Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie

DAN CULCER. SOCIOGRAMA ASYMETRIEI

DAN CULCER SOCIOGRAMA ASYMETRIEI

Nu reluãm un titlu. Nu continuãm o tradiție. Nu restaurãm o formã. Dacã existã o filiație, ea este una neliniștitã, tensionatã, contradictorie. Între simetrie și asimetrie nu existã reconciliere, ci o fisurã fertilã. În aceastã fisurã ne instalãm. Revista Asymetria nu este un spațiu al textelor, ci un câmp al relațiilor dintre ele. Nu ne intereseazã doar ceea ce se spune, ci cine poate spune, în ce condiții, cu ce consecințe și cu ce drept. Nu ne intereseazã doar discursul, ci arhitectura invizibilã care îl face posibil.

Aceastã arhitecturã — pe care o numim sociogramã — nu este o schemã fixã, nici o hartã liniștitã. Este o rețea tensionatã de poziții, de alianțe instabile, de opoziții active și de legitimitãți contestate. În interiorul ei, fiecare text este mai mult decât el însuși: este un act de poziționare, o cerere de recunoaștere, o tentativã de a ocupa un loc în câmpul simbolic. Nu credem în neutralitatea discursului. Orice enunț este deja prins într-o rețea de putere, fie cã o recunoaște sau nu. A spune înseamnã a intra într-o ordine — sau a o contesta. A publica înseamnã a legitima — sau a destabiliza. De aceea, Asymetria nu propune un canon, nici mãcar unul negativ.

Nu înlocuim o ierarhie cu alta. Nu substituim centrul, ci îl deplasãm continuu. Nu cãutãm echilibrul, ci diferența. Nu urmãrim armonia, ci tensiunea. Asymetria nu este o imperfecțiune. Este condiția vieții. Simetria promite ordine și produce închidere. Asymetria introduce dezechilibrul necesar oricãrei deveniri. În spațiile perfect proporționate se nasc utopiile reci și, adesea, închisorile lor. În spațiile disproporționate apare mișcarea. Revista noastrã își asumã aceastã disproporție. Vom publica texte care nu se confirmã reciproc, ci se contrazic. Vom aduce împreunã voci care nu împart același limbaj, aceeași moralã sau aceeași lume. Nu pentru a le împãca, ci pentru a le face vizibile în tensiunea lor. Nu ne temem de conflict.

Conflictul este forma minimã a adevãrului într-un câmp plural. Nu excludem nici discursurile pe care le detestãm. Le includem tocmai pentru cã existã și pentru cã acționeazã. A ignora violența simbolicã nu o anuleazã, ci o protejeazã. A ignora propaganda nu o slãbește, ci o lasã sã lucreze nestingheritã. În Asymetria, aceste discursuri nu sunt validate, ci expuse. Nu sunt acceptate, ci aduse în luminã, acolo unde își pot arãta mecanismele. Dar deschiderea nu este absența selecției. Nu totul este egal. Nu orice intervenție produce același efect în câmp. Vom interveni selectiv, vom rãspunde atunci când considerãm cã o tensiune meritã amplificatã, cã o linie de forțã trebuie urmãritã, cã o rupturã trebuie fãcutã vizibilã. Aceastã selecție nu este o cenzurã, ci o formã de responsabilitate. Sociograma pe care o construim nu este o imagine a lumii, ci o practicã. Nu descriem doar relațiile dintre discursuri, ci le producem.

Nu cartografiem doar puterea, ci o redistribuim. Fiecare text publicat modificã rețeaua. Fiecare voce introdusã schimbã echilibrul. Internetul nu este pentru noi doar un suport, ci o condiție. El permite întâlnirea improbabilã, scurtcircuitul între spații care nu comunicau, apariția unor vecinãtãți imposibile. În acest spațiu, centrul nu mai este stabil, iar periferia nu mai este fixã. Oricine poate deveni nod.

Orice discurs poate deveni ax. Dar aceastã libertate este înșelãtoare dacã nu este înțeleasã.  Rețelele nu sunt egalitare. Vizibilitatea nu este distribuitã uniform. Puterea circulã, dar nu dispare.

Tocmai de aceea, sociograma trebuie cititã, nu doar traversatã. Asymetria își asumã aceastã lecturã. Nu promitem claritate. Nu promitem liniște.  Promitem doar cã nu vom simplifica ceea ce este complex și nu vom armoniza ceea ce este ireconciliabil. Între ordine și haos existã o zonã instabilã în care sensul se produce. Acolo vrem sã rãmânem. Nu pentru a construi o nouã simetrie. Ci pentru a învãța sã locuim în asymetrie.

25 martie 2026

Dan Culcer

DAN CULCER SOCIOGRAMME DE L'ASYMÉTRIE

DAN CULCER
SOCIOGRAMME DE L’ASYMÉTRIE Nous ne reprenons pas un titre. Nous ne poursuivons pas une tradition. Nous ne restaurons pas une forme.

S’il existe une filiation, elle est inquiète, tendue, contradictoire. Entre symétrie et asymétrie, il n’y a pas de réconciliation, mais une fissure fertile. C’est dans cette fissure que nous nous installons. La revue Asymetria n’est pas un espace de textes, mais un champ de relations entre eux. Ce qui nous intéresse n’est pas seulement ce qui se dit, mais qui peut dire, dans quelles conditions, avec quelles conséquences et avec quel droit. Ce qui nous intéresse n’est pas uniquement le discours, mais l’architecture invisible qui le rend possible. Cette architecture — que nous appelons sociogramme — n’est ni un schéma fixe, ni une carte paisible. C’est un réseau tendu de positions, d’alliances instables, d’oppositions actives et de légitimités contestées. En son sein, chaque texte est plus que lui-même : il est un acte de positionnement, une demande de reconnaissance, une tentative d’occuper une place dans le champ symbolique. Nous ne croyons pas à la neutralité du discours. Tout énoncé est déjà pris dans un réseau de pouvoir, qu’il le reconnaisse ou non. Dire, c’est entrer dans un ordre — ou le contester. Publier, c’est légitimer — ou déstabiliser. C’est pourquoi Asymetria ne propose pas de canon, pas même un canon négatif.

Nous ne remplaçons pas une hiérarchie par une autre. Nous ne substituons pas le centre : nous le déplaçons continuellement. Nous ne cherchons pas l’équilibre, mais la différence. Nous ne poursuivons pas l’harmonie, mais la tension. L’asymétrie n’est pas une imperfection. Elle est la condition de la vie.

La symétrie promet l’ordre et produit la clôture. L’asymétrie introduit le déséquilibre nécessaire à tout devenir. Dans les espaces parfaitement proportionnés naissent les utopies froides et, souvent, leurs prisons. Dans les espaces disproportionnés apparaît le mouvement. Notre revue assume cette disproportion. Nous publierons des textes qui ne se confirment pas mutuellement, mais se contredisent. Nous réunirons des voix qui ne partagent ni le même langage, ni la même morale, ni le même monde. Non pour les réconcilier, mais pour les rendre visibles dans leur tension. Nous ne craignons pas le conflit.

Le conflit est la forme minimale de la vérité dans un champ pluriel. Nous n’excluons pas non plus les discours que nous détestons. Nous les incluons précisément parce qu’ils existent et agissent. Ignorer la violence symbolique ne l’annule pas, mais la protège. Ignorer la propagande ne l’affaiblit pas, mais la laisse opérer sans entrave. Dans Asymetria, ces discours ne sont pas validés, mais exposés. Ils ne sont pas acceptés, mais mis en lumière, là où ils peuvent révéler leurs mécanismes. Mais l’ouverture n’est pas l’absence de sélection.

Tout n’est pas égal. Toute intervention ne produit pas le même effet dans le champ. Nous interviendrons de manière sélective, nous répondrons lorsque nous jugerons qu’une tension mérite d’être amplifiée, qu’une ligne de force doit être suivie, qu’une rupture doit être rendue visible. Cette sélection n’est pas une censure, mais une forme de responsabilité. Le sociogramme que nous construisons n’est pas une image du monde, mais une pratique.
Nous ne décrivons pas seulement les relations entre discours, nous les produisons. Nous ne cartographions pas uniquement le pouvoir, nous le redistribuons. Chaque texte publié modifie le réseau. Chaque voix introduite change l’équilibre. Internet n’est pas pour nous un simple support, mais une condition.
Il permet des rencontres improbables, des courts-circuits entre des espaces qui ne communiquaient pas, l’apparition de voisinages impossibles. Dans cet espace, le centre n’est plus stable et la périphérie n’est plus fixe. Chacun peut devenir nœud. Tout discours peut devenir axe. Mais cette liberté est trompeuse si elle n’est pas comprise.
Les réseaux ne sont pas égalitaires. La visibilité n’est pas distribuée uniformément. Le pouvoir circule, mais ne disparaît pas. C’est précisément pourquoi le sociogramme doit être lu, et pas seulement traversé. Asymetria assume cette lecture. Nous ne promettons pas la clarté. Nous ne promettons pas le calme.
Nous promettons néanmoins de ne pas simplifier ce qui est complexe et de ne pas harmoniser ce qui est irréconciliable. Entre ordre et chaos existe une zone instable où le sens se produit.
C’est là que nous voulons rester. Non pour construire une nouvelle symétrie.

Mais pour apprendre à habiter l’asymétrie.

25 mars 2026

Dan Culcer

Dan CULCER. Pour une définition de la SOCIOGRAMME

Dan CULCER. Pour une définition de la SOCIOGRAMME

SOCIOGRAMME — définition théorique

Le sociogramme est un instrument analytique et un modèle conceptuel utilisé pour cartographier les relations, les positions, les flux d’influence et les mécanismes de légitimation au sein d’un système communicatif (institutionnel, discursif, culturel ou épistémique).

Il représente la structure invisible d’une communauté ou d’un champ symbolique, et non seulement le contenu manifeste des messages. 1. Origine du terme Le terme provient initialement de la théorie morénienne (Jacob L. Moreno), où il désignait une carte sociale des relations affectives dans un petit groupe.
Dans les théories de Culcer, Bourdieu, Habermas ou Foucault, son sens s’élargit :
le sociogramme devient une architecture du pouvoir discursif et de la légitimité symbolique. 2. Définition opérationnelle Le sociogramme est une représentation formelle (graphique ou narrative) d’un système discursif, qui :
• identifie les acteurs (individus, institutions, énonciateurs collectifs),
• décrit leurs rapports de dépendance, d’opposition, de validation ou d’exclusion,
• met en évidence les règles, les hiérarchies, les alliances et les mécanismes de contrôle,
• explique comment circulent le sens, l’autorité, la censure ou la légitimité. 3. Fonction épistémologique Le sociogramme n’analyse pas seulement ce qui est dit,
mais pourquoi certaines choses peuvent être dites, acceptées, récompensées, ignorées ou censurées.
Il révèle :
• la logique invisible du champ,
• la dynamique du pouvoir,
• la manière dont le discours devient idéologique. 4. Comme méthodologie en sociologie de la communication En sociologie de la communication, le sociogramme est :
— une méthode d’analyse structurelle des relations entre agents discursifs (politiques, médiatiques, culturels),
— un instrument de diagnostic de l’hégémonie, du conflit ou de la cooptation,
— une technique de visualisation des réseaux signifiants et institutionnels.
Il peut être :
• formel (diagrammes, graphes, cartes conceptuelles)
ou
• narratif (mise en scène des positions dans un texte analytique). 5. Comme méthodologie dans l’analyse idéologique du discours Dans l’analyse idéologique, le sociogramme :
• détecte les centres de pouvoir discursif (qui définit la norme),
• identifie les mécanismes d’inclusion/exclusion (quels types de discours sont permis),
• suit la circulation de la valeur symbolique (prestige, autorité, canon),
• explique les réflexes d’auto-légifération et d’auto-censure (Mi³osz, Culcer).
Ainsi, le sociogramme est un détecteur d’hégémonie. 6. Socio-symbolique vs. socio-organisationnel Le sociogramme peut être appliqué :
• à un groupe réel (institution, parti, rédaction)
mais aussi
• à un système discursif abstrait (revue, canon littéraire, institution de contrôle idéologique, tradition intellectuelle).
Cela le distingue de la sociométrie classique, car :

il ne mesure pas des sympathies, mais l’accès au sens et au pouvoir. 7. Forme finale — définition concise Le sociogramme est un instrument analytique interdisciplinaire qui cartographie la structure invisible d’une communauté discursive, en visualisant les acteurs, les relations, les hiérarchies et les flux de légitimité par lesquels un message se produit, circule et s’institue. Le sociogramme transforme l’analyse du discours du niveau sémantique au niveau politique, en révélant les mécanismes de pouvoir, de censure et d’idéologie qui déterminent ce qui peut être dit et qui a le droit de le dire.

La thèse de doctorat de Dan Culcer (2013), publiée sous le titre Censure et idéologie dans le communisme réel, Éditions Argonaut, 2015, constitue une application du concept de SOCIOGRAMME aux phénomènes culturels, littéraires, idéologiques et politiques en Roumanie durant la période 1945–1989. D'autres applications sont possibles et nécessaires.

Serban POPA.Românizarea capitalului sau CONFISCARE EXTINSÃ

DE CE RE-ROMÂNIZAREA CAPITALULUI ESTE O IDEE PROASTÃ ȘI PERICULOASÃ?

CONFISCARE EXTINSÃ a capitalului național privatizat ilegal

„Jaful înceteazã în momentul re-românizãrii capitalului“ Cãlin Georgescu

Rãspunsul la întrebarea din titlul articolului este cât se poate de simplu: pentru cã, în cea mai mare parte, capitalul existent în România ESTE românesc. Adicã se aflã în proprietatea românilor. A tuturor românilor. Și mai precis: cea mai mare parte a capitalului care se gãsește (acum) în România se aflã în proprietatea comunã a întregului popor român.

Iar dreptul de proprietate al întregului popor român a ESTE consființit prin articolele 5, 6 și 7 ale Constituției Republicii Socialiste România din 1965 și republicatã în 1986. Articole aflate în vigoare la data de 7 august 1990. Datã la care ion ilici iliescu, președintele de atunci al României, a promulgat legea 15/1990. Lege prin care. în mod ILEGITIM, ILEGAL și INFRACȚIONAL, întreaga avere acumulatã în proprietatea comunã a întregului popor român a fost transferatã în proprietatea publicã și privatã a statului român. Pentru ca ulterior, tot în mod ILEGITIM, ILEGAL și INFRACȚIONAL statul român sã o înstrãineze, prin privatizare, restituire și despãgubire, în pricipal, cãtre fosta nomenclaturã pcr, securiști și strãini. Așa însã dupã bine știm cu toții - deși foarte mulți se prefac cã nu știu – infracțiunea, oricare ar fi ea, nu deposedeazã proprietarul/întregul popor român de dreptul sãu de proprietate. Și nici nu dã naștere la drept de proprietate pentru infractor/statul român.

Ceea ce înseamnã cã și dupã 7 august 1990, ca și în prezent, întregul popor român ESTE proprietarul, atât al averii furate de cãtre statul român la aceea datã, cât și al capitalului acumulat prin exploatarea ulterioarã, ILEGITIMÃ, ILEGALÃ și INFRACȚIONALÃ, a respectivului capital furat. De unde rezultã cã, întrucât capitalul aflat în România ESTE (în cea mai mare parte) proprietatea comunã a întregului popor român el, capitalul cu pricina, NU poate fi „re-românizat”. Fiind românesc. Cu alte cuvinte, așa stând lucrurile, „re-românizarea” capitalului românesc este un pleonasm. Fiindcã, dacã dl Cãlin Georgescu, promotorul ideii, vrea sã „re-românizeze” capitalul din România, atunci el afirmã implicit și explicit cã respectivul capital nu aparține românilor. Ci se aflã, în mod legitim și legal, în proprietatea altora. Atât a strãinilor, cât și a statului român și a oligarhilor autohtoni. Adicã a INFRACTORULUI și a COMPLICILOR. Și prin aceasta, dl Georgescu face exact ceea ce NU trebuie fãcut: recunoaște, ca fiind legale, TOATE infracțiunile economice și politice, TOATE malversațiunile sociale comise dupã 1990 de cãtre TOȚI guvernanții post decembriști.

Mai mult, vorbind despre „re-românizarea” capitalului ca despre o recuperare a acestuia dintr-o legitimã și legalã proprietate a strãinilor, dl Georgescu nu poate avea în vedere decât rãscumpãrarea lui, a capitalului. Rãscumpãrare ce va fi efectuatã de cãtre stat, în calitate de cumpãrãtor. Și la prețul pieței, desigur.

Ceea ce înseamnã, nimic altceva, decât cã poporul român va fi pus sã plãteascã, încã o datã, ceea ce este al lui. Pentru ca, ulterior, actualii sriști și politicieni sã profite de viitoarele privatizãri. Așa cum au profitat securiștii și nomenclaturiștii pcr de privatizãrile din anii ‘90. Așa cã jaful nu numai cã nu va înceta - dupã cum promite dl Georgescu - ci va continua cu și mai mare virulențã.

În situația în care însã întregul popor român este (recunoscut ca) proprietarul capitalului, ceea poate fi fãcut și TREBUIE sã fie fãcut de cãtre întregul popor este ca el, poporul sã nu se mai lase manipulat și sã plece dupã fentã. Ci sã-și asume calitatea de proprietar. Calitate de proprietar pe care, însã, din pãcate, poporul român nu și-o asumã.

Și neasumându-și calitatea de proprietar, DIN LAȘITATE/FRICÃ, DIN PROSTIE, DIN COMODITATE, DIN DESCURCÃREALÃ, DIN COMPLICITATE, suma tuturor indivizilor care formeazã poporul român, refuzã sã fie o adunare de cetãțeni. Și refuzând sã fie cetãțeni, acceptând sã fie slugi, românii refuzã sã acționeze pentru recuperarea în fapt - prin CONFISCARE EXTINSÃ - a ceea ce le aparține de drept. Și refuzând sã recupereze ceea ce li s-a FURAT, românii refuzã sã (își) recupereze demnitatea pe care au pierdut-o cu multe generații în urmã. Refuzã dreptatea ca unitatea de mãsurã a unui stat guvernat de legi. Refuzã prosperitatea pentru care, altfel, sunt gata de potlogãrii, gãinãrii și învârteli de tot felul. Pun, în schimb, imediat botul la MINCIUNI menite sã-i jupoaie iar și iar. Cum este și „re-românizarea” Dar ignorã, sau refuzã - cu o inconștiențã aproape criminalã, de mai bine de trei decenii și jumãtate -VARIANTA COJOCARU

P.S. A vorbi acum de “re-românizarea” capitalului, pe care am devoalat-o ca fiind un fals grosolan, este un mod de a bãga bãțul prin gard. Incitarea fiind fãcutã pentru a aduce în discuție evenimente petrecute cu foarte multe zeci de ani în urmã. Evenimente trecute a cãror desfãșurare/rezolvare nu are, practic, legãturã cu rezolvãrile care sunt necesare/obligatorii în prezent.
De altfel, într-un articol publicat în unul din numerele trecute ale Certitudinii, atrãgeam atenția asupra capcanei legionare în care este atrasã opinia publicã ca modalitate prin care un legionarism confecționat post-factum sã fie opus unui ceaușism scos de la naftalinã.

Prietenii știu de ce !!!

Șerban Popa

Serban POPA, SIONISM sau SINOISM?

SIONISM sau SINOISM?

Ce trebuie fãcut dupã sfârșitul actualei False Istorii și începutul recuperãrii Primului Adevãr?

Cu aproape doi ani în urmã, am publicat în revist Certitudinea, având ca supratitlu SIONISM sau SINOISM, trei articole. Primul text intitulat „O FALSÃ DILEMÃ PENTRU LOCUITORII PLANETEI PÃMÂNT” concluziona cã „... nici perpetuarea modelului sionist, cu atât mai puțin înlocuirea lui cu modelul sinoist nu sunt de acceptat pentru omenire. Pentru cã atât sionismul, cât și sinoismul au ca bazã concentrarea la vârful elitelor (iudaice/sioniste și chineze/sinice) a cvasitotalitãții capitalului. În atare condiții, soluția de ieșire din crizã va fi deposedarea prin confiscare de la respectivele elite a capitalului acumulat în exces - ceea ce le va deposeda și de puterea politicã - și distribuirea în masa populației planetei, a capitalului confiscat. Fapt care, odatã cu eliminarea din economie și societate, atât a politicilor neoliberale cât și a celor marxiste și pseudo neomarxiste. va introduce în sfera economicului economia democraticã de piațã și în sfera politicului democrația suveranistã” Cel de al doilea articol, având ca titlu “NOUL DRUM AL MÃTÃSII SAU MARȘUL ȘI MAI LUNG” constata, de asemenea, cã: „... pe Noul Drum al Mãtãsii vor trebui sã poposeascã douã LEBEDE NEGRE: prima lebãdã va trebui sã fie, cea a economiei democratice de piațã, în care, prin distribuire, marea majoritate a capitalului urmeazã sã ajungã în proprietatea privatã a marii majoritãți a locuitorilor planetei. Iar cea de a doua lebãdã, legatã indisolubil de prima, va trebui sã fie cea a democrației suveraniste directe în care aceeași locuitori ai planetei, deveniți, în marea lor majoritate, proprietari privați de capital urmeazã sã decidã (cât mai) direct asupra treburilor cetãții”. În sfârșit, cel de al treilea text denumit „IUDEO-CREȘTINISM, IUDEO-SINOISM, IUDEO-ISLAMISM ȘI ALTERNATIVA POSIBILÃ” postula: ...”caracterul iudaic al civilizațiilor, dat de modelul economic bazat pe camãtã TREBUIE sã disparã. Mecanismele economice și financiare puse în mișcare și întreținute de camãtã TREBUIE înlocuite cu mecanisme economice și financiare care sã implice DIRECT creditorii.

Stefan Borbély. Melancolia rezistentzei

Despre Premiul Nobel pentru Literaturã 2025

Ștefan Borbély
Melancolia rezistenței

Az ellenállás melankóliája (Melancolia rezistenței, 1989) este cel de-al doilea roman al lui Krasznahorkai László, distins anul trecut cu Premiul Nobel pentru literaturã, și el se bazeazã, în prelungirea structuralã a celui de debut, Sátántangó (Tangoul Satanei, 1985, din care s-a turnat și un film de 7 ore și 18 minute în 1994, realizat de Tarr Béla, maestrul godardian al „Cinematografului lent”, Slow Cinema) pe o canava de tip antropologic într-o primã instanțã, și pe una muzicalã într-o alta.

Cele douã romane pot fi citite, desigur, și neconectat, cu precizarea cã al doilea se parcurge, stilistic, mult mai greu decât cel dintâi, dar impresia mea a fost cã autorul a lãsat câteva nuanțe în suspensie cu prilejul terminãrii volumului sãu de debut și a ținut cu tot dinadinsul sã le confere o explicație și o relevanțã aparte în cel de-al doilea.

La fel de adevãrat este și faptul cã unele detalii ale celor douã romane de început devin constante structurale de-a lungul întregii opere de pânã acum a lui Krasznahorkai, în care, pe lângã inventivitatea certã a unor acțiuni și pretexte narative, voit postmoderne de cãtre autor și apreciate ca atare de cãtre o exegezã entuziastã, participativã, se manifestã, în mod recurent, și câteva simboluri și funcții fundamentale, care trimit înspre un modernism reiterativ cu valoare structuralã. Dintre ele, câteva apar obsesiv, cum e cronotopul eschatologic propriu unor așezãri aflate la marginea deznãdãjduitã a Istoriei, locuite de „ființe terminale”, larvare („véglények” e termenul, care trimite la Castelul lui Kafka, pe care Tarr l-a concoctat pentru a-i caracteriza pe protagoniștii lipsiți de speranțã și de sens existențial ai prietenului și colaboratorului sãu), unde se aflã, de regulã, și câte un „idiot” de tip mâșkinian, împrumutat din Dostoievski, sau un demiurg scriptural de regulã izolat, enclavizat, despre care se aflã, ca în Sátántangó, cã el este nu numai autorul ascuns al cãrții pe care o ținem în mânã, dar și salvatorul ei (și al lumii) de la entropie.

Despre aceasta, a cãrei proveniențã e pynchonianã și se bazeazã pe mica povestire contrapuncticã intitulatã Entropy, publicatã inițial în 1960, doar atât: contracarând întrucâtva etichetarea sa drept „maestru al apocalipsei”, inclusiv dintr-o foarte circulatã singagmã formulatã de cãtre celebra Susan Sontag (reluatã analogic inclusiv în succinta argumentare a Academiei Suedeze privind motivul acordãrii Premiului Nobel), Krasznahorkai a precizat cã, de fapt, reprezentãrile sale existențiale sunt preapocaliptice, fiindcã oamenii trãiesc în timpul abstract, monocrom al secvenței de așteptare dintre pronunțarea Judecãții de Apoi și împlinirea ei prin Deznodãmântul Final care aduce aneantizarea, când nici întoarcerea (sau penitența) nu mai e posibilã, dar nici lumea nu e încã distrusã cu totul, resturile de decor cosmic și de coregrafie umanã toropitã configurând o destrãmare suspendatã în propria sa voințã terminalã de a supraviețui cu ultimele resurse de energie.

(continuare)

Chat GPT. Analiza neutra si profesionista a Legii Wexler 2

Motto" Când lupii tac, se aude schelãlãitul javrelor. Kiril Kazarul

Oricine poate utiliza aceastã analizã generatã la cererea ziaristului Dan CULCER, în calitatea sa de ziarist.

Analiza a fost solicitatã unei surse neutre, Chat GPT. Indignãrile și plângerile provocate de acțiunile deputatului Silviu Wexler în Parlamentul României au valoarea lor ziaristicã, politicã, simbolicã și moralã.

Dupã mine, singura cale temeinicã de atac, pentru eliminarea, ștergerea din arsenalul juridic al unui grup, a unei echipe de zgomote, a acestui instrument de cenzurã, este calea juridicã radicalã, adicã utilizarea legii pentru a bloca fãrã-de-legea.

Scriu aceste rânduri la un deceniu de la apariția unui text al meu, o replicã la pârele semnate de o ziaristã înhãitatã.

De aceea nu trebuie sã tãcem.

Dan Culcer

Am cerut analiza textelor legislative urmãtoare, din perspectiva libertãții presei, libertãții de opinie, libertãții de expresie și a interdicției cenzurii, principii pozitive prevãzute în Constituția României și a altor țãri europene, cu explicarea expresiilor, termenilor și referințelor legale utilizate, pentru ca cetãțenii romsã știe care este sensul acestora și care sunt consecințele aplicãrii lor

ChatGPT a scris: Mai jos aveți o analizã sistematicã și explicativã a textelor legislative transmise (modificãrile OUG nr. 31/2002 și ale Legii nr. 157/2018), din perspectiva libertãții presei, libertãții de opinie, libertãții de exprimare și a interdicției cenzurii, așa cum sunt consacrate în Constituția României, Convenția Europeanã a Drepturilor Omului (CEDO) și în practica constituționalã europeanã. Analiza este formulatã deliberat în limbaj accesibil cetãțenilor, fãrã a pierde rigoarea juridicã.

I. CADRUL CONSTITUȚIONAL ȘI EUROPEAN DE REFERINȚÃ

1. Constituția României Textele relevante sunt:

Art. 30 alin. (1) – „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor (…) este inviolabilã.”
Art. 30 alin. (2) – „Cenzura de orice fel este interzisã.”
Art. 30 alin. (6) – Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particularã a persoanei.
Art. 53 – Restrângerea exercițiului unor drepturi este permisã numai dacã este necesarã într-o societate democraticã, proporționalã și previzibilã.

⚠️ Observație-cheie: Constituția nu interzice opiniile, ideile sau interpretãrile istorice ca atare, ci doar formele de exprimare care produc un pericol social concret.

2. Convenția Europeanã a Drepturilor Omului (CEDO)

Art. 10 CEDO protejeazã inclusiv:
- idei „care șocheazã, ofenseazã sau neliniștesc” statul sau o parte a populației (cazul Handyside v. UK).
Restricțiile sunt admise doar dacã sunt:
- prevãzute clar de lege,
- necesare într-o societate democraticã,
- proporționale cu scopul legitim.

II. EXPLICAREA CONCEPTELOR LEGALE INTRODUSE SAU EXTINSE

1. „Materiale fasciste / legionare / rasiste / xenofobe” Definiția legalã include:

„imagini, mesaje text, conținut audiovideo, cãrți, articole (…) care transmit idei, concepții sau doctrine”

🔍 Problemã juridicã majorã:

Noțiunea „idei, concepții sau doctrine” este foarte largã și abstractã.
Nu se face distincție clarã între:
- analizã criticã,
- context istoric,
- apologie sau propagandã.

➡️ Aceastã lipsã de delimitare riscã sã contravinã:

principiului previzibilitãții legii penale (CEDO),
libertãții presei și cercetãrii istorice.

2. „Distribuirea sau punerea la dispoziția publicului”

Include:

publicarea de articole,
distribuirea de cãrți,
postãri online,
arhive digitale.

⚠️ Consecințã pentru presã și editori:

Jurnaliștii, editorii și istoricii pot fi trași la rãspundere penalã nu pentru intenție, ci pentru simpla difuzare, chiar și în scop informativ.

3. „Prin intermediul unui sistem informatic” Aceastã formulare:

majoreazã automat pedeapsa,
include:
- site-uri,
- rețele sociale,
- bloguri,
- arhive online.

➡️ Efect indirect: descurajarea exprimãrii online, inclusiv a opiniilor legitime sau controversate.

III. „NEGAREA”, „MINIMALIZAREA”, „JUSTIFICAREA” – PROBLEME DE LIBERTATE A OPINIEI

Textele incrimineazã:

„negarea”,
„contestarea”,
„minimalizarea în mod evident”
a Holocaustului și a altor crime internaționale

1. Ambiguitatea expresiei „în mod evident”

Nu este definitã legal.
Lasã o largã marjã de interpretare organelor de urmãrire penalã.

2. Diferența esențialã (neclarã în lege) Legea nu distinge clar între:

negare ideologicã militantã (interzisã legitim),
interpretare istoricã, dezbatere academicã sau analizã comparativã (protejate constituțional).

📌 Curtea Europeanã admite sancțiuni pentru negaționism militant, dar protejeazã dezbaterea științificã (cazul Perinçek v. Elveția).

IV. EXCEPȚIA „ARTEI, ȘTIINȚEI, EDUCAȚIEI” – SUFICIENTÃ SAU ILUZORIE?

Legea prevede cã:

„Nu constituie infracțiune dacã este sãvârșitã în interesul artei sau științei (…) sau în scopul dezbaterii unei chestiuni de interes public”

⚠️ Problema practicã:

Aceastã excepție nu opereazã automat.
Autorul trebuie:
- sã fie cercetat penal,
- sã demonstreze ulterior cã se încadreazã în excepție.

➡️ Efect de autocenzurã:

mulți autori evitã subiectele sensibile,
presa și editurile preferã sã nu publice.

V. INTERDICȚII SIMBOLICE ȘI MEMORIA PUBLICÃ

1. Interzicerea statuilor, plãcilor, denumirilor Legea interzice:

menținerea statuilor,
acordarea numelor,
chiar și în cazuri unde persoanele au avut contribuții culturale sau științifice distincte de faptele imputate

📌 Consecințã:

Se instituie o memorie oficialã unicã, cu potențial de conflict cu pluralismul istoric.

VI. CONSECINȚE PRACTICE PENTRU CETÃȚENI, PRESÃ ȘI CULTURÃ

Pentru cetãțeni

exprimarea unor opinii istorice sau politice devine riscantã;
neclaritatea termenilor favorizeazã abuzul de interpretare.

Pentru presã

risc penal pentru:
- citarea,
- contextualizarea,
- analiza criticã a unor ideologii istorice.

Pentru cercetare și culturã

descurajarea subiectelor sensibile;
posibilã înghețare a dezbaterii academice.

VII. CONCLUZIE GENERALÃ 📌 Sintetic:

Legea urmãrește un scop legitim (combaterea urii și extremismului).
Însã:
- folosește noțiuni largi și imprecise,
- mutã granița de la combaterea incitãrii la urã spre controlul ideilor,
- produce efecte indirecte de cenzurã și autocenzurã, interzise constituțional.

➡️ Într-o societate democraticã, statul sancționeazã faptele periculoase, nu opiniile ca atare.

Chat GPT propune în continuare :

o comparație cu legislația germanã, francezã sau spaniolã;
o analizã punctualã articol cu articol din perspectiva CEDO;
sau un rezumat pentru public larg (broșurã explicativã).

Am întrebat : De fapt, cine profitã de consecințele jurdice ale acestei legi?

ChatGPT a scris:

Întrebarea dumneavoastrã este esențialã și legitimã într-o analizã de drept constituțional și sociologie a dreptului. Rãspunsul onest nu este unul simplist („statul”, „victimele” etc.), ci trebuie formulat pe niveluri de beneficiari direcți și indirecți, juridici, instituționali și simbolici. Voi rãspunde analitic, fãrã polemicã, tocmai pentru a clarifica cine câștigã efectiv din consecințele juridice ale acestei legi.

I. BENEFICIARUL FORMAL: STATUL (PUTEREA EXECUTIVÃ ȘI JUDICIARÃ)

1. Extinderea puterii de intervenție penalã Prin:

definiții largi („idei”, „concepții”, „doctrine”),
incriminarea difuzãrii,
agravarea pedepselor online,

statul obține:

o marjã mult mai mare de apreciere asupra discursului public;
posibilitatea de a interveni preventiv, nu doar reactiv.

📌 Beneficiu real:
Crește capacitatea statului de a controla discursul public sensibil fãrã a declara cenzura, ci sub forma „protecției valorilor democratice”. 2. Beneficiul instituțional al organelor de aplicare a legii Pentru:

procurori,
poliție judiciarã,
instanțe,

legea:

simplificã încadrarea penalã;
reduce necesitatea demonstrãrii unui pericol concret;
mutã accentul de la „efect” la „conținut”.

➡️ Cine câștigã: aparatul represiv legitim al statului, prin creșterea competenței sale asupra expresiei publice.

II. BENEFICIARUL SIMBOLIC: STATUL CA ARBITRU AL MEMORIEI ISTORICE

1. Monopolizarea interpretãrii legitime a trecutului Legea:

stabilește ce interpretãri sunt acceptabile,
sancționeazã deviațiile considerate periculoase,
fixeazã juridic o memorie oficialã.

📌 Beneficiu:

Statul devine arbitru al adevãrului istoric penalmente protejat, nu doar garant al dezbaterii.

⚠️ Aceasta este o schimbare de paradigmã:

de la pluralism → la conformitate narativã.

2. Capital simbolic intern și extern Pe plan:

intern: statul se prezintã drept „protector al valorilor democratice”;
extern: dobândește capital de conformare fațã de standarde politice europene și euro-atlantice.

➡️ Beneficiu politic: legitimitate internaționalã, chiar dacã prețul este restrângerea dezbaterii interne.

III. BENEFICIARI INDIRECTI: GRUPURI CU ACCES LA DEFINIREA „OFENSEI”

1. Actori instituționali sau asociativi Nu „comunitãți” în sens larg, ci:

organizații,
institute,
ONG-uri,
experți acreditați,

care:

furnizeazã expertizã,
sesizeazã autoritãțile,
definesc ce este „problematic”.

📌 Beneficiu:

Influențã disproporționatã asupra agendei publice, fãrã responsabilitate electoralã.

2. Avantajul asimetric în conflictul de idei Într-un spațiu unde:

unele opinii sunt penalizabile,
altele sunt implicit protejate,

se creeazã:

un avantaj juridic într-o dezbatere ideologicã.

➡️ Nu câștigã „adevãrul”, ci partea care nu mai trebuie sã argumenteze, ci doar sã invoce legea.

IV. CINE NU PROFITÃ (DEȘI SE PRESUPUNE CÃ DA)

1. Cetãțenii obișnuiți

nu sunt mai protejați real,
dar sunt mai expuși la:
- autocenzurã,
- insecuritate juridicã,
- fricã de interpretare greșitã.

2. Presa

pierde libertate editorialã;
riscã penalizarea pentru contextualizare;
evitã subiectele sensibile.

➡️ Rezultat: presã mai prudentã, nu mai responsabilã.

3. Cercetarea istoricã și cultura

nu câștigã claritate;
pierde libertate de explorare;
devine dependentã de validarea juridicã.

V. CONCLUZIA CENTRALÃ (FORMULATÃ CLAR)

📌 Cine profitã cu adevãrat?

Puterea instituționalã care dobândește control asupra limitelor discursului legitim.

Nu:

victimele urii (care sunt deja protejate de Codul penal),
nu democrația (care trãiește din pluralism),
nu adevãrul istoric (care se construiește prin dezbatere).

Ci:

statul ca reglementator al ideilor,
actorii care pot activa mecanismul penal,
cei care transformã conflictul de idei în conflict juridic.

Chat GPT propune o analizã mai departe cu:

o analizã comparativã: cine profitã în Germania vs. România;
un rãspuns direct la întrebarea: „Este aceasta o lege de protecție sau una de disciplinare?”;
sau o reformulare a acestei concluzii într-un eseu publicistic sau juridic.

Dan Culcer, ziarsitul scrie:

Redactați un rãspuns direct la întrebarea: „Este aceasta o lege de protecție sau una de disciplinare?”;apoi utilizați acest rãspuns pentru a redacta o reformulare a acestei concluzii într-un eseu publicistic sau juridic.

ChatGPT propune : Mai jos aveți, în douã etape distincte, exact ceea ce ați solicitat:

un rãspuns direct, concentrat, la întrebarea formulatã;
o reformulare amplã, sub forma unui eseu publicistic–juridic, construit pe baza acelui rãspuns.

I. RÃSPUNS DIRECT „Este aceasta o lege de protecție sau una de disciplinare?”

Rãspunsul onest este urmãtorul:

Aceastã lege este formulatã ca lege de protecție, dar funcționeazã predominant ca lege de disciplinare a discursului public.

Ea protejeazã legitim anumite valori (demnitatea umanã, memoria victimelor, ordinea democraticã), însã mecanismele juridice alese depãșesc stricta protecție și introduc instrumente de control, descurajare și conformare a exprimãrii. Protecția devine secundarã în raport cu:

extinderea sferei penalului asupra ideilor,
ambiguitatea noțiunilor sancționate,
transferul riscului juridic asupra cetãțeanului, jurnalistului și cercetãtorului.

Prin urmare, nu este o lege de protecție purã, ci o lege de disciplinare simbolicã și juridicã a spațiului discursiv, cu efecte structurale de autocenzurã.

II. ESEU PUBLICISTIC–JURIDIC

De la protecția demnitãții la disciplina discursului: o mutație juridicã În aparențã, legea privind prevenirea și combaterea antisemitismului, xenofobiei și discursului instigator la urã se înscrie într-un registru moral incontestabil. Cine ar putea contesta nevoia de a proteja demnitatea umanã, memoria victimelor sau ordinea democraticã? Cine ar pleda, în mod explicit, pentru tolerarea urii? Și totuși, dreptul constituțional nu se judecã dupã intenții declarate, ci dupã efecte juridice concrete. Privitã din aceastã perspectivã, legea marcheazã o schimbare subtilã, dar profundã: de la sancționarea faptelor periculoase la disciplinarea ideilor incomode.

1. Protecția ca pretext legitim Legea invocã un scop legitim și real: prevenirea extremismului și a urii. Acest scop este recunoscut atât de Constituția României, cât și de jurisprudența europeanã. Statul nu doar cã poate interveni, ci uneori este obligat sã o facã. Problema nu este scopul, ci mijlocul. Când protecția se realizeazã prin:

noțiuni largi („idei”, „concepții”, „doctrine”),
incriminarea difuzãrii, nu doar a instigãrii,
sancționarea opiniilor exprimate „în mod evident” fãrã criterii clare,

legea înceteazã sã mai fie un scut și începe sã funcționeze ca instrument de conformare.

2. Disciplina juridicã a discursului O lege de protecție acționeazã reactiv: intervine când apare un prejudiciu clar, un pericol concret, o victimã identificabilã.

O lege de disciplinare acționeazã preventiv: descurajeazã, inhibã, produce teamã juridicã. Exact acest mecanism este activat aici:

nu mai conteazã doar ce faci, ci ce spui;
nu mai conteazã doar intenția, ci cum poate fi interpretat conținutul;
nu mai conteazã doar efectul, ci potențialul de ofensã.

Cetãțeanul nu mai este protejat, ci educat prin risc penal.

3. Autocenzura – adevãratul efect Cenzura explicitã este interzisã constituțional. Dar democrațiile moderne nu mai folosesc cenzura brutalã. Ele folosesc incertitudinea juridicã. Rezultatul?

jurnaliști care evitã subiecte;
edituri care nu mai publicã;
cercetãtori care își „îndulcesc” concluziile;
cetãțeni care preferã tãcerea.

Aceasta nu este protecție. Este disciplinã socialã prin drept penal.

4. Statul ca arbitru al adevãrului legitim Poate cea mai gravã consecințã este transformarea statului din garant al pluralismului într-un arbitru al narațiunii acceptabile. Când legea stabilește ce interpretãri istorice sunt permise și care sunt sancționabile, adevãrul nu mai este rezultatul dezbaterii, ci al validãrii juridice. Or, într-o societate liberã:

statul protejeazã cadrul,
cetãțenii produc sensul.

Concluzie Aceastã lege nu este o simplã lege de protecție.
Este o lege care disciplineazã discursul sub pretextul protecției, mutând centrul de greutate de la libertate la conformitate. Într-o democrație maturã, protecția nu se obține prin fricã, iar memoria nu se apãrã prin penalizarea gândirii.

Atunci când statul începe sã educe prin sancțiune ideile acceptabile, nu mai protejeazã democrația — o administreazã.

Magda Ursache Cuiul si roata

Dupã acel Decembrie, mã gândeam cã Istoria va fi greu de rescris, cum se întâmpla în vremi ceaușiste. Acum, cred cã se poate. Se denatureazã de ani și ani marile momente istorice, se minimalizeazã Unirea, chiar de zilele Unirii Principatelor. Fact-checking ce înseamnã ?„Moderare de conținut”, deci cenzurã ? Urmeazã condamnãri pentru opinie, pentru ce simți cã trebuie spus, conform Legii Vexler, care cere pușcãrizare de la doi la cinci ani pentru abordarea unor teme considerate tabu ?

Magda Ursache. Cuiul și roata

Dan Culcer. O lege pentru linistea altora

N. Steinhardt a numit cu dreptate lupta de clasã, rasism social. Tensiunea sau lupta între „rase”, națiuni sau comunitãți este numitã mai nou „rãzboi între civilizații”. O perifrazã care motiveazã agresiuni pentru impunerea, în exteriorul Occidentului, a unui model civilizațional „democratic” sau, de fapt, pentru a controla resursele planetare de energie în Orientul Apropiat și Mijlociu? Actele de agresiune sunt motivate de exportul de „democrație” (altãdatã de exportul de „revoluție”). Nici aceea nu a fost revoluție, nici asta nu e democrație.

Dar noi nu ne plasãm în poziția agresorului ci în aceea a agresatului. Pentru mine, ca parte a unei comunitãți care a fost agresatã de ideologia și practica imperialã comunistã, leninistã și stalinistã, începând cu 1917, apãrarea nu poate fi etichetatã drept xenofobie, rasism ci luptã pentru supraviețuire, pentru menținerea identitãții, condiția existenței individuale și colective. Orice acțiune de acest tip este legitimã. În limitele dreptului, fãrã legitimarea unei noi agresiuni, provocatã de fostul agresat. În numele dreptului, în limitele dreptului internațional și a tratatelor, nu în numele celui mai tare.

Dreptul la identitate, dreptul la apãrarea ei, nu poate fi contestat. O celulã neprotejatã de o membranã celularã nu mai este decât materie moartã, schimbul metabolic cu mediul înconjurãtor înceteazã. Nu e o analogie biologistã ci condiția vieții oricãrei entitãți, inclusiv a entitãții sociale, culturale și biologice, numitã națiune.

Miza luptelor actuale, de totdeauna, sunt resursele și teritoriul. Acestea sunt limitate. Existã o relație biunivocã între pãrțile aflat în conflict : victimele pot deveni cãlãi. Al Doilea rãzboi mondial și perioada imediat urmãtoare oferã destule exemple, selectabile din toate taberele.Unii ilegaliști comuniști devin torionari ai Securitãții. Evident, torționarii nu se recrutau doar din ilegaliști. Dintr-un motiv simplu. Nu erau destui ilegaliști pentru a acoperi nevoile Securitãții și Administrației penitenciarelor.

« Generaþiile tinere au dreptul sã ºtie cã nu toþi oamenii valoroºi din punct de vedere profesional sînt ireproºabili din punct de vedere etic. Or, cultul personalitãþilor practicat cu sîrg la noi face imposibilã evaluarea criticã a celor ce devin astfel obiecte ale idolatriei publice. Pentru a contracara predilecþia pentru idoli a lumii noastre premoderne (din multe puncte de vedere), ar fi, probabil, nevoie nu doar de legi, ci de exercitarea constantã a spiritului critic.» ― scrie Carmen Mușat, într-un editorial din revista Observatorul cultural din 28 august 2015, intitulat O lege pentru neliniºtea noastrã.

Eu l-aș fi intitulat O lege pentru liniștea altora, fiindcã mã îndoiesc cã Legea a fost conceputã și votatã pentru liniștea românilor, cum nici pentru neliniștea lor, pentru a încuraja spiritul critic în România. Mã tem cã, dimpotrivã, legea asta are vocație de cãluș. Ba, sunt chiar sigur.

Cine sunt cei pentru a cãror liniște s-au votat ordonanțe de urgențã și legi de urgențã, prost redactate și anti-constituționale ? O mânã de oameni care scriu, vorbesc în numele unei comunitãți, Comunitatea DEMOCRAȚILOR, o grãmadã informalã, pe care nimeni nu o poate reprezenta. Nici ei nu o reprezintã, niciodatã nu au fost delegații acestei mase, prin nici un sistem validat de reprezentare. Ajutați de Fundația Soros, ca și de altele, „democrații” beneficiazã imediat dupã 1990 de presã proprie, ocupã teritoriul lãsat o vreme gol de propagandiștii național-comuniști. Iar faptul cã Soros este un speculator la bursã, un reprezentat tipic al jocului imperial și imoral cu capitalurile financiare, nu pare sã deranjeze pe nimeni dintre „democrații” deveniți adepți ai Restaurației. Sponsorii nu put.

Unii „democrați” auto-proclamați își mai lipesc pe frunți eticheta de «societate civilã». Salvatoarele, așteptatele, orgolioasele și mlãdioasele oengeuri vorbesc despre principii, dar se leapãdã de ele discret și se adapteazã rapid la nevoile propagandistice ale sponsorilor. Una dintre aceste nevoie recente este susținerea Legii 217, blocare oricãrei discuții serioase pe marginea acestei legi trecutã prin tot procesul legislativ apraope pe tãcute.

De fapt, nucleul sau motorul «democraților», în cazul Legii 217/2015, este o minoritate etnocentricã foarte gãlãgioasã mediatic, pe multe vocale canale, o „echipã de zgomote”, care vrea sã convingã restul lumii românești cã în România ar exista forțe active care, ipotetic și precar argumentat, ar amenința liniștea sau chiar integritatea fizicã a unei alte minoritãți, de evrei cetãțeni ai României, între 3 000, 7 000 sau 10 876 de persoane, dupã socotelile optimiste, dar nu se știe cât de exacte, ale celor care îi administreazã politic, etnic, cultural și/sau religios.

Era nevoie de o lege specialã pentru a proteja aceastã minoritate? Nimic mai puțin necesar. Existã și sunt suficiente, teoretic și practic, pentru menținerea echilibrului, legi generale, aplicabile pentru protejarea tuturor cetãțenilor, în ambele sensuri, de agresivitatea minoritarilor la adresa majoritarilor sau de agresivitatea majoritarilor la adresa minoritarilor. Raport, sub forma unei corespondențe biunivoce. Deși mãrimi inegale, biunivocitate se aplicã, fiindcã avem, cum se știe, rețele în spatele minoritãților și mase, grupuri sociale și demografice majoritare dar inerte, care nu intervin.i

Minoritarii activi sunt finanțați parțial din bugetul statului, adicã și din impozitele majoritãții, sau din afara țãrii, din Ungaria, pentru iredentismul adiacent chestiunii Ardealului, din Statele Unite sau Israel, pentru chestiunea recuperãrii sau obținerii unor despãgubiri pentru bunurile „românizate”, (prin grupurile Claims ii) principalul scop al cercetãrilor pe aceastã temã nefiind doar demonstrarea naturii imorale sau criminale a mãsurilor anti-evreiești luate de guvernele naționaliste de dupã 1930, motivate economic, în anii premergãtori rãzboiului, ulterior militar, în anii acestuia, sau pedepsirea inițiativelor individuale criminale, ci, mai ales, demonstrarea implicãrii statului în spolierea unor evrei mai avuți (evident cei relativ bogați, ceilalți nu aveau din ce și de ce sã fie spoliați). Nu doar implicarea statului ci mai ales impunerea la platã a cetãțenilor acestuia, prin societãți de avocați specializați, interesați prin onorarii determinate de recuperãri.

Cum se pot determina limita și dreptul, când se încearcã a se prezenta istoria recentã într-o haoticã continuitate, în care rolul victimelor este preluat exclusiv de evrei (eventual de maghiari și sași), într-o devãlmãșie etnocentricã, în care lectura socialã și istoricã a situațiilor este refuzatã sau ocultatã. Urmașii vor despãgubiri, întemeiate pe legile Restaurației capitaliste, care se numește „democrație”, dar este o Cleptocrație.

În România existã o majoritate pãmânteanã, descendenții unor țãrani proprietari de pãmânt (nu chiaburi, noțiune cu sens politic inventatã de comuniști, ci rãzeși, în Moldova și Muntenia, sau beneficiari ai reformelor agrare din secoul al XIX-lea și al XX-lea), o majoritate care nu a fost despãgubitã corect de spolierea suferitã prin colectivizarea forțatã, prin «lichidare chiaburimii ca clasã», fizic și economic, prin deportãrile în Bãrãgan. În afarã de aceștia, mica și marea burghezie românã au fost victime ale unor naþionalizãri abuzive, aparent legale doar fiindcã instrumentul puterii, parlamentul comunist, a votat legi scelerate.

Prioritatea normalã a despãgubirii trebuie sã fie acordatã elementului majoritar și, proporțional, minoritãților suferinde, în raport cu resursele materiale actuale ale țãrii, care nu sunt extensibile. În numele prioritãții naționale. Asta nu înseamnã etnocrație ci democrație, adicã ascultarea și apãrarea majoritãți, de cãtre instituțiile statului. Nu invers, cum se face în practicã. În Ardeal, de pildã, în numele despãgubirii se restituie, prin ilegalitãți flagrante și manevre frauduloase, bunuri nobiliare maghiare ale «optanților», despãgubiți legal, dupã Unire, prin deciziile justiției internaționale.

Ioan Slavici scria cândva cã «toate vremile și toate popoarele au admis principiul cã un popor poate sã aibã interes, poate sã fie silit, dar nu poate sã fie dator a acorda vreunui alt popor drepturi pe pãmântul sãu». Acum, afirmația pare unora o exagerare sau o „greșealã” politicã. Dar afirmația era valabilã în momentul istoric dat și ar fi și acum, dacã acel alt popor râvnește la pãmântul țãrii, acaparându-l prin mijloace aparent legale, sau dacã vrea sã-și impunã interesele, obiceiurile în dauna pãmântenilor. Ar fi ceea ce se numește politica de acculturație violentã. A fost cazul politicii fațã de români, dupã 1860, a statului bicefal austro-ungar, a Uniunii Sovietice fațã de România dupã 1920 și dupã 1945. 

În numele unor valori onorabile, componente ale tradiției locului, o sumã de mici „echipe de contra-zgomote”, de rezistențã naționalã româneascã, li se opun minoritarilor activi și vindicativi, cu mijloace legale, cu metode de contra-propagandã mai mult sau mai puțin eficiente, în mediile de comunicare virtuale, cãrora presa controlatã nu le acordã atenție decât pentru a le combate și a le acuza de extremism, fãrã argumente reale. Acum Legea 217/2015, cu impreciziile ei juridice, riscã sã le interzicã activitatea necesarã, de contra-putere, sub diverse pretexte.

În compunerea acestor colective de rezistențã se aflã oameni cultivați, patrioți, naționaliști, dar rareori xenofobi, a cãror acțiune publicã este limitatã de orientare politicã conformistã a majoritãții electoratului român, prins în mecanismele pseudo-reprezentãrii electorale, în plasa demagogiei și a complicitãții cu cleptocrația, care a reușit sã convingã, cu o formulã, adaptatã dupã aceea a ministrului francez Guyzot, «Români, îmbogãțiți-vã!», ca și cum reușita socialã, calculatã exclusiv în bani și putere, ar depinde exclusiv de indivizi.iii

Este victoria Restaurației care capãtã chipul Cleptocrației, pe care o susțin șmecherii mari și mici, bazatã pe electoralismul pseudo-democratic, care promite fiecãruia posibilitatea de a se îmbogãți… dacã poate. Dar nu oricine poate, ci mai ales aceia care încalcã sau ocolesc legile, care folosesc rețele de complicitãți, restul românilor lipsiți de muncã sau cu venituri dependente de bunul plac al unor patroni abuzivi, emigreazã sau mor lent de stress, de foame și boli, îmbãtrânind fãrã protecție socialã și sanitarã corespunzãtoare.

Mai existã o masã nedeterminatã pânã acum, dar care poate fi mãsuratã, de indivizi neorganizați, vociferanți pe Internet, care se manifestã sub acoperirea anonimatului, cu intervenþii și comentarii adesea împãnate de cuvinte murdare sau jignitoare, cu argumentate inventate sau fãrã argumente. Dar pentru controlarea acestei zgmot de fond, existent în orice societate, pentru eliminarea vocabularului și, deci, a mesajului vulgar și neargumentat nu este nevoie de o lege ci de un filtre lexicale programate pe situri de cãtre webmaisteri, filtre care operau altãdatã, dar care, de o vreme, nu mai par funcționale. Bizar, atunci când știm cã, tot pe bazã de filtre lexicale și alte procedee analitice, serviciile de siguranțã ale statelor, dotate cu softuri de control foarte scumpe, sunt capabile sã analizeze sau blocheze fluxul întregului Internet. Chiar dacã, evident, nu au interesul sã-l blocheze, cãci ar bloca sursa lor de informații.

Cu proliferarea neîngrãditã a siturilor pornografice s-a produs un soi de liberalizare a vulgaritãții care se revarsã în spațiul privat și în cel public, debordând în spațiul politic. Pe acest fond au apãrut și insultele la adresa minoritãților etnice, care rãspund cu aceiași monedã, când se „discutã” pe teme sensibile, despre Ardeal, de pildã, între maghiari anonimi și români anonimi, sau între provocatori anonimi de ambe etnii.

Presa mercenarã a ocultat dezbaterea Legii, o presã controlatã de unii dintre aceia care doreau «implementarea» (cu un cuvânt la modã!) legii în versiunea ei actualã și nu aveau nici un interes sã susținã o discuție publicã. Tot așa au fost ocultate mai toate propunerile interesante privitoare la Constituție.

La întrebarea naivã, ce i-o fi apucat pe unii, ca mine, de pildã, sã devinã «brusc» naționaliști, adicã patrioți activi și nu doar pasivi, dupã ce se lepãdaserã de național-comunismul ceaușist înainte de 1989, și dupã ce acesta a fost discreditat cu brio de presã post-Zaverã, de tipul România lIberã, Revista 22, de GDS și de toate oengeurile finanțate de naționaliștii pseudo-internaționaliști, de tip Soros, de manipulatorii nãimiți din redacțiile unor cotidiene vândute și cumpãrate, avem un singur rãspuns :

Acum a fi naționalist, patriot lucid și deloc xenofob în România, devine o necesitate, chiar o obligație moralã. Mi se pare singura direcție de acțiune în apãrare și atac, care poate rãspunde agresiunilor economice, ideologice și psihologice cãrora le sunt victime românii anesteziați și slabi de înger. Pentru blocarea proceselor distructive puse în mișcare de negatorii suveranitãții statale românești, în numele valorilor «europeniste», mãști grotești dar strãvezii pentru interese imperiale și coloniale inavuabile. A fi naționalist nu este o linie politicã ci o angajare în definirea și apãrarea intereselor colective prioritare ale românilor.

Pentru re-contextualizarea necesarã orbilor, uitucilor și naivilor, dar mai ales manipulatorilor, ar fi util sã ne amintim douã elemente din trecutul culturii române colonizate. Aproape o jumãtate de secol opera publicisticã a lui Eminescu a fost interzisã, și deci «indiscutabilã», cu aceleași argumente precum cele vârâte în aceastã lege anti-constituționalã. Sub presiunea reprezentanților nealeși dar vigilenți (de genul activistului iudeo-comunist Moses Rosen ― aici eticheta se potrivește perfect, fãrã referințã la terminologia nazistã) ai unei comunitãți care, la o jumãtate de secol dupã moartea lui Eminescu și, mai ales, dupã schimbarea radicalã a situației lor sociale, țineau sã menținã interdicția, privând cultura românilor de opera integralã a lui Eminescu. Cu ce drept?

Cã tot atâta vreme autorii etichetați pe drept sau pe nedrept, ca foști legionari sau simpatizanți, au fost interziși, încarcerați, cã o parte a operei lor a rãmas invizibilã, deci niciodatã discutatã de la scrierea ei, și cã îndatã ce au fost editați, unii doar parțial, mulți prost editați, opera lor a fost eludatã prin acoperirea ei cu etichete infamante, de aceiaºi vigilenți monitorizatori sau de slugile lor locale, cei pe care i-am poreclit, cu un termen din vulgata comunistã, dar perfect adecvat, «burghezia compradorã». Probã : discuțiile din Franța ca și din România, dupã 1990, în jurul operei lui Mircea Eliade, deformante și pline de insinuãri indemonstrabile (mã refer mai ales la pamfletele deghizate în studii, semnate de Daniel Dubuisson sau Alexandra Laignel-Lavastine, grabnic traduse în românã, la îndemnul monitorizatorilor).

Slavici scria, în contextul politicii românești aflatã sub presiunea statelor europene mari, organizatoare ale Congresului de la Berlin, unde se decidea, în numele dulãilor, soarta cãțeilor :
« Singurul tãrâm pe care chestiunea se poate discuta e acela al intereselor bine înțelese și justificate.» Adicã, folosind expresia fostului ministru de externe al Franței, Hubert Vedrine, prin negocierea în condiții de absolutã egalitate politicã a divergențelor legitime, care nu pot fi ignorate, cu riscul de a perpetua și accentua nemulțumiri sociale profunde și destabilizatoare.

Minoritãțile trebuie apãrate de lege. Dar cine apãrã majoritatea? Aparent, tot legea. Doar cã nimeni, nici legea, nu se ocupã de îngrijorãtoarea stare materialã și moralã a unei imense pãrți a neamului românesc, devenit, de nevoie, migrant. Rãdãcinã acestui popor este în pericol. O spun demografii, care sunt oameni de științã. Cifrele demografice și statistica generalã o dovedesc fãrã tãgadã! Unii monomaniaci cred cã ar fi vina unui evreu, a evreilor în general. Sunt printre responsabili și evrei, mai ales în exteriorul României, la FMI. Dar ei acționeazã probabil ca bancheri și nu ca evrei, în cadrul logicii profitului maximal.

Mare este responsabilitatea inițialã a guvernelor Iliescu-Roman și ulterioare, a Bãncii Naționale. A tuturor oamenilor politici și a tuturor instituțiilor statului român, care au fost și sunt incapabile sã opreascã hemoragia, distrugerea economiei, în spețã a industriei românești, dupã 1990, transformarea țãrii în piațã de desfacere neprotejatã pentru produse de consum occidentale sau orientale, pentru produse de primã necesitate importate, în numele privatizãrii impuse.

Ar mai fi o soluție. Legea Cojocaru, un proiect deloc utopic, a cãrei comentare este ocultatã sistematic de presa controlatã, a cãrei aplicare a fost declaratã imposibilã, fãrã nici un studiu real de fezabilitate. Toate acest situații vor trebui judecate de un tribunal independent în România, atunci când România își va redobândi suveranitatea. Pânã atunci, noi vom rãspunde moral pentru cã am tolerat și tolerãm disperați situația, afirmând cã nu existã ieșire.

Dacã un strãin sau un român mi-a fãcut sau îmi face rãu, în numele intereselor sale legitime sau ilegitime, eventual declarând cã îmi vrea binele, nimeni nu mã poate obliga sã-l iubesc, în numele umanitãții. Binele meu, îl stabilesc eu. Binele nostru, îl stabilim noi.

Ordonanțatorii Legii, de tipul lui Alexandru Florian, unii comentatori xenofili, cu aerul cã sunt perfect obiectivi, neutri, uitã sau se fac cã uitã : unii dintre autorii interziși au fost condamnați în procese deloc echitabile și juridic inacceptabile, sub presiune unei armate de ocupație, nu de eliberare. Considerarea acestor procese ca fiind juridic corecte, implicând un soi de revalidare, în 2015, a sentințelor din 1944, 1946 sau ulterioare, este un abuz, o nerozie sau un act de cinism. Pentru care Alexandru Florian trebuie tras la rãspundere și eliminat de la conducerea unui institut finanțat de statul român, care a condamnat oficial comunismul ca regim criminal, și nu poate admite ca un șef de instituție bugetarã din România sã elogieze, direct sau indirect, justiția acestui regim criminal.

Alerta mea derivã din decizia de a nu mai accepta nici un fel de cenzurã, nici mãcar pe aceea a vigilenților de acum. Legiferarea nu poate fi folositã pentru a împiedica discuția liberã și publicã pe orice subiect.

Se înșealã cei care cred cã-și asigurã siguranța lor personalã sau generalã, ca indivizi membri ai unei comunitãți minuscule, chiar dacã aflatã în rețea cu principalele organizații comunitare evreiești din lume.iv Presiunea legislativã pe care o comentãm este, fãrã nici un dubiu, legatã de aceastã activitate economicã.v Pretențiile pot fi considerate în parte îndreptãþite moral, nu și juridic. Trebuie sã fie menþinut un echilibru cu revendicãrile de același tip ale românilor. În realitate, românii sunt tratați de statul român drept cetãțeni de rangul doi, în vreme ce revendicãrile maghiare, sãsești și evreiești, mai ales, sunt tratate prioritar. E nu doar o nedreptate ci și o politicã greșitã, ale cãrei consecinþe vizibile se exprimã prin tensiuni în opinia publicã, prin rumorile sociale pe care serviciile de informații le vor fi decelat, analizat, așa cum fac eu. Reacțiile populare pot fi violente, în mãsura în care acest fenomen se suprapune sãrãcirii globale, presiunii uniformizatoare europeniste și imperialiste, care crește. E un avertisment pe care nu puțini l-au exprimat în România sau în Europa, dar puțini l-au luat în serios.

Istoria românilor are nevoie de toți eroii, de toate victimele trecutului recent, de toți oamenii ei de valoare. Nimeni nu are dreptul sã reproducã liste negre din 1945. Activarea spiritului critic este necesarã, dar luând în seamã cele de mai sus.

Ar fi trebuit sã de ocupãm de propria noastrã gospodãrie înainte de a intra în Europa, cerșind un privilegiu și adoptând legi neorganice pentru a dovedi cã suntem școlari silitori, înainte de a recontracta împrumuturi înrobitoare la FMI, în condițiile în care dobânzile sunt intolerabile, insuportabile. Ar fi trebuit sã curãțãm propria noastrã ogradã. Nu e încã târziu. Prin noi înșine, spre o Europa a egalilor, nu una a dulãilor care apreciazã partenerii dupã numãrul și calitatea armelor.

A explica emigrarea evreilor din România dupã 1948 prin presiunea antisemitismului românilor este o ipotezã de ignorat și ridiculizat. Propaganda sionistã și comunismul de penurie au produs ceea ce nici mãcar evacuãrile sau deportãrile evreilor și comuniștilor spre Transnistria și tragediile legate de aceste evenimente, nu au reușit sã inducã, devreme ce majoritatea evreilor repatriați dupã 1943, ca și cei împãmânteniți, au ales multã vreme sã rãmânã în România, colaborând la construirea socialismului.

Binele lor și destinul lor depinde de destinul patriei lor. Cei care au dorit sã rãmânã în România au fãcut-o liber, nu au fost nici amenințati, nici alungați de statul român, nici de români. Și nu au de ce sã se teamã cã li se va întâmpla așa ceva. Credem cã înțelepții Comunitãții din România, ca și cei din patria evreilor, vor reuși sã stâmpere excesele unor așa-ziși reprezentanți, nedelegați, ai intereselor colective, care, prin agitația lor și prin discursul agresiv doresc sã stabileascã o vinovãție colectivã a poporului român fațã de strãmoșii lor, agitã spiritele și riscã sã provoace reacții de rãspuns și apãrare întemeiate. vi

11 septembrie 2015

Dan Culcer

Note finale

i«Une relation biunivoque fait correspondre à chaque élément de l’ensemble A un (seul) élément de l’ensemble B et inversement fait correspondre à chaque élément de l’ensemble B un (seul) élément de l’ensemble A.» Ceea ce presupune existența unor asambluri egale.

ii«Nouveau programme d’indemnisation mis en place par la CLAIMS Conference [27/03/2015] La CLAIMS Conference, organisation internationale créée en 1951, a récemment mis en œuvre un nouveau programme d’indemnisation. Ce « Fonds de l’enfant survivant » (« Child survivor fund ») s’adresse aux victimes juives du nazisme, nées entre le 1er janvier 1928 et le 8 mai 1945, ayant été persécutées en tant que telles et qui répondent aux critères suivants : avoir été détenu dans un camp de concentration, emprisonné dans un ghetto, caché ou avoir vécu dans l’illégalité avec de faux papiers d’identité. L’indemnisation consiste en un paiement unique de 2.500 euros. Vous pouvez télécharger le formulaire de demande en cliquant sur ce lien. Les formulaires doivent ensuite être adressés à :CLAIMS Conference. Gräfstrasse 97, 60487 Frankurt/Main, Allemagne. Par ailleurs, une notice d’information présentant l’ensemble du dispositif d’indemnisation mis en place par la CLAIMS Conference est disponible en téléchargement ici. Pour plus d’information :1/ Le site Internet de la CLAIMS Conference :http://www.claimscon.de/unsere-taet... 2/ La fondation CASIP-COJASOR, partenaire en France de la CLAIMS Conference : Tél. 01 49 23 71 30. » Acesta este un anunț pentru Franța. Dar existã unul similar pentru toate țãrile impozitate.

iiiÎn realitate, se pare cã Guizot ar fi spus « Éclairez-vous, enrichissez-vous, améliorez la condition morale et matérielle de notre France» (Luminați-vã, îmbogãțiți-vã, ameliorați condiția moralã și materialã a Franței noastre.» Ceea ce s-ar potrivi cu adevãrat și României.

ivA se vedea lista asociațiilor, dintre care cele mai mari au intervenit, cum scrie Marko Maximilian Katz, chipurile, pentru intrarea României în NATO. Ce troc s-a realizat atunci? Link consultat la 11 sept. 2015 : https://fr.wikipedia.org/wiki/Cat%C3%A9gorie:Association_ou_organisme_juif Într-un raport pe 2006 al unor monitorizatori evrei, lizibil aici : http://www.romanianjewish.org, se scrie : «Conºtienþi fiind cã fãrã suportul guvernului american, al Senatului și al Congresului SUA, aderarea la NATO ar fi imposibil de obþinut, noii conducãtori ai României s-au focalizat, începând cu luna Ianuarie 2001, în conducerea unei campanii de relaþii publice menite sã convingã SUA si NATO de sprijinul necondiþionat al României. În consecinþã guvernul a demarat o serie de acþiuni pentru a îndeplini unele din rigorile necesare pentru a obþine invitarea la aderare. […] Ca o parte a acestui efort, sistemul de relaþii publice al Guvernului s-a concentrat pe realizarea unor raporturi susþinute cu organizaþiile evreieºti americane, presupuse [?] ca influente si puternice din punct de vedere politic si financiar. […] În Martie 2002, o delegaþie condusã de Rabinul Andrew Baker a fost invitatã sã participe la Conferinþa conducãtorilor naþiunilor doritoare de a adera la NATO. Conferinþa s-a desfãºurat în Bucureºti.»

vReferințele mele leagã istoria secolului al XIX-lea, cu presiunile internaționale al cãror efect a fost consemnat de deciziile Congresului de la Berlin, de presiunile exercitate prin Raportul Wiesel, prin ordonanța de urgențã. Despãgubirile sunt numite, abuziv, «claims = creanțe». E vorba de despãgubiri pentru pierderile de proprietãți și bunuri, prin naționalizarea comunistã, nu altfel. Cele «românizate» de legionari au fost demult recuperate, între 1945 și 1948. Unii vor sã ne convingã cã solidaritatea comunitarã evreiascã nu existã, cã acțiunile politice, financiare sau diplomatice vizibile și invizibile sunt simple întâmplãri, coincidențe, cã între ele nu existã nici o legãturã. Ce sens avea importul în România a unui rabin șef din Israel, Marele Rabin Menachem Hacohen, care nu știe românește, nici ungurește, nici ladino? Avea calitatea, foarte importantã, de a fi vicepreședintele Claims Conference. Negocierile statului român cu Claims Conference nu au fost niciodatã fãcute publice, de nici unul dintre parteneri. Dacã ar fi fost fãcute publice, o stabilire a prioritãților era posibilã, o negociere era acceptabilã. Cetãțenii evrei ai României de azi sau cetãțenii statului Israel nu posedã creanțe de acest fel fațã de cetãțenii români, unguri, sârbi etc. ai României de azi. Iar plata în secret a unor «creanțe imaginare» este ilegalã și responsabilii vor fi trași la rãspundere legal.

viPe marginea unui editorial intitulat O lege pentru neliniºtea noastrã de Carmen Mușat, în Observatorul cultural din 28 august 2015. http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles%7Cdetails?articleID=32315&pageID=1#comments

Statele, organizatiile care critica actiunea statului Israel în Gaza

Întrebare pusã instanței teoretic neutre care se numește Chat Gpt : Care sunt statele și organizațiile care critica acțiunea statului Israel in Gaza și considera ca este vorba de un genocid? ChatGPT rãspunde : Foarte bunã întrebare. Nu existã un consens internațional complet asupra calificãrii drept „genocid” a acțiunilor Israelului în Gaza, dar mai multe state și organizații au fãcut aceste acuzații sau au exprimat susținere pentru o astfel de interpretare. Iatã câteva dintre ele: State care criticã Israel și susțin ideea de genocid (sau se implicã legal)

Africa de Sud
- A inițiat un proces la Curtea Internaționalã de Justiție (CIJ), acuzând Israelul de încãlcare a Convenției privind genocidul. Wikipédia+2Al Jazeera+2
- Susține cã acțiunile Israelului sunt „genocidale în caracter” cu intenția de a distruge palestinienii în Gaza. Wikipédia
Alte state care s-au alãturat (sau și-au exprimat intenția) la acest proces la CIJ:
- Nicaragua, Columbia, Libia, Mexic, Palestina, Spania, Turcia etc. Al Jazeera+2Centre d'Information Régional de l'ONU+2
- Cuba a depus o declarație pentru a interveni în cazul Africii de Sud. Anadolu Ajansı
- Belize și-a anunțat, de asemenea, intenția de a interveni. Anadolu Ajansı
- În total, conform datelor CIJ, existã un numãr semnificativ de state participante la acest demers juridic. Cour internationale de Justice
- Conform altor surse, sprijinul include și organizații precum Uniunea Africanã, Liga Arabã, Organizația Cooperãrii Islamice (OIC). Wikipédia

Organizații (ONG-uri, experți) care acuzã Israel de genocid în Gaza

Amnesty International: într-un raport, concluzioneazã cã Israel comite un genocid împotriva palestinienilor din Gaza. Amnesty International+1
B’Tselem (ONG israelian): împreunã cu Physicians for Human Rights – Israel, a publicat rapoarte în care vorbește clar despre „genocid” împotriva populației din Gaza. Opinion DJ+1
Asociația Internaționalã a Cercetãtorilor în Genocid (International Association of Genocide Scholars, IAGS): a adoptat o rezoluție conform cãreia politicile Israelului în Gaza „îndeplinesc definiția legalã a genocidului” din Convenția ONU. Anadolu Ajansı
Alte ONG-uri / organizații de drepturile omului: lista include (dar nu se reduce la) Genocide Watch, Lemkin Institute for Genocide Prevention, Human Rights Watch, Médecins Sans Frontières etc. Wikipédia+1
De asemenea, existã un „tribunal al societãții civile” numit Gaza Tribunal, constituit de activiști și experți, care susține caracterul genocidar al acțiunilor israeliene. Wikipédia

Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie

DAN CULCER. SOCIOGRAMA ASYMETRIEI

DAN CULCER SOCIOGRAMME DE L'ASYMÉTRIE

Dan CULCER. Pour une définition de la SOCIOGRAMME

Serban POPA.Românizarea capitalului sau CONFISCARE EXTINS&#195;

Serban POPA, SIONISM sau SINOISM?

Stefan Borbély. Melancolia rezistentzei

Chat GPT. Analiza neutra si profesionista a Legii Wexler 2

Magda Ursache Cuiul si roata

Dan Culcer. O lege pentru linistea altora

Statele, organizatiile care critica actiunea statului Israel în Gaza

Serban POPA.Românizarea capitalului sau CONFISCARE EXTINSÃ