 1936 în scopul apărării intereselor evreilor din toată lumea.
  7. Reînarmarea morală” (devenit din 2001, “Initiatives et changement”): ONG a carui scop este “reconcilierea și crearea legăturilor de încredere, dincolo de orișice diferență” între oameni.
  8. Kesselring: general german, care a condus la sfârșitul războiului rezistența germană din Italia, după debarcarea trupelor aliate, cu un oarecare succes.
  9. *9 Kasztner: Rudolf Kasztner, care apare în diferite documente cu prenumele de Israël sau Rezsö, își crease încă dinnainte de război o rețea de relații în lumea politică română, ungară sau evreiască. Se pare, chiar, că el l-a întâlnit pe Oskar Schindler în 1942, la Budapesta. Numărul celor salvați de acțiunea lui variază în funcție de sursele consultate între 1400 și 20 000 evrei unguri, slovaci, polonezi sau iugoslavi. La fel, sumele menționate în tranzacția cu autoritățile germane sunt extrem de elastice. Mărturia lui a jucat un rol important

    » Service après vente. Boulogne, aprilie 2018

    „După ce am auzit această relatare cutremurătoare, am rămas în contact cu Szigmond Kalocsai.Mărturisesc că n-am reușit să vorbesc niciodată cu el românește! Însă, am remarcat că înțelegea perfect tot ce-i spuneam. El mi-a arătat nenumărate documente de familie, și mi-a permis să le utilizez în textul scris atunci, care poate fi citit la www.adrian-rozei.net, sub titlul „La masă cu diavolul!”Il sunam, din trei în trei luni. De fiecare dată, sănătatea lui era tot mai șubredă.Până când, în ianuarie 2011, soția lui m-a anunțat că Szigmond ne-a părăsit în luna decembrie a anului precedent.Eram convins că această aventură se sfârșise, pentru mine. Numai că, în aprilie 2012, am aflat că un film intitulat „LE JUIF QUI NÉGOCIA AVEC LES NAZIS”, (Evreul care a negociat cu naziștii) urma să fie prezentat în premieră pe ecranele pariziene.Am alergat la seara de lansare a filmului, care povestește aventura lui Reszo (Israel) Kasztner și a grupului din care făcea parte Kalocsai.Acest film, realizat de Gaylen Ross, a fost prezentat în Statele Unite sub titlul „Killing Kasztner”.Filmul a rulat în prezența realizatoarei, și a fost urmat de o dezbatere cu publicul, printre care se afla și un supraviețuitor al „trenului evreilor unguri” din 1944. Dar care avea, pe atunci, numai 11 ani.


    Filmul și dezbaterea care a urmat, se învârtesc asupra unui subiect esențial: „Kasztner: erou sau trădător?”Pentru că, 13 ani după evenimentele povestite mai sus, în 1957, Reszo a fost împușcat, în plină stradă, la Tel Aviv, de către un extremist de dreapta, care-i reproșa contactele cu Eichman, înaltul responsabil nazist care s-a ocupat de acest grup.Acest eveniment a fost precedat de nenumărate polemici, procese, dezbateri contradictorii... care continua până azi, la mai bine de 70 ani după sfârșitul acestei tragedii. Și fiica lui Kasztner se mai luptă, încă, pentru reabilitarea „evreului care a negociat cu naziștii”.Ascultând dezbaterea și întrebările ridicate de asistență, mi se părea că aud răspunsurile, date de Szigmond Kalocsai, un martor atât de esențial, al acestei aventuri, în care el jucase unul dintre cele trei roluri principale.Mai mult decât orice, regretam că realizatoarea filmului, care a lucrat câțiva ani la finalizarea lui, nu l-a întâlnit pe Kalocsai. Deși el a decedat doi ani după premiera filmului în USA, exact pe când eu făceam cunoștință cu Szigmond.*La sfârșitul prezentării, la care a participat și fiul lui Kalocsai, am schimbat câteva cuvinte cu realizatoarea. I-am lăsat și cartea mea de vizită și i-am indicat adresa internet unde poate găsi mărturia lui Szigmond.

    După câteva săptămâni, am primit un mail prin care Gaylen Ross îmi mulțumea pentru că am asistat la premieră și mă ruga să-i confirm că am fost în trenul „Budapesta- Bergen-Belsen”! Eu, care în acea vreme...nici nu eram măcar în proiect!Puțin importă ce cred eu despre acest subiect!Prefer să-i las ultimul cuvânt lui Szigmond Kalocsai:
    Kasztner a salvat două grupuri de evrei: al nostru și cel care, ajuns la Theresienstatd, a fost eliberat de aliați. Mie, Kasztner mi-a salvat viața și nimic nu e mai prețios…
    Nu știu dacă mărturia mea va fi luată în considerație. În orice caz, dacă mai există supraviețuitori din grupul nostru, ei nu vor putea spune altceva decât ce-am spus eu.
    Cu aceasta am povestit totul!

    *Szigmond Kalocsai a înregistrat, în 1995, o casetă în care povestește în detaliu toată aceastà aventură. Caseta poate fi consultată în arhiva “Survivors of the Shoah”, din Statele Unite.


    Nota redacției. Unul din membri grupului de evrei plecați de la Budapesta la Bergen-Belsen a fost excepționalul actor Kovacs Gyorgy. După Diktatul de la Viena,  în 1941, el se afla în căutarea unui angajament profesional la Budapesta. A ajuns apoi, pus pe lista aleșilor și astfel salvat, în Elveția, de unde s-a repatriat în România, la chemarea lui Kemény János, care îl invita să vină pentru a participa la constituirea echipei Teatrului Secuiesc din Târgu Mureș. Cariera sa, după 1946, a fost deci legată mai ales de teatrele maghiare din Cluj și Târgu Mureș, ca și de Institutul de Teatru «Szentgyorgy Istvan» din această localitate, unde era profesor de actorie, și unde ajunsesem preparator și eu în 1963, la catedra de istoria teatrului.
    «Hamarosan Budapesten találjuk, de a zsidótörvények miatt 1941 után nem kapott szerződést, s csak a kolozsvári zsidó színház előadásain léphetett fel hetente két alkalommal. Nem szívesen nyilatkozott arról, hogy a német megszállás után Bergen-Belsenbe deportálták. Onnan Svájcba került, s ott kapta meg Kemény János táviratát 1946-ban, melyben Marosvásárhelyre, az alakuló Székely Színházhoz hívta. Amikor azt 1965-ben átszervezték, a Kolozsvári Állami Magyar Színházhoz szerződött. Életének utolsó éveiben filmekben is játszott, és rendezett is.
»Sursa: http://szinhaz.net/2011/03/29/gajdo-tamas-kovacs-gyorgy-oroksege/
     




This article comes from Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

The URL for this story is:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=1456